02-10-2011, 01:33 AM
Fiction isi face aparitia dupa ceva vreme. Imi pare rau ca n-am postat mai repede - am avut niste probleme personale si treaba - chestii. Sa speram ca pe viitor imi va lua mai putin.
Abia trecuse vara – abia se decise sa-si ia caldura si durerile de cap provocate oamenilor din cauza asta si sa plece... Unde, nu stiu. Toamna inca n-a sosit, caci frunzele inca nu-si schimbasera culorile. Pe ici, pe colo, cate una mai ratacita – se sinucise mai devreme si-si lasa trupul colorat in mainile vantului.
Stagna o liniste paradoxala peste tot peisajul natural; ploile si vijeliile parca asteptau o invitate speciala ca sa-si faca aparitia. Valsul de inceput avea sa-l faca vantul cu acele frunze zapacite. Toata lumea se intreba insa daca tango-ul toamnei avea sa se petreaca anul asta – vara a fost din nou un prajitor de paine care a uscat tot.
Totusi, nimeni nu si-a pierdut speranta; nici cei mai pesimisti dintre pesimisti.
Admiram plictisit de pe fereastra tot ce se intampla afara. Ca sa fiu sincer, nu se intampla nimic interesant. Privirea mi-a fost furata de indepartate siluete, alergand agitate sa prinda troleibuzul. Agitatia orasului este ca linistea dinaintea furtunii. Daca stau sa ma gandesc mai bine, asimilarea oricarui termen natural cu unul uman duce la un paradox.
Am dat uitarii inceperea cursurilor din Septembrie; la un momentdat, cred eu, incep sa te obisnuiesti cu asta – ca doar o repeti in fiecare an. Sa trecem totusi la lucruri mai serioase si mai putin dramatice (desi mi se pare imposibil excluderea lucrurilor dramatice).
Vara care tocmai a trecut nu a fost una deloc buna. Ti-am mai povestit de Mara? Ne-am despartit. Am realizat ca totul a fost o mincinua bazata pe niste aspiratii nebune – probabil ca din partea amandurora. Tin eu sa cred ca ea a fost totusi cea care a exagerat mai tare. Cred ca daca nu de desparteam, acum unul din noi bantuia cimitre. Am decis s-o las, nu merita nebunia mea. In ultimul timp – defapt in ultimii ani – am realizat ca nu sunt cine credeam. Cel putin, atunci cand vine vorba de o relatie, ma schimb complet. Am o minte zapacita care corupe sufletul spre a aspira la ceva perfect, deci irealizabil. Incep sa uit esenta, deci imi pierd controlul. Efectul e dezastru... O sa consider ca sunt inchis intr-o cusca a sentimentelor de acum si ca n-o sa le mai pot elibera pe acestea pentru a devora lume, adica fete.
De relatiile anterioare nu-mi amintesc; probabil ca si ele sunt la fel de “reusite” ca cea de acum. Nu trece zi sau noapte fara sa ma gandesc la cat de egoist sunt; si mai rau e ca nu stiu daca e vina mea sau nu pot controla asta. Nu sunt ca toti ceilalti baieti; desigur ca nu. Mereu am preferat sa abordez lucrurile in stil mai vechi si, considerat poate de unii, mai demodat. Intre noi fie vorba, eu nu prea am tangente cu societatea zilelor noastre. Nu am tangente spirituale, dar nici fizice. Tocmai de accea, imi petrec majoritatea timpului stand in casa, cufundat fiind intr-o carte neinteleasa sau, privind pierdut ploaia. Singurele dati cand imi rasfat plamanii cu aer oxigenat si relativ nepoluat, este atunci cand natura este pe punctul de a duce un razboi cu pamantul – furtuna. Iar toamna, ei bine, sunt toamna. Dar asta e alta poveste...
Evident ca toate cele mentionate mai sus au dus la “exilarea” mea in afara normalului. Asta si, probabil faptul ca aproape toata lumea ma ignora. Procentajul maxim de o suta e la baieti – iar prin procentaj maxim ma refer la unul real si logic, de suta la suta, pentru ca daca masori acest lucru in granitele umanismului, desigur ca valoarea e infinita.
Nici nu stiu cum am suportat trecerea timpului in halul acesta. Parca viata a trecut pe langa mine de ceva vreme. Partea proasta e ca nu-mi pot da seama de ce, si mai grav, pentru cat timp. Savuram fiecare clipa dintr-o nalucitoare furtuna de vara, de toamna – fie ea si de primavara, dar cam atat. Am refuzat tot acest timp sa vad altceva in fata ochilor, in afara de ceea ce voriam. Toate aceste evenimente s-au intamplat dupa ce mi-am descoperit adevarata personalitate, care pana si acum ma mai surprinde. Ai zice ca nu o sa termin niciodata paradoxala mea misiune de a afla cine sunt... Astfel, au ajuns toti sa ma ignore, incet, dar sigur.
Dupa numeroase insistente si dupa nopti in care am fost continuu bantuit de ganduri, imagini si realitati care ma izbeau la momentul acela, parintii au decis ca este cea mai inteleapta alegere sa ne mutam din orasul respectiv. Desi eu mereu am considerat ca le-am bagat pe gat aceasta idee, ei au sustinut neincetat ca nu e vina mea, si ca slujba este motivul pentru care au facut aceasta alegere. Nici in zilele de azi nu-i cred.
Oricum, trecutul meu este la fel ca ceata de toamna: deasa si neinteleasa. Nu poti vedea nimic prin ea, iar daca ai impresia ca ai zarit ceva, trebuie sa te fi inselat. Iti autoconfirmi asta cand te mai uiti o data.
Nu sunt aici decat de vreo cateva zile, dar m-am indragostit deja de acest loc. Nu este vorba de nicio persoana pe care am cunoscut-o, si cu atat mai mult, de vreun bar sau o locatie anume care m-a facut sa cred asta. Orasul in sine mi se pare unul uitat de timp; e ca si cum acesta a uitat sa treaca si sa-l degradeze si pe el. Singurul aspect care iti tradeaza parerea sunt oamenii – societatea. Nu fac exceptie de la restul, din alte probabile locuri. Noroc ca cele tacute – cladirile si spiritul orasului – reusesc totusi sa acopere acest defect, aceasta pata neagra, si sa-ti confere o iluzie cu care te poti hrani, pana cand se termina. In rest, esti coplesit si suprimat de constructii impunatoare care par a nu se sfarsi niciodata, inchis intre niste stradute care par a duce niciunde si zapacit de felul in care totul este aranjat.
Asezarea orasului este langa un munte, relativ inalt. Fusese el mai falnic si sfatos, dar pe masura ce timpul a trecut, a avut grija sa-l potoleasca si sa-l faca sa gandeasca altfel – retezandu-i varful ascutit ca acul si modelandu-l in ceva mai putin grav. Padurea deasa de confiere care-l imbraca si-l face mai aratos, reinprospateaza mereu aerul pe care-l respira toata lumea. Ce-i drept, mie mereu mi s-a parut asa; fata de vechiul loc unde stateam, aici este de mii de ori mai bine. Continuand, fiecare cartier din oras are ceva special – unic, ca sa zic asa. Arhitectura si strategia asezarii cladirilor si a celorlalte elemente care constituie asezarea rurala, difera in fiecare particia a acestuia. Tocmai de accea, mereu am tinut sa-l numesc ca un oras al “culorilor”. Iar prin acest termen nu ma refer numai la culorile vizuale, ci si la alte aspecte.
Putine aspecte am mentionat, dar nu e nicio graba. Pe parcursul acestei povesti o sa am timp de toate. Mereu am considerat propria-mi viata o creatie epica fara un sfarsit bine definit.
Zorii diminetii abia ca-si facusera aparitia, dar eu m-am si trezit. Agitata noapte am avut – iar asta inseamna ca si ziua asta trebuie sa fie la fel. Aveam de gand ca in acea zi sa ies neaparat din casa. Nu mai tin minte cu exactitate de cand nu am mai calcat pragul casei, dar mai ales: de cand timp nu am mai luat o gura proaspata de aer. Imediat ce trag jaluzelele care inca miroseau a un balsam care avea o placuta aroma de vanilie, constat ca ziua de azi avea sa fie in totalitate pe placul meu. Meteorologii nu au mitit, azi chiar avea sa ploua – sau cel putin, macar sa fie inorat. Cum toamna imi batea la usa – cum eu bateam la usa intregii tari – mi-am zis ca alta ocazie mai buna de a explora secretele orasului si de a inpira istoria acestuia pe cele doua nari nu exista.
Nu ma uit in frigider, caci n-am nevoie de satisfactie trupeasca. Nu beau apa, caci la fel stau lucrurile. Nici n-am nevoie de acestea. Imi dau de doua ori cu apa pe fata si ma uit in oglinda, iar dupa ce ma piaptan putin, ma las cuprins de o stare melancolica si tacuta, iesind pe usa apartamentului fara sa o mai salut pe mama – care era in bucatarie, stresandu-se sa faca in asa fel incat sa-i iasa noua reteta de mancare...
Fiecare secunda care trecea mai usca cate o frunza, aducea toamna tot mai aproape. Observam nepasator toate aceste lucruri, gandindu-ma la cat de stupid e sa-mi incarc mintea cu toate aceste lucruri. Uitasem cu siguranta de geaca care avea sa ma fereasca de vantul tomnatic, care taraste dupa el o racoare specifica. Nu am deloc chef sa racesc sau sa dardai de frig, pe trotuarele reci si monotone. Paseam incet, cu mainile in buzunar, dar nu privirea in pamant. Toamna imi subjuca sufletul tot mai tare si-mi fura incet, dar cu o convingere uimitoare cheful de a ma hrani cu istoria si aspectul acestui loc.
“Cred ca am sa gasesc un loc linistit si ferit de cat mai multa lume, unde o sa ma asez si o sa incerc sa-mi pun cartile din biblioteca mintii in ordine. Iar dupa asta, habar nu am.” Aprobandu-mi gandurile care incercau sa ma convinga sa fac asta, imi ridic incet ochii care privesc gri-ul pamantului si survolez timid zona. Trecatorii taiau nepasatori aerul, mergand in directia opusa mie. Cutez cu greu sa opresc pe unul, cu teama ca sa nu regret asta pentru tot restul vietii.
- Ma scuzati ! Sunt nou aici; ati putea sa-mi spuneti unde gasesc cel mai apropiat parc in zona aceasta ?
- Prima la dreapta si te duci naibii ! Raspunse trecatorul, cu o voce groasa si iritata.
Incep sa inteleg tot mai tare de ce urasc lumea si fiecare fiinta care trece pe langa mine. Dupa ce respectivul pleaca furios, lasandu-ma mut de uimire in plina strada, imi clatin capul putin ca sa-mi revin, imi pun mana pe frunte si ma asigur ca nu am febra, dupa care oftez usor si continui sa merg mai departe.
Vremea nu dadea deloc inapoi. Din clipa in clipa putea sa ploua, desi soarele isi mai facea timid aparitia, uneori. Este rapid redus la tacere de norii care nu-si gasesc nicicum pacea. Fara sa mai inntreb pe nimeni nimic, constat ca ajuns la o rascruce de drumuri. Imediat ce-o iau la dreapta, zaresc un indicator de lemn, pe care este gravat frumos inscriptia “Parcul Central”. Zambesc usor si ma hotarasc sa pasesc in acesta. Este prima mea realizare in multa vreme.
Copacii se leganau timizi in bataia vantului, care smulgea nepasator frunze aurii din crengile acestora. Pasesc retinut printr-o furtuna multicolora. Un zambet involuntar mi se graveaza pe buzele moi si suprinzator, necrapate de la vantul aspru ce inlemnea si “omora” totul. Aleile parcului central par foarte intortochiate. Am senzatia ca totul este ca un labirint, in care fiecare drum se va infunda la un momentdat si nu ma va duce defapt nicaieri.
Privirea-mi este furata de un grup de tineri, cam ca mine, care par a se prosti, langa niste pietre, inconjurati de frunze. Acest lucru nu pare sa-i deranjeze. Sunt speciali de toti ceilalti oameni din parc in sensul in care pot citi pe chipul lor fericire si calm, si nu ura, stres si alte sentimente atat de negative pentru mine. Imi simt inima cum imi bate destul de tare, avand emotii in a ma apropia de ei si a ma introduce. Speram din toata inima ca acestia vor fi primi mei prieteni. Fara sa mai stau pe ganduri, merg chiar acolo si ma asez pe o piatra, langa o tanara domnisoara.
- Servus... ii zic acesteia, zambind sters. Salut ! Continui dupa ceva vreme, dorind sa adresez aceasta celorlalti.
Vad cum acestia se uita la mine ca la unul picat de pe luna chiar atunci. Incerc sa-mi stapanesc emotiile si sa continui prin a ma prezenta sumar.
- Sunt Eric... Si puteti sa-mi spuneti chiar asa, daca doriti. Sunt nou in zona si...
- Buna Eric, spuse tanara domnisoara, zambind si dandu-si suvita de par dupa ureche. Ma bucur sa te cunosc. Cred ca nu ai apucat sa-ti faci prieteni pana acum, continua aceasta.
- Ai dreptate. Lumea de aici nu e prea primitoare – chiar deloc.
- Sa-ti fac cunostinta si cu ceilalti, nu cred ca e vreo problema, nu ?
Nu i-am dat un raspuns; sigur a inteles totul din ochii mei.
Iar conversatia noastra a tot continuat...
Capitolul doi.
Miroase inc-a toamna dezmatata
Aceste ganduri calde cand iti scriu.
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
Te mai stiu oare, cea adevarata ?..
Aceste ganduri calde cand iti scriu.
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
Te mai stiu oare, cea adevarata ?..
Abia trecuse vara – abia se decise sa-si ia caldura si durerile de cap provocate oamenilor din cauza asta si sa plece... Unde, nu stiu. Toamna inca n-a sosit, caci frunzele inca nu-si schimbasera culorile. Pe ici, pe colo, cate una mai ratacita – se sinucise mai devreme si-si lasa trupul colorat in mainile vantului.
Stagna o liniste paradoxala peste tot peisajul natural; ploile si vijeliile parca asteptau o invitate speciala ca sa-si faca aparitia. Valsul de inceput avea sa-l faca vantul cu acele frunze zapacite. Toata lumea se intreba insa daca tango-ul toamnei avea sa se petreaca anul asta – vara a fost din nou un prajitor de paine care a uscat tot.
Totusi, nimeni nu si-a pierdut speranta; nici cei mai pesimisti dintre pesimisti.
Admiram plictisit de pe fereastra tot ce se intampla afara. Ca sa fiu sincer, nu se intampla nimic interesant. Privirea mi-a fost furata de indepartate siluete, alergand agitate sa prinda troleibuzul. Agitatia orasului este ca linistea dinaintea furtunii. Daca stau sa ma gandesc mai bine, asimilarea oricarui termen natural cu unul uman duce la un paradox.
Am dat uitarii inceperea cursurilor din Septembrie; la un momentdat, cred eu, incep sa te obisnuiesti cu asta – ca doar o repeti in fiecare an. Sa trecem totusi la lucruri mai serioase si mai putin dramatice (desi mi se pare imposibil excluderea lucrurilor dramatice).
Vara care tocmai a trecut nu a fost una deloc buna. Ti-am mai povestit de Mara? Ne-am despartit. Am realizat ca totul a fost o mincinua bazata pe niste aspiratii nebune – probabil ca din partea amandurora. Tin eu sa cred ca ea a fost totusi cea care a exagerat mai tare. Cred ca daca nu de desparteam, acum unul din noi bantuia cimitre. Am decis s-o las, nu merita nebunia mea. In ultimul timp – defapt in ultimii ani – am realizat ca nu sunt cine credeam. Cel putin, atunci cand vine vorba de o relatie, ma schimb complet. Am o minte zapacita care corupe sufletul spre a aspira la ceva perfect, deci irealizabil. Incep sa uit esenta, deci imi pierd controlul. Efectul e dezastru... O sa consider ca sunt inchis intr-o cusca a sentimentelor de acum si ca n-o sa le mai pot elibera pe acestea pentru a devora lume, adica fete.
De relatiile anterioare nu-mi amintesc; probabil ca si ele sunt la fel de “reusite” ca cea de acum. Nu trece zi sau noapte fara sa ma gandesc la cat de egoist sunt; si mai rau e ca nu stiu daca e vina mea sau nu pot controla asta. Nu sunt ca toti ceilalti baieti; desigur ca nu. Mereu am preferat sa abordez lucrurile in stil mai vechi si, considerat poate de unii, mai demodat. Intre noi fie vorba, eu nu prea am tangente cu societatea zilelor noastre. Nu am tangente spirituale, dar nici fizice. Tocmai de accea, imi petrec majoritatea timpului stand in casa, cufundat fiind intr-o carte neinteleasa sau, privind pierdut ploaia. Singurele dati cand imi rasfat plamanii cu aer oxigenat si relativ nepoluat, este atunci cand natura este pe punctul de a duce un razboi cu pamantul – furtuna. Iar toamna, ei bine, sunt toamna. Dar asta e alta poveste...
Evident ca toate cele mentionate mai sus au dus la “exilarea” mea in afara normalului. Asta si, probabil faptul ca aproape toata lumea ma ignora. Procentajul maxim de o suta e la baieti – iar prin procentaj maxim ma refer la unul real si logic, de suta la suta, pentru ca daca masori acest lucru in granitele umanismului, desigur ca valoarea e infinita.
Nici nu stiu cum am suportat trecerea timpului in halul acesta. Parca viata a trecut pe langa mine de ceva vreme. Partea proasta e ca nu-mi pot da seama de ce, si mai grav, pentru cat timp. Savuram fiecare clipa dintr-o nalucitoare furtuna de vara, de toamna – fie ea si de primavara, dar cam atat. Am refuzat tot acest timp sa vad altceva in fata ochilor, in afara de ceea ce voriam. Toate aceste evenimente s-au intamplat dupa ce mi-am descoperit adevarata personalitate, care pana si acum ma mai surprinde. Ai zice ca nu o sa termin niciodata paradoxala mea misiune de a afla cine sunt... Astfel, au ajuns toti sa ma ignore, incet, dar sigur.
Dupa numeroase insistente si dupa nopti in care am fost continuu bantuit de ganduri, imagini si realitati care ma izbeau la momentul acela, parintii au decis ca este cea mai inteleapta alegere sa ne mutam din orasul respectiv. Desi eu mereu am considerat ca le-am bagat pe gat aceasta idee, ei au sustinut neincetat ca nu e vina mea, si ca slujba este motivul pentru care au facut aceasta alegere. Nici in zilele de azi nu-i cred.
Oricum, trecutul meu este la fel ca ceata de toamna: deasa si neinteleasa. Nu poti vedea nimic prin ea, iar daca ai impresia ca ai zarit ceva, trebuie sa te fi inselat. Iti autoconfirmi asta cand te mai uiti o data.
Nu sunt aici decat de vreo cateva zile, dar m-am indragostit deja de acest loc. Nu este vorba de nicio persoana pe care am cunoscut-o, si cu atat mai mult, de vreun bar sau o locatie anume care m-a facut sa cred asta. Orasul in sine mi se pare unul uitat de timp; e ca si cum acesta a uitat sa treaca si sa-l degradeze si pe el. Singurul aspect care iti tradeaza parerea sunt oamenii – societatea. Nu fac exceptie de la restul, din alte probabile locuri. Noroc ca cele tacute – cladirile si spiritul orasului – reusesc totusi sa acopere acest defect, aceasta pata neagra, si sa-ti confere o iluzie cu care te poti hrani, pana cand se termina. In rest, esti coplesit si suprimat de constructii impunatoare care par a nu se sfarsi niciodata, inchis intre niste stradute care par a duce niciunde si zapacit de felul in care totul este aranjat.
Asezarea orasului este langa un munte, relativ inalt. Fusese el mai falnic si sfatos, dar pe masura ce timpul a trecut, a avut grija sa-l potoleasca si sa-l faca sa gandeasca altfel – retezandu-i varful ascutit ca acul si modelandu-l in ceva mai putin grav. Padurea deasa de confiere care-l imbraca si-l face mai aratos, reinprospateaza mereu aerul pe care-l respira toata lumea. Ce-i drept, mie mereu mi s-a parut asa; fata de vechiul loc unde stateam, aici este de mii de ori mai bine. Continuand, fiecare cartier din oras are ceva special – unic, ca sa zic asa. Arhitectura si strategia asezarii cladirilor si a celorlalte elemente care constituie asezarea rurala, difera in fiecare particia a acestuia. Tocmai de accea, mereu am tinut sa-l numesc ca un oras al “culorilor”. Iar prin acest termen nu ma refer numai la culorile vizuale, ci si la alte aspecte.
Putine aspecte am mentionat, dar nu e nicio graba. Pe parcursul acestei povesti o sa am timp de toate. Mereu am considerat propria-mi viata o creatie epica fara un sfarsit bine definit.
Zorii diminetii abia ca-si facusera aparitia, dar eu m-am si trezit. Agitata noapte am avut – iar asta inseamna ca si ziua asta trebuie sa fie la fel. Aveam de gand ca in acea zi sa ies neaparat din casa. Nu mai tin minte cu exactitate de cand nu am mai calcat pragul casei, dar mai ales: de cand timp nu am mai luat o gura proaspata de aer. Imediat ce trag jaluzelele care inca miroseau a un balsam care avea o placuta aroma de vanilie, constat ca ziua de azi avea sa fie in totalitate pe placul meu. Meteorologii nu au mitit, azi chiar avea sa ploua – sau cel putin, macar sa fie inorat. Cum toamna imi batea la usa – cum eu bateam la usa intregii tari – mi-am zis ca alta ocazie mai buna de a explora secretele orasului si de a inpira istoria acestuia pe cele doua nari nu exista.
Nu ma uit in frigider, caci n-am nevoie de satisfactie trupeasca. Nu beau apa, caci la fel stau lucrurile. Nici n-am nevoie de acestea. Imi dau de doua ori cu apa pe fata si ma uit in oglinda, iar dupa ce ma piaptan putin, ma las cuprins de o stare melancolica si tacuta, iesind pe usa apartamentului fara sa o mai salut pe mama – care era in bucatarie, stresandu-se sa faca in asa fel incat sa-i iasa noua reteta de mancare...
Fiecare secunda care trecea mai usca cate o frunza, aducea toamna tot mai aproape. Observam nepasator toate aceste lucruri, gandindu-ma la cat de stupid e sa-mi incarc mintea cu toate aceste lucruri. Uitasem cu siguranta de geaca care avea sa ma fereasca de vantul tomnatic, care taraste dupa el o racoare specifica. Nu am deloc chef sa racesc sau sa dardai de frig, pe trotuarele reci si monotone. Paseam incet, cu mainile in buzunar, dar nu privirea in pamant. Toamna imi subjuca sufletul tot mai tare si-mi fura incet, dar cu o convingere uimitoare cheful de a ma hrani cu istoria si aspectul acestui loc.
“Cred ca am sa gasesc un loc linistit si ferit de cat mai multa lume, unde o sa ma asez si o sa incerc sa-mi pun cartile din biblioteca mintii in ordine. Iar dupa asta, habar nu am.” Aprobandu-mi gandurile care incercau sa ma convinga sa fac asta, imi ridic incet ochii care privesc gri-ul pamantului si survolez timid zona. Trecatorii taiau nepasatori aerul, mergand in directia opusa mie. Cutez cu greu sa opresc pe unul, cu teama ca sa nu regret asta pentru tot restul vietii.
- Ma scuzati ! Sunt nou aici; ati putea sa-mi spuneti unde gasesc cel mai apropiat parc in zona aceasta ?
- Prima la dreapta si te duci naibii ! Raspunse trecatorul, cu o voce groasa si iritata.
Incep sa inteleg tot mai tare de ce urasc lumea si fiecare fiinta care trece pe langa mine. Dupa ce respectivul pleaca furios, lasandu-ma mut de uimire in plina strada, imi clatin capul putin ca sa-mi revin, imi pun mana pe frunte si ma asigur ca nu am febra, dupa care oftez usor si continui sa merg mai departe.
Vremea nu dadea deloc inapoi. Din clipa in clipa putea sa ploua, desi soarele isi mai facea timid aparitia, uneori. Este rapid redus la tacere de norii care nu-si gasesc nicicum pacea. Fara sa mai inntreb pe nimeni nimic, constat ca ajuns la o rascruce de drumuri. Imediat ce-o iau la dreapta, zaresc un indicator de lemn, pe care este gravat frumos inscriptia “Parcul Central”. Zambesc usor si ma hotarasc sa pasesc in acesta. Este prima mea realizare in multa vreme.
Copacii se leganau timizi in bataia vantului, care smulgea nepasator frunze aurii din crengile acestora. Pasesc retinut printr-o furtuna multicolora. Un zambet involuntar mi se graveaza pe buzele moi si suprinzator, necrapate de la vantul aspru ce inlemnea si “omora” totul. Aleile parcului central par foarte intortochiate. Am senzatia ca totul este ca un labirint, in care fiecare drum se va infunda la un momentdat si nu ma va duce defapt nicaieri.
***
Privirea-mi este furata de un grup de tineri, cam ca mine, care par a se prosti, langa niste pietre, inconjurati de frunze. Acest lucru nu pare sa-i deranjeze. Sunt speciali de toti ceilalti oameni din parc in sensul in care pot citi pe chipul lor fericire si calm, si nu ura, stres si alte sentimente atat de negative pentru mine. Imi simt inima cum imi bate destul de tare, avand emotii in a ma apropia de ei si a ma introduce. Speram din toata inima ca acestia vor fi primi mei prieteni. Fara sa mai stau pe ganduri, merg chiar acolo si ma asez pe o piatra, langa o tanara domnisoara.
- Servus... ii zic acesteia, zambind sters. Salut ! Continui dupa ceva vreme, dorind sa adresez aceasta celorlalti.
Vad cum acestia se uita la mine ca la unul picat de pe luna chiar atunci. Incerc sa-mi stapanesc emotiile si sa continui prin a ma prezenta sumar.
- Sunt Eric... Si puteti sa-mi spuneti chiar asa, daca doriti. Sunt nou in zona si...
- Buna Eric, spuse tanara domnisoara, zambind si dandu-si suvita de par dupa ureche. Ma bucur sa te cunosc. Cred ca nu ai apucat sa-ti faci prieteni pana acum, continua aceasta.
- Ai dreptate. Lumea de aici nu e prea primitoare – chiar deloc.
- Sa-ti fac cunostinta si cu ceilalti, nu cred ca e vreo problema, nu ?
Nu i-am dat un raspuns; sigur a inteles totul din ochii mei.
Iar conversatia noastra a tot continuat...