Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

De-a v-ati ascunselea.

#31
Hello, hello. Rares, imi pare rau ca nu am comentat capitolul scris de tine, totusi tin sa mentionez ca mi-a placut enorm de mult. Si acum revenind. Pot spune ca ma bucur ca am citit acest capitol inainte, in premiera ca sa zic, chiar ma simt onorata ca am avut aceasta ocazie.
Se pare ca Michelle si-a revent, adica era de asteptat, totusi se pare ca are regrete in ceea ce il priveste pe Eric, mai ales ca l-a facut sa sufere. Si desi nu sunt de acord cu tentativele de sinucidre, si cu sinuciderea in general, se pare ca de data asta a ajutat-o pe Michelle sa realizeze ce simte pentru Eric. Recunosc ca ma intriga acel bilet, si chiar nu stiu la ce sa ma astept in continuare. Asa ca o sa fiu aici si data viitoare. Spor la scris.

#32
Ca si Joan, si eu iti zic Rares, ca imi pare rau ca nu am apucat sa comentez la capitolul tau care mi-a placut mult.
Un inceput de capitol trist, dar care ne-a aratat starile sufletesti ale lui Michelle, zbuciumul prin care a trecut inainte sa isi taie venele, e usor sa acuzam oamenii care fac acest gest, dar din pacate nimeni nu se intreaba ce e in sufletul lor, de ce nu pot sa treaca peste...Ea a avut noroc , a trait si acum si-a dat seama cata suferinta a provocat in jurul ei si mai ales lui Eric, dar cel mai important e faptul ca a ales, si-a dat seama ca Alex, nu merita suferinta si dragostea ei, si Eric e baiatul cu care ar putea trai o frumoasa poveste de dragoste.
Mi-a placut mult si sfarsitul capitolului cand a citit biletul de la Eric, si cand si-a dat seama ca el chiar o iubeste si asteptarea ei de a intra pe usa , pentru ca "Ar fii fost de ajuns să mă privească în ochi, ar fii fost de ajuns şi, atunci, el ar fi ştiut."
Banii sunt puterea, banii sunt mandria si banii sunt totul.

#33
Joan, iti multumesc de comentariu; apreciem mult faptul ca te-ai deranjat sa-ti lasi opinia scrisa aici.
Andy, danke de opinie, multumim ca citesti. :] Promitem sa nu va dezamagim niciodata; daca insa se va intampla asta, va rog sa ne iertati. :D
Iar acu', dragii mei dragi *diriga*, sa vedem ce mai fac Eric si Michelle.

Capitolul zece

Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blandei lune -
Vantu-n trestii lin fosneasca,
Undoioasa apa sune!

Trecusera multe zile de la incidentul cu Anna care mi-a provocat un mai mare dezechilibru sufletesc. Orele zburau prin fata ochilor mei fara niciun rost, iar zilele, odata cu ele. Am ramas fixat pe aceasta idee nebuna cum ca am gresit enorm, am refuzat sa vad dincolo de asta si am inceput sa ma autocondam intr-un mod care ma rodea pe interior si care ma distrugea cu fiecare minut care se scurgea. Nu stiu de ce traiam toate astea, sau mai bine zis, de ce atat de mult timp, insa ceva din subconstientul meu inca plangea, plangea dupa iertarea unei persoane care nici nu parea a fi suparata pe mine, pentru simplul fapt ca nu stia nimic de cele trecute. Am ajuns sa traiesc intr-o stare urata, paradoxala, in care sunt mereu impotriva mea, si dupa ce infaptuiesc ceva, mi se-ntampla deseori sa regret amarnic totul, sa vreau sa schimb acel lucru, sa ma blestem chiar, pentru ca n-am fost capabil sa realizez asta de la inceput. Desigur ca in cadrul acestui principiu nimic nu pare logic, totul se contrazice la un momentdat, iar precedentul gand sau precedenta decizie pare o prostie pe langa ce urmeaza, pe langa felul meu nou de a vedea lumea. Am avut si inca am impresia ca devein paranoic fara sa-mi dau seama neaparat, si tare mi-e frica ca am sa innebunesc inainte sa-mi pot duce juramantul la capat. Trebuie sa ma pastrez in limita unei decente schioape, asta daca vreau sa-mi continui viata alaturi de ea. Va trebui fie sa-i marturisesc povara asta, fie sa o devorez total inauntru.

Desi incercam sa uit de toate acestea privind pe un geam inghetat bocna de la zilele geroaose prin care treceam, nu puteam sa ma dezcotorosesc nicicum de problemele care ma afundau tot mai tare intr-o ceata reprezentand nesiguranta, semnele imense de intrebare care imi invaluiau viata, si totodata frica de a nu mai deschide ochii si urmatoarea zi. Acea crunta lovitura din momentul in care am prins-o pe asistena parca a taiat din zilele mele, ca si cum m-ar fi condamnat la o moarte sigura. Trupul meu pe dinauntru era gol, cel putin asa il vedeam acum; o imensa clepsidra c-un nisip incins care se scurgea tot mai rapid, parca, si care in clipa in care va fi terminat de cazut, atunci aveam sa ma duc si eu.
Am refuzat cu convingere sa recunosc ca ma doare cumplit spatele, ca fiecare inspiratie imi condamna trupul si mai tare. Lumea care ma inconjoara acum e neagra, e plina de tristete, fiecare cu grijile lui, fiecare c-o cruce pe care o poarta mai greu sau mai usor pe spate, fiecare ocupat cu propria viata, pana la urma. Am decis, poate ca printr-o nebunie imensa, sa tac pentru totdeauna si sa sper ca ma voi vindeca singur, ca trupul va sti ce sa faca. Insa pe masura ce timpul trecea si durerile se mareau, realizam dezamagit ca mult am gresit. De recunoscut nu mai puteam, era oricum prea tarziu.
Rareori mai dadeam cu privirea pe hol de Anna; acum eram mai mult distanti, cu toate ca-i citeam disperarea din ochi. Ne comportam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, a fost ca si cum ne-am inteles telepatic ca asa avea sa se rezolve totul, intr-un mod cat mai bun.
- Cum te mai simti, Eric? ofta intreband.
- Uite, astept sa-si revina Michelle si sa plecam de aici. Cat despre mine... cred ca ma simt bine, trupesc. Insa sufletesc sunt blestemat.
- Sa stii ca nu te cred.
Pupilele mi se dilatara.
- Cum adica nu ma crezi? De ce ai impresia ca te-as minti, Anna?
- Pentru ca ai un suflet prea bun ca sa ii ingrijorezi pe ceilalti cu povtara ta, de aia cred asta.
Fata termina rapid raspunsul si pleca in graba de langa mine, astfel ca sa nu am niciun drept la vreo replica. Insa destinul ma ajuta, iar aceasta scapa proasoapele pe care le cara cu ea. Desi se grabi sa le adune, tot nu scapa de-o blestemata de intrebare.
- Regreti ceva? am intrebat-o, c-un aer mai mult a nesimtire.
Fata nu-mi raspunse nimic, si-n momentul in care mi-am dat seama ca nu m-am purtat asa cum trebuia, i-am adresat alta nedumerire, sperand sa-mi spal repede pacatele.
- Ai idee cand ar trebui sa iasa din spital?
- Daca lucrurile decurg atat de bine, in vreo doua sau trei zile o vei putea lua acasa. Insa s-ar putea sa apara complicatii, si nu ma sfiesc sa-ti zic asta. Se pare ca si-a atins un vas important de sange cand s-a taiat, iar noi inca nu suntem siguri daca are vreo infectie sau nu in sange. Rana in sine e vindecata, insa, vezi tu, vrem sa ne asiguram ca nu va reveni aici peste scurt timp cu alte probleme, mult mai grave decat asta.
Fata isi dadu drumul la glas, si pe masura ce se apropie de mine si-mi zicea totul, am simtit cum a lasat inhibitiile trecutului deoparte.
- Inteleg, cred ca asa e cel mai bine, ii raspund satisfacut, totusi simtind din nou o intepatura in piept; incercam sa nu las ca durerea sa se transpuna pe fata mea.
Inainte sa plece, aceasta se intoarce inca o data la mine, parca pentru ultima data:
- Sa nu uit, s-ar putea sa aiba nevoie de consiliere psihologica daca testele dovedesc asta, si faptul asta ar putea prelungi statul la pat, implicit in spital.
- Stai linistita, ii replic pe-un ton putin mai ascutit, nu va avea nevoie de asa ceva, ma are pe mine.
Anna zambi de fatada, mai mult rece, si isi relua mersul, iar in momentul in care a ajuns la camera unde dorea sa intre, a trantit usa, aruncandu-mi o privire scurta totodata.

Incercam sa fiu tare pentru Michelle, mai ales ca acum avea nevoie cel mai mult de mine, de prezenta mea langa acel pat. Aflasem niste detalii de care eram sigur ca ea nu aflase, asa ca am decis, din nou, ca e mai bine sa nu i le comunic; as putea sa o ingrijorez si mai tare. Totusi, acel gand ca in cateva zile as putea s-o iau cum doresc in brate ma inveseleste enorm. Pe toata perioada asta in care fata a zacut am simtit inima mea marindu-se numai din cauza ei, din cauza situatiei si, totodata, din cauza faptului ca mi-am dat seama ca un om apreciaza cu adevarat ceva numai in momentul in care e pe punctul de a-l pierde.
Refuzam totusi sa cred ca exista mai mult de-o legatura din aceasta speciala, una frateasca. Ma consolam cu ideea ca dorinta mea de a o vedea sanatoasa si pe picioare, cu parul fluturand in bataia vantului si cu atitudinea ei nepasatoare de cele mai multe ori – intr-un cuvant, a mea-, avea sa dispara cand totul va fi revenit asa cum era si inainte. Atunci trebuia s-o iau si la intrebari, atunci aveam sa obtin mult doritele explicatii care sa opreasca focul care-mi facea interiorul sa clocoteasca a neliniste.
Perioada care a urmat a fost, cu adevarat, una deciziva pentru viitorul apropiat al fetei. Asistentele mi-au cominicat mai tarziu ca Michelle avea sa iasa din spital peste doar cateva zile, iar cum eu am reusit sa-i conving ca nu are nevoie de consultari psihologice, perioada de asteptare s-ar putea reduce oricum. Am hotarat ca-n zilele care i-au mai ramas de stat acolo sa o fac fericita, sa uite de cei patru pereti intre care se afla, sa se deconecteze de amarul in care se scalda de atata vreme. Tocmai de aceea, gandul mi-a zburat la a-i face cate o vizita in fiecare zi ramasa, sa o indulcesc si s-o scot si la o plimbare prin curtea spitalului, daca era cu putinta. Vremea in ultima perioada se mai calmase, iar iarna isi ascundea dintii, insa doar pentru putin timp. Aveam sa profit total de acest lucru.

Inainte sa-mi pun planul in aplicare si sa parasesc spitalul pentru a merge acasa, mi-am fixat in minte sa mai trec odata pe la Michelle pentru a-mi lua ramas bun de la aceasta. Era sfarsitul unei alte obositoare zile petrecute tot la spitalul „1 Octombrie”, in care raul nu ma lasa nicicum. Imi era nespus de dor de casa, de familie si de camera mea, de toate lucrurile care-mi apartineau si de care nu m-am mai atins de multa vreme. Ultimele saptamani le-am petrecut mai mult prin spitale si magazine, fie fugind dupa ceva, fie dupa cine stie ce altceva.
Personalul pleca si el, urmand ca institutia sa intre in starea de hibernare, cu pacietii suferinzi si cu asistentele si medicii de garda care aveau grija de ei in permanenta.
Am patasit-o pe fata pentru a merge la baie sa ma spal pe fata si sa ma revigorez, doar pentru ca sa ma reintorc mai apoi la ea. In timp ce paseam prin linistea holului catre baia mult mai tacuta, am simtit un junghi in partea dreapta a abdomenului care aproape m-a rapus la pamant. Am inceput sa tusesc incontrolabil, distrugand linistea care invaluia totul. Cu toate acestea, incercam din rasputeri sa maschez acest lucru, cu speranta arzatoare in suflet de a nu ridica suspiciuni si a nu pune personalul medical pe urma mea. Insa soarta facea ca tusea sa nu se mai termine, iar durerea sa devina tot mai acuta, astfel ca m-am izbit de perte fara sa am de ales, si nu a durat mult pana ce sa cad jos. Baia era doar la cativa metrii in fata mea, asa ca, dupa lungi minute de agonie in care am incercat sa ma ridic, am pornit din nou spre locul dorit.
O asistenta care a trecut pe langa mine si m-a vazut intamplator, s-a oprit si m-a intrebat mai mult nelinistita:
- Sunteti bine, domnule?
- Nu am nimic, multumesc, va rog nu ma ingrijorati, vedeti-va de treaba.
Asistena nu insista si pleca mai departe, iar eu abia ce am reusit sa deschid usa baii ca m-a reapucat tusea oribila. Spre teroarea mea am observat cum oglinda in fata careia stateam s-a umiplut cu aicaturi de sange, niste picaturi care imi zguduiam psihicul in cel mai crunt mod posibil. Am sters sticla cu maneca de la bluza si am pornit rapid apa, iar dupa ce mi-am dat de cateva ori pe fata cu ea, inevitabilul s-a produs din nou. De data aceasta insa a fost mut mai rau, iar sentimentul pe care l-am avut m-a facut sa cred ca mi s-a rupt inima in doua, mai bine zis, plamanul si tot spatele.
Dupa cateva zeci de minute in care am reusit intr-un final sa ma potolesc, am ridicat fata din pamant si m-am privit dezamagit in oglinda, mi-am zarit astfel fata plina de disperare, parul ravasit si ochii care nu mai exprimau altceva decat acel strigat interior de ajutor, o pierduta voce care se razvratea inauntrul meu si care putea fi observata doar in ochii mei. Aveam lacrimi pe marginea acestora de la cat m-am fortat, iar la nas picaturi de sange care se scurgeau usor, unele pe buze, altele pe marginea acesotra, patandu-mi tricoul care miroasea asa de bine. Am ezitat sa ma spal, tocmai pentru a ma privi, pentru a vedea un chip de ucigas, un chip al unui monstru nocturn care tocmai si-a racolat si omorat ultima victima, insetat inca fiind de alte placeri. Insa nu eram asa, ci doar infatisarea care-mi sugera intr-un mod cat de poate de raspicat, aceasta infricosatoare imagine. Buzele imi erau imbibate in propriul sange care deja se scurgea si el pe gat in jos.
Insa oroarea care crestea cu fiecare secunda m-a determinat sa ma curat si sa indepartez si sangele de pe chiuveta, oglinda si peretele din imprejurimi. Avea sa iasa un scandal imens daca vreo femeie de serviciu observa acest lucru; personal nu mai aveam nevoie de alte necazuri care sa ma abata si mai mult de la viata si asa imposibila pe care o aveam acum.
Mi-am amintit dupa ca trebuia sa ma intorc de-data la Michelle, spitalul cred ca se inchisese de mult timp. Pe coridor am avut surpriza sa ma vad din nou cu Anna, care era de garda in acea seara in spital.
- Ce faci aici, Eric? Trebuia sa pleci de mult timp, spitalul s-a inchis publicului acum zece minute.
- Acum vin de la baie, vreau sa-mi iau ramas bun de la Michelle inainte sa plec. E ok daca mai pierd putin vremea? Ai putea sa ma deschizi tu?
- Cred ca pot, dar va trebui sa ne asiguram ca nu ne vede cineva, nu vreau sa-mi pierd slujba si asa greu obtinuta.
- Nu-ti face griji, nu se va intampla asa ceva, o linistesc.
- Ce Dumnezeu ai in coltul gurii, se repede aceasta chiar inainte sa-mi reiau calea spre salonul in care statea Michelle.
Cuprins de spaima, am mintit-o; speram totutsi sa nu-si dea seama.
- Mi-am muscat buza din greseala si inca mai curge putin sange, dar voi fi bine. Probabil ca nu m-am spalat complet la baie.
- Ah, bine, sa ai girja de tine. Acum te las, cand vrei sa pleci sa vii la mine, sunt in camera in care ma stii tu ca stau.
Dupa ce-am aprobat-o din priviri am plecat in pasi grabiti spre locul unde voiam sa ajung de atat de multa vreme. Rapiditatea cu care ma deplasam crea in jurul meu vant, o revigornata briza de aer care imi racorea fata si care ma facea parca sa plutesc.

M-a cuprins o stare de neliniste interioara cand am vrut sa apas pe clanta, asa ca am ezitat cat se poate de mult de sa intru. Picioarele mi s-au inmuiat cand m-am gandit la ce-am patit in baie, insa gandul la Michelle m-a blocat sufleteste pentru cateva momente.
Curaj am avut intr-un final si m-am strecurat in salonul ei atat de linistit, cu jealuzele netrase, cu lumina orasului si a lunii care invadau printre ramurile unor brazi care se leganau incet in bataia unui vant rece de irana. Unele ii scaldau fata pentru putin timp, caci miscarea o umbrea frecvent; dar apoi revenea lumina...
Cand am ajuns langa ea rasuflarea mi s-a taiat. M-am asezat incetisor in intunericul de langa patul ei, fara sa fac prea mult zgomot, si i-am prins mana inca rece in a mea, una mai calda, probabil din cauza unui sange care clocotea in tot trupul. Mi-am lipit-o mai apoi de frunte si-am inchis ochii, atat cat sa-mi fac curaj ca mai apoi sa-mi iau ramas bun de la ea.
Probabil ca mi-a simtit prezenta, insa nu a zis nimic, ca si cum ar fi vrut sa vada ce doream sa fac fara sa stiu ca ea este constienta si atenta. Eu am inghitit in gol in repetate randuri si inima imi era in gat, o simteam atat de naravasa. Am asteptat sa se piarda in magia noptii sunetul unei salvari singuratice care taia linistea deplina de pe strazi, ca mai apoi sa ma ridic incet si sa-mi iau la revedere la fata de care m-am atasat, surprinzator, extrem de tare. Respiram sacadat in momentul in care m-am aplecat peste ea ca sa o sarut incet pe frunte. Imediat ce-am facut asta am simtit un fior interior care dorea mai mult, asa ca am mai sarutat-o odata, de data aceasta aranjandu-i si parul matasos exact asa cum fusese inainte.
Cu ochii inchisi mi-am trecut buzele pe deasupra fetei lui Michelle, dorind sa o sarut si sa-i mangai pielea atat de fina, insa blestemul care mi-a cuprins trupul nu parea sa fie de acord cu mine. Am simtit din nou un imens junghi in piept si, cu mare regret, m-am retras aproape in lacrimi de pe ea. Aveam sa izbucnesc intr-o griza urata de tuse, insa am pornit ca vijelia spre usa. Michelle observa acest lucru; defapt, ea stia totul, stia ce-am facut si stia ce voiam sa fac, iar eu, spre nerusinarea mea, stiam c-am amagit-o si mai tare cu asta.
- Eric, unde te duci? De ce pleci asa?
Am reusit sa-i aud vocea care ma striga in intunericul din camera, insa n-am mai putut sa stau ca sa-i spun ce am, n-am putut sa mai fac nimic. Sufletul mi s-a rupt cand am parasit acea camera inchizand usa pentru a nu ma auzi cum imi dau duhul.
- Eric...

Am luat-o la goana spre camera lui Anna in timp ce tuseam din nou ca un nebun bolnav, insa nu cutezam sa ma opresc, doream sa fiu cat mai departe de salon pentru a nu fi auzit de catre fata.
- Eric, ce Dumnezeu ai? Eric!
Aceasta se crispa cum nu se putea cand m-a vazut intrand val vartej peste ea in camera.
- Anna... da-mi un pix si-o foaie, repede, te rog.
- Dar Eric!
- Acum!
Asistenta se repezi catre mine si ma trase la biroul acesteia. Dupa ce-mi dadu cele cerute s-a asezat undeva pe-un scaun si ma privea cu disperare pe fata cum scriu ceva cat se poate de rapid. Incercam sa fac ligibil scrisul, dar totodata sa ma grabesc, pentru ca tusea care ma cuprinse nu-mi dadea pace. Cu o mana ma tineam de gura si incercam sa opresc sangele care probabil ca-mi iesea pe gura, iar cu cealalta tineam stiloul tremurand, in mana.
- Multumesc, Anna. Poti sa iei cheia si sa ma astepti la iesire, plecam acum. Trebuie sa las foaia asta lui Michelle, dar am sa te rog insistent sa nu o deschizi – sau altcineva de pe aici – si sa o lasi exact acolo unde o pun acum.
Aceasta nu mai intreba nimic si facu asa cum ii spusesem.
Am fugit spre camera ei si-am intrat rapid sa-i las hartia pe noptiera, cu gandul ca va vedea dimineata ceea ce am scris. Inainte sa ies o mai sarut odata pe frunte, asigurandu-ma ca nu las urme de sange pe undeva.
- Michelle, ne vedem maine, ii soptesc acesteia, pentru a o calma si, totodata, pentru a-mi cere scuze, intr-un fel, de fuga de mai devreme.
Am parasit camera abatut si dupa ce m-am intalnit cu Anna, care ma astepta la usa, am mai schimbat cateva vorbe cu ea inainte de a parasi spitalul.
- Unde mergi acum, Eric?
- Am sa fug in lume... Sa nu ma mai cautati.
- Nu te juca cu mine, baiete! imi raspunse asistenta cu un ton mai mult bland decat autoritar.
- Merg acasa, dorm, incerc sa ma linistesc; desi am senzatia ca voi sta si voi admira noaptea si cerul tot timpul. Am sa revin aici maine cu o vizita.
- Sa treci si pe la mine, bine? Cred ca ar fi bine sa mai discutam cate ceva inainte de a nu te mai intoarce vreodata aici.
- Asa sa fie.
Inainte sa inchida usa in spatele meu m-am intors la ea si-am soptit mai mult: Stiu ca ai vazut toamna din ochii mei inainte de prima frunza cazuta.
- Poftim? ma intreba aceasta.
- Noapte buna, Anna!
Am vrut sa-i dau raspunsul la intrebarea care-i statea de atat de mult timp pe buze, era curiasa sa stie ce i-am scris pe acea hartie. Aparent nu a auzit, iar eu nu m-am repetat.
Cand am ajuns acasa am mai stat putin de vorba cu parintii si, dupa o alta criza de tuse mascata, am reusit sa adorm, cu gandul la ziua de maine, la ziua in care voiam sa schimb ceva.

***~***

Noaptea a fost una furtunoasa; nu vremea de afara, ci eu, comportamentul meu ciudat din timpul somnului care nu mi-a dat pace nicicum. De un somn linistit nu am avut parte, cu toate ca eram acasa, in patul meu, acolo unde imi placea cel mai bine. M-am sculat din pat inainte ca desteptarotul sa sune, astfel ca sa am mai mult timp ca sa ma pregatesc. Speram din toata inima ca tusea sa nu ma apuce in ziua aia, pentru simpul fapr ca doream sa mi-o petrec cu Michlle.
La micul dejun familia era adunata in jurul mei, intr-o liniste deplina, asteptandu-ma sa vin si eu.
- Buna dimineata, fiule. Haide, ia loc, de cand n-am mai mancat o masa impreuna.
Mama se uita la mine si imi zambea, ceea ce ma inveselea oarecum. Saraca, in ce stare deplorabila ar fi daca ar sti in ce stare ma aflu acum si de ce povara sunt macinat.
M-am asezat la masa si am incercat sa mananc ceva, tocmai pentruca nu aveam in minte o ora exacta la care m-as fi putut intoarce din vizita la Michelle.
- Si ce vrei sa faci azi, voinicule? ma intreba tata, curios din fire, ca de fiecare data.
- Michelle iese din spital maine sau poimaine, asa ca am sa-I fac o vizita; cine stie, probabil o sa o scpt din camera, afara nu e chiar asa de frig. Nu am mai vazut lumina sau simtit cu adevarat aerul curat de multa vreme.
- Si ai de gand sa stai acolo toata ziua? Continua acesta.
M-a deranjat enorm modul in care a pus intrebarea, aveam senzatia ca dorea sa imi reproseze ceva. Pe-un ton putin iritat, i-am raspuns tatalui.
- Nu stiu, tata. De ce?
- Ziceam si eu asa… in ultima vreme ai stat mereu in spitalul ala si nici nu ne-ai mai baga in seama.
Desi mama nu spunea nimic, licarirea din ochii ei parea sa-l aprobe in totalitate pe tata. M-am oprit din mancat si le-am raspuns dornic sa le inchid gura.
- Nu inteleg care e problema voastra; tin mult la fata aceea si nu am niciun regret ca stau acolo zile intregi. Tot ce vreau e sa o vad pe picioare, cu zambetul pe buze din nou.
- Si scoala, Eric? Ce faci cu scoala, completa ingrijorata mama.
- Nu ma enevati cu scoala! Ai impresia ca ma pot duce la scoala in halul asta. Si daca m-as prezenta la ore, chiar crezi c-as putea face ceva? Spune-mi!
- Eric, nu vorbi asa cu mama ta, interveni tata peste mine.
Imi venea sa urlu de nervi la ei, insa gandul ca ma poate apuca tusea din nou m-a calmat, oarecum.
Dupa ce mi-am terminat mancarea m-am ridicat grabit de la masa si am mers sa ma imbrac, fara sa-i mai las sa spuna ceva.
- La revedere, mama, tata, ne vedem diseara.
Parintii s-au uitat nedumeriti la mine pana in momentul in care am parasit casa.

Vremea de afara devenise atat de calda incat zapada depusa a inceput sa se topeasca, iar strazile sa fie umplute de apa. Drumul catre spital a fost un infern pentru mine, mai ales ca a trebuit sa ma abat de la calea normala ceva mai mult. I-am cumparat lui Michelle un buchet mare de flori, cel mai frumos pe care l-am putut gasi. Iarna nu poti alege din multe sorimente de flori, insa m-am multumit si cu ceea ce am procurat.
Michelle se afla in camera ei, ca de obicei, insa treaza. Avea un zambet ciudat pe buze care s-a accentuat in momentul in care am intrat in incapere. Am simtit-o cum ma sorbea din priviri si totodata placerea pe care i-o facea vizita mea.
- Eric!
Am fugit la ea si am imbratisat-o imediat ce am rasuflat de cateva ori. Ii puteam simti parfumul atat de frumos de pe camasa de noapte. Cred ca am stat in acea imbratisare mult timp, pentru ca la un momentdat am simtit cum ma doare ingrozitor acel spate nenorocit.
M-am dezlipit incet de ea si am mers sa-i aduc buchetul de flori pe care l-am obtinut cu atat de multa greutate. Michelle avea lacrimi in ochi; probabil ca erau de fericire.
- Poftim, Michelle. Ti-l daruiesc din toata inima, draga mea. Sper sa te faci bine cat mai repede, oricum maine iesi de aici, medicii au spus ca esti perfecta.
Cu toate ca incepusem sa aberez, nu m-am oprit pana cand nu i-am inmanat florile. Un zambet dulce mi-a cuprins buzele; un zambet pe care nu l-am mai avut de luni de zile.
- Doamne, Eric, multumesc. Sa stii—
Nu am mai lasat-o sa continue. Stiam ca in spatele tututor acestor zambete si acestei fericiri pe care o afisa, inca tanjea dupa ceea ce doream sa-i fac inca din seara precedenta. Ii puteam citi in sclipirea ochilor totul, imi spunea tot ce voia, noi nu aveam nevoie de cuvinte ca sa ne transmitem emotiile.
Am mers langa marginea patului si i-am cuprins incet mainile atat de fine, dupa care i le-am sarutat. Fata nu ma pierdea din ochi nicio clipa. Cand m-am aplecat deasupra ei, Michelle s-a agatat ca un scaiete de gatul meu, presandu-mi oarecum spatele. Insa de asta nici ca mi-a mai pasat, pentru ca momentul era perfect; nimic pe lume nu-l putea strica. Prezenta ei imi absorbea toata durerea existenta.
- Michelle...

Dupa ce ne-am dezechilibrat si am cazut amandoi pe-o perna moale, dupa ce am ras fara rost de aceasta intamplare, am cuprins-o incet si i-am sarutat buzele moi cat de bine am putut. Eram capabil de a-i simti respiratia fierbinte care-mi mangaia fata, de a ma bucura de stransoarea in care ma aflam; parca nu dorea sa-mi mai dea drumul vreodata.
Dupa ce ne-am despartit cu regret buzele, am adaugat atat de obosit, parca:
- Sa nu mai faci asa niciodata, ma intelegi? Cum crezi c-as fi putut sa triesc fara tine, Michelle? Esti o persoana superba, o prietena cu care am fost binecuvantat si de care n-o sa mai am parte vreodata. Sa nu ma mai faci vreodata sa trec prin asa ceva, niciodata!
- Eric, imi pare rau, tare rau...
N-am lasat-o sa mai continue caci i-am surprins buzele cu un alt cadou dulce.

***

Am povestit dupa-amiaza aceea cum n-am mai facut-o vreodata. Ne-am impartasit toate sentimentele din ultimele saptamani de groaza, toate lucrurile care ne-au macinat sufletele, mai putin unul. Nu am fost capabil sa-i zic nici de lovitura si nici de acel patimas sarut. Nu stiu daca o voi face vreodata; cel putin, nu acum.
Fata ei radia a fericire cu fiecare zambet pe care il scotea cand conversam cu ea. Imi urmarea buzele atent cand vorbeam.
- Mi-a fost dor de tine, Eric.
- Si mie, Michelle, si mie...

Notiunea timpului s-a pierdut undeva in spatele nostru, inecata in toate acele amintiri care ne-au umbrit viata cumplit. Stiam totusi ca acum nu mai am de ce sa-mi fie teama, atata timp cat eram cu ea nu putea exista ceva. Am uitat si de durerea din spate si de cearta cu parintii, am uitat de tot.


* 'Lacul' de Mihai Eminescu.

#34
Hmm, nu stiu ce vrei sa faci cu Eric, dar nu transforma fic-ul in drama, ar fi pacat.
Nu imi vine sa cred ca Eric are mustrari de constiinta , pentru ce s-a intamplat in baie intre el si Anna, sper sa se invete sa traiasca cu povara asta si chiar sa nu-i spuna ce s-a intamplat lui Michelle. In rest ce sa spun, ca intodeauna Eric e ingerul pazitor a lui Michelle. Si desi e chinuit de o boala care nu prea inteleg, o avea sau acum s-a declansat , continua sa ascunda acest lucru si sa se comporte ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Astept nexul .
Banii sunt puterea, banii sunt mandria si banii sunt totul.

#35
Merci, Zwai, de comentariu. ( :

Am venit cu capitolul, dupa o lunga intarziere. Ma rog, nu ma mai lungesc acum. Spor la citit ( :

Capitolul unsprezece.


E greu sa plangi acolo
Unde radeai odata
Sa vezi cum fericirea
In lacrimi e scaldata.


Viata nu ar fii la fel fara tristetile si nostalgiile ei, dar, de asemenea, nu ar fii viata fara fericire, bucurii si iubire. Uneori imi doresc sa ma fii nascut prin anul 1800, poate as fii fost mai fericita; stiu ca atunci vremurile erau altele si ca este posibil sa fii fost mai rau atunci, dar cred ca as risca. As risca sa ma intorc in trecut daca as stii ca il pot lua pe Eric cu mine.
Ce inseamna, cu adevarat, iubire ? stiu eu, oare, ce e aceasta ? stie, oare, cineva, definitia ei ? Dar nu cea stiintifica, caci de-ar fii ca noi sa iubim cu creierul, totul ar fii mai simplu, caci am constientiza mai usor ca nu e bine sa iubesti o anumita persoana, insa noi iubim cu inima, cu sufletul, cu toata fiinta noastra, ne punem increderea si inima in palma altei persoane si dorim ca aceasta sa aibe grija de ea. Dar nu mereu are, uneori se plictiseste si o arunca, nepasator, intr-un colt. Am o singura viata si vreau sa o traiesc cum trebuie, vreau sa rad, sa iubesc si sa ma simt bine, vreau sa plang, vreau sa ma simt vie.
Plecarea din spitalul acesta nu poate sa-mi faca decat bine, abia astept sa ma simt iar libera, sa respir aerul dulce si umed de afara si sa alerg pe strazi, sa intarzii la ore, sa mananc pe fuga si sa ma bucur de orele de volei si baschet de la sport. Toate chestiutele acestea banale care inainte-mi displaceau, acum imi lipsesc si abia astept sa imi reiau activitatea si, mai mult decat atat, sa fiu fericita cu Eric.
in mine se zbate un ciudat sentiment de confuzie, amestecat totusi cu hotarare. il iubesc pe Eric, dar Alex imi lipseste, cu atat cu cat se apropie ziua in care ne-am despartit. Se face un an, un an intreg fara el, va fii o zi pe care o voi ... trai, sa zicem. Sincer, nu vreau sa ies in oras si sa fac pe viteaza, vreau sa stau in pat, cu pisica mea adorabila langa mine, cu telefonul cu muzica si casti langa mine, cu calculatorul deschis si filme de dragoste plus multe servetele si ciocolata si sa plang. Sa plang tot, sa-mi vars amarul si sa-mi elimin groaznicele sentimente pe care (cred ca) le mai am pentru Alex. El a fost prima mea iubire, dat fiind si faptul ca nu ma atasez atat de usor de persoane, dar pe el l-am iubit – pe el si numai pe el. Mi-a alcatuit, timp de doi ani, intreg universul, iar o despartire nu-i nicicand usoara. Totusi, pana acum doar stateam trista si plangeam dupa el, insa acum a aparut Eric si mi-a aratat ca pot fii iar fericita, m-a invatat sa cred din nou in iubire si sa zambesc iar, dar parca tot teama imi era. il luam acum pe Alex drept un sablon, de genul ”nu mai vreau pe nimeni ca tine”, insa cautam un Alex in fiecare baiat pe care il intalneam, cautam calitatile lui in toti baietii, la fel si defectele, iar fiecare melodie sau intamplare pur si simplu imi amintea de el. Era inevitabil sa nu-mi amintesc de el, iar asta ma sfasia intr-un oarecare mod pe dinauntru si ma facea doar sa vreau sa il uit de tot sau sa-l am iar inapoi. Dar acum nu-l mai vreau, nu-l mai cunosc, nu-l mai vad si nu-l mai simt; nu-l mai simt actual, nu mai stiu cine e si-mi displace ceea ce a devenit. Nu vreau sa-l cunosc acum, nu stiu ce e, dar oricum ceva nepotrivit pentru mine, ceva ce mi-ar frange inima iar si iar si iar daca i-as mai da ocazia, iar eu nu am nevoie de asta. Eu am nevoie de iubire, de speranta, de zambete si incredere; am nevoie de Eric.
Am privit pe fereastra si am lasat amintirile sa se deruleze, pentru ultima data. Toate amintirile, de cand il cunoscusem pe Alex, in imprejurarea in care o facusem si pana acum ...

- Esti o pustoaica rasfatata, Michelle, mi-a strigat Alex razand
- Cine vorbeste ! i-am raspuns eu.
M-a ridicat in brate si m-a invartit; tipam si radeam si ma strangeam mai tare de el, sa-l simt mai bine – pe el, parfumul lui, tot. M-a privit cu ochii lui mari si verzi – mereu am crezut ca ochii lui sunt albastri.
- Ochii tai sunt asa verzi, am spus incet, mormait, cand el s-a oprit si m-a pus jos.
A ras si m-a sarutat. stia. A procedat asa, pentru ca stia ca il iubeam. si pentru ca ma iubea, nu-i asa ? O facea ! Mi-as fii dorit sa opresc timpul, pentru ca in acele momente eram infiniti, eram deasupra lumii, nimeni si nimic nu ne putea atinge. Era al meu, iar eu a lui si asta era tot ceea ce conta cu adevarat. Mai tarziu, ne-am dus la karaoke si, crede-ma pe cuvant, Alex nu poate fii mai afon decat este ! incercam sa zambesc discret cand canta, dar nu m-am putut abtine si-am ras ca o nebuna; despre mine totusi ... Eu am luat locul trei la concursul din seara aceea, dar Alex mi-a spus razand ca sigur s-a facut o greseala, pentru ca el merita locul intai. L-am aprobat, razand si eu.
Mereu radeam cand era aici, amandoi, era totul bine. si-apoi ma intreb: daca Dumnezeu ne-a vrut impreuna, de ce ne-a facut sa locuim in orase atat de diferite si de departate ? Iar daca nu ne-a vrut impreuna, atunci de ce a mai facut sa ne cunostem si sa simtim asta, asa cum n-am mai simtit-o pentru nimeni, niciodata ? Prostia mea a fost ca m-am aruncat cu capul inainte, din simplul fapt ca el era diferit. Muzica pe care o asculta, felul in care vorbea, infatisarea lui, personalitatea, maturitatea ... Absolut tot era diferit la el, sau cel putin asta am vrut eu sa vad. Am vrut sa-l vad perfect, pentru ca in perioada aceea aveam nevoie de cineva special, iar eu l-am ales pe el. M-am agatat de el cu o disperare nebuna, nevrand sa-i mai dau drumul nicicand, devenind vulnerabila si grijulie, lucruri care mie nu-mi stateau in fire. Mereu am parut fata micuta, dulce si cuminte, care sta in banca ei si n-are treaba cu nimeni si, in general, cam asa am fost, dar asta pana cand ma calcai pe coada. Sunt o fire foarte orgolioasa si nu suport sa fiu calcata in picioare – nimeni nu are dreptul sa imi faca asta. Nimeni nu are dreptul sa se atinga de orgoliul meu, iar de sufletul meu ... Nici nu mai spun, cred ca e de la sine inteles. Dar Alex le atinsese pe amandoua; se stersese pe papuci cu orgoliul meu, pentru ca, da!, eram o proasta si ii dadusem voie, la naiba, iar sufletul mi-l sfasiase in mii si mii de bucatele, nu stiu daca intentionat sau din greseala.
Cand a disparut din viata mea, am crezut c-o sa fiu bine si c-o sa supravietuiesc fara nicio problema, in fond, cu ce ma ajuta pe mine acest strain nepoftit ? Cine era el sa vina in viata mea si sa ma faca sa ma simt asa ? Asa, vulnerabila, asa, de parca nu as fii suficient de buna ? Era un nimeni, un anonim nenorocit caruia ii dadusem voie sa-mi fie papusar, imi lasasem propria persoana sa devina o marioneta condusa de el. De el, un nestiutor. Dar indiferent de tot, de toate gandurile nu foarte bune aduse la adresa lui, trebuie sa cunosc ca-l iubeam. si nu doar ieri si azi si, poate, maine. il iubeam in trecut, in prezent si-n viitor. Ma impacase intr-un fel cu faptul c-am sa-l iubesc, cu faptul ca nimeni nu o sa mai fie ca el, dar nu era de ajuns pentru mine … Nu era, nu voiam sa accept. Nu stiu cum as fii reactionat daca el s-ar fii intors inapoi, avand in vedere despartirea … Nu a fost dura, nu m-a inselat, pur si simplu distanta a mai doborat o relatie. Bravo tie, distanto, sper sa esti fericita acum !


Niciodata nu as fii crezut ca sunt in stare sa ma omor, sa-mi pun pur si simplu capat zilelor, pentru ca sunt o lasa si, indiferent de cat de mult as spune ca-mi urasc viata, nu concepeam inainte gandul c-as putea sa mor. Dar taci, tu nu stii cum e fara el … Daca nu stii, taci, nu ma critic, nu-ti spune „nebuna!”, pentru ca pur si simplu habar nu ai ce era in sufletul meu atunci. si apoi, nici macar nu ai dreptul sa ma judeci, sunt om, fac greseli. si, da, daca ar fii vorba de Alex, as mai gresi inca o data si inca o data si de un infinit de ori. As alege sa-l iert si sa-l pierd de o mie de ori dac-as stii ca pe mine ma iubeste. Sau poate ca nu. Poate ca as fii prea orgolioasa ca sa il accept inapoi mereu si mereu. Era un capitol inchis in viata mea si trebuia sa-l las asa. Chiar trebuia si stiam asta …
Am privit telefonul de lumina si vibra si l-am luat in mana; ma uitam la el de parca nu mai vazusem unul in viata mea, dar pe ecran era numele lui si … Inima mea o luase iar razna.
- Michelle … mi-a spus cu o voce dezamagita, sparta.
Am tusit si am asteptat sa-si continue propozitia. Aveam sa ii spun ca sunt bine, cu Olivia si nu pot vorbi prea mult.
- Am vorbit cu Olivia, m-a sunat, mi-a spus apoi.
- Te-a sunat ? am spus cu o urma de disperare in glas.
- Da, mi-a spus de … stii tu, ce ai facut …
- Eu … Nu consider ca trebuie sa-mi explic gestul, Alex.
- stii, nici eu nu consideram asta daca Olivia nu-mi spunea ca ai decurs la asta din cauza mea. Uite, Michelle, atat de daunator am devenit pentru tine ? Pentru ca, te rog sa ma crezi, nu intentionez nicio secunda sa-ti fac rau. Atat doar ca nu pot nici cu tine, nici fara tine.
- Pai, cu mine n-ai putut, asa ca ce ar fii sa te inveti fara mine ? Erai tot, pricepi ? Tot. si doar pentru ca nenorocita asta de distanta a stat intre noi si ne-a despartit, nu inseamna ca am incetat pur si simplu sa te iubesc. Nu atat de simplu. Am luptat pentru tine, mult, si din greu si tot ce am vrut a fost sa lupti pentru mine si sa-mi arati ca ai nevoie de mine, ca ma iubesti … Dar tot ce ai aratat tu in ultimele luni de relatie a fost indiferenta- si sa astept sa-ti aduci aminte de mine ? Nu, e greu, dureros, trist, de nesuportat !
- Iarta-ma, n-am intentionat, stii de perioada aia mai … Chiar te iubesc.
- Nici macar nu stiu ce sa spun …
- Nu spune nimic. Doar iubeste-ma si tu. Asa, de departe. Am sa vin sa te vad candva.
Am inchis. Nu as fii stiut ce sa spun oricum. Era o aiureala. De ce se intorcea acum si calca pe amintiri ? …

#36
De-a v-ati ascunselea s-a intors!
(rezumat a ceea ce s-a intamplat pana acum, mura in gura)

„Chiar daca totul a inceput intr-o seara de septembrie crud, august prea copt, pentru mine toate-au prins contur prin octombrie; luna octombrie mi-a deschis ochii in legatura cu sentimentele mele si m-a facut sa fiu constienta de ele.”
– Michelle

Si-a fost, poate, dragoste la prima vedere, o legatura spirituala tainca creata din cateva priviri, atunci, intr-o seara de septembrie crud. O toamna ce avea, prin toata nesiguranta ei, sa impleteasca mai apoi sentimente de la poli opusi, sa le armonizeze, ca in final, cei doi sa-si dea seama ca sunt legati, fie ca vor, fie ca nu, unul de celalalt… Era mai mult decat o simpla prietenie si totusi prea devreme ca sa se numeasca o relatie. Exista o simpatie dusa la extrem, ceva incert din cauza constrangerilor sentimentale ale amandurora – Eric esuand de nenumarate ori in trecut in ceea ce privea relatiile, nedorind sa se mai aventureze in asa ceva, iar Michelle, ea inca netrecuta peste legatura cu Alex, un baiat tipic societatii de azi. Evenimentul neprevazut in care fata aproape se sinucise, napadita de remuscari si franturi din amintiri si sentimente purtate pentru Alex, ii apropie pe cei doi mai mult, pastrand misterul motivului acestui fapt. In sfarsit, era mai mult decat o dragoste la prima vedere. Iar Eric fu izbit de gandul ca putea s-o piarda pe fata ca urmare a actiunilor sale prostetsi. Asta il facu sa tina mai mult la ea, sa doreasca s-o protejeze si mai intens, sa creada si mai tare in promisiunea pe care i-o facuse – avea sa o convinga sa traiasca cu adevarat, sa fie iubita, sa o simta, si asta pentru ca asa dorea, asa simtea el ca trebuie sa faca. Nadajduia ca putea sa lase trecutul in urma si sa ii arate lui Michelle ce intodeauna a vrut sa-si dovedeasca lui insusi – ca putea, ca era capabil sa iubeasca, sa n-o dea in bara.

Unii oameni sunt fauriti c-un suflet pereche. De acolo, se sus, li se-ntipareste asta. Uneori realizeaza, alteori o trateaza ca pe o simpla relatie – insa e ceva mai special, se observa inca de la inceput. „Stiu ca ai vazut toamna din ochii mei inainte de prima frunza cazuta”, dupa cum ii si afirma, in scris, intr-un banal biletel, Eric, fetei, cat timp se recupereaza in spital, se traduce, intr-un limbaj mai simplu, prin faptul ca flacara se aprinsese instant, inainte de orice fapta sau confesiune, cei doi fiind, mai mult sau mai putin, si constienti de asta. Recuperarea din ratacire a fetei, de dupa tentativa de a parasi lumea nu va fi deloc usoara. Ancorandu-se in Eric, dar inca nereusind sa-l uite de tot pe Alex, tanara este din nou captiva sentimental, nestiind incotro s-o apuce, ce sa faca.

In momentul de fata Michelle se bucura de compania tanaraului Eric, bazandu-se ca odata cu iesirea din spital, prezenta lui o va face sa uite de tot ce tinea de Alex. Dar oare vrea cu adevarat asta? Doreste sa rupa definitiv legatura cu cineva cu care si-a petrecut atata timp din viata, fiind pe deplin fericita, dar care a dezamagit-o profund in cele din urma? Evitand sa se destainuie inca lui Eric, insa nedorind sa-l departeze de ea, gasind ceva unic care o atragea la el, acesta este, pe langa multe altele, inca un mister. Michelle nu este singura secretoasa, pana si Eric are retinerile sale si lucrurile pe care prefera sa nu le impartaseasca inca - printre care si o suferinta fizica, dobandita in urma unui accident cat timp veghea asupra fetei in spital.

Totusi, cu totii stim ca existenta nu e roz si ca viata, daca te-a lovit o data, o mai poate face si a doua oara, mult mai brutal. Astfel, situatia se va intoarce la 180, povestea capatand mai mult sens si actiune, mister si mult suspans, nu doar drama. Iar asta in capitolele ce vor fi scrise de mine, Fiction, si Abbeh., Adina., in continuare. Ramaneti cu noi si cititi pentru a afla raspunsurile la toate intrebarile, pentru a dezlega toate misterele, in final, pentru a va lamuri de ce se si numeste ficul „De-a v-ati ascunselea”. Daca v-am facut curiosi, sunteti invitatii nostri sa lecturati si primele unsprezece capitole. Am revenit, dupa cinci luni de absenta, mai dornici ca niciodata sa va aratam ca ideea noastra nu e ca celalalte si ca, prin stradanie in scris si suflet pus in totul, va putem dovedi ca un fic este mai mult decat ceea ce a parut pana acum!

Adina impreuna cu Rares.

#37
Va multumim din suflet ca v-ati obosit sa cititi si sa comentati, de asemenea, apreciem enorm acest fapt. /sarcasm

Capitolul doisprezece.

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.*


Treceam, detasat de aproape tot ce se-ntampla in viata de zi cu zi, ingandurat, prin Martie. Primavara se manifesta in toate modurile posibile afara, cu sentimente optimiste din partea multimii, emotii noi, aer curat, sperante marete si idealuri pe masura, copaci in floare si voie buna la orice colt de strada. Natura abia se dezghetase, lumea-si schimbase obiceiurile spre a se potrivi cu cele ale unui sezon estival, in ciuda faptului ca prin umbre se mai zareau inca, murdare, petece de zapada. Se grabeau cu totii sa iasa dintr-o iarna lunga si monotona, plina de incidente nedorite pentru mine. Chiar daca legam acest curs nefericit de intamplari de octombrie, gandul si sufletul imi dictau acum o imbunatatire a situatiei, care sa curga si-n mai si iunie, avand planuri marete pentru vara ce va sa vie. Mintea imi zbura la cum aveam sa-mi petrec timpul cu Michelle, sa ma asigur ca n-o sa mai incerce sa faca ceva nefiresc cu ameteala ei. Dadusem intr-o oboseala cronica de la toate noptiile nedormite langa patul fetei, aveam nevoie de o schimbare urgenta, insa studiile nu puteam sa le neglijez. Am lipsit poate prea mult de la scoala, mama umbla disperata sa-mi motiveze absentele.
- Sper ca la ore ai fost azi, baiete. Habar n-ai cat am umblat in stanga si-n dreapta sa ma inteleg cu diriginta si ceilalti, au spus ca nu mai accepta alte absente fara vreun motiv intemeiat. Le-am explicat situatia cu Michelle, fata ta din clasa paralela, m-au inteles cu asta, altfel nu cred ca-ti mai salvam nota la purtare.
Mama ma mustra cu o voce blanda, incercand sa nu-mi mai rascoleasca amintiri dureroase. O vedeam ca se zbatea pe cat putea pentru mine, uneori simteam ca nu sunt in stare s-o apreciez cu adevarat pentru ceea ce face. Gandul imi zbura afara, vremea fara pic de nori, dar cu vantul rascolind miresme ma inveselea. Mai presus de toate astea, Michelle avea sa iasa dintre acei patru pereti in cateva ore. Cu tremur in suflet i-am promis ca voi veni s-o conduc unde va vrea si ca-i voi face toate poftele, doar s-o vad pe picioarele ei.
- Nu-ti face griji, mama, ce-a fost va ramane in trecut, familia noastra stie cum e sa o pateasca de atatea ori, cand viata ne ia pe nepregatite. Mi-e greu sa-ti spun acum de ce am rectionat asa tot timpul asta, am simtit ca trebuie… Iar la scoala o sa ma duc, am tot timpul, gasesc insa mai importante legaturile dintre oameni si sentimentele, i-am explicat pe acelasi ton bland, incercand sa nu las entuziasmul revederii cu fata sa-mi inunde vocea – nu doream sa ma creada superficial.
Ma sorbea din ochi mandra ca incepusem sa ma schimb, cel putin in ochii ei. Din nepasatorul care-am fost si acea persoana furtunoasa in relatiile cu familia si cu fetele care si-au incrucisat drumurile cu ale mele, am devenit altfel, mult mai atent, grijuliu, fara sa vreau asta. Michelle ma schimba in bine, simpla ei prezenta ma modela in feluri care nici nu-si faceau simtita prezenta. N-aveam de gand sa ies din modul asta de viata, era pe placul tuturor. Perioada neagra care tocmai s-a incheiat a fost presarata de lungi momente de meditatie asupra acestui fapt, uneori imi juca si inima de fericire ca puteam sa fiu pe placul oamenilor, sa nu mai fiu marginalizat sau vorbit pe la colturi, barfit din cauza stangaciilor mele.
- Cum zici tu! Azi la zece vreau sa fii acasa, luam cina cu vecinii – si ei cu multe probleme, am cazut de acord cu tatal tau sa mai indulcim putin lucrurile… Nu stiu cum faci, dar eu te rog, Eric, fii acolo, continua mama, oftand din cand in cand. Vine si fiica lor, Anna.
Am ramas ca traznit la auzul numelui de Anna, de-ndata ce l-a pronuntat. Mi-au rasarit in minte momentele din spital cu asistenta si patimasul sarut care si acum imi provoaca remuscari. Totusi, m-am adunat rapid gandidu-ma ca nu are cum sa fie acceasi Anna. Curiozitatea insa nu m-a lasat sa n-o abordez pe mama cu mai multe intrebari legate de acest subiect.
- Anna?! Care Anna?
Ma vazu replicand atat de intepat si rapid, incat se grabi si ea cu explicatiile.
- De unde sa stiu eu care Anna? Cam atat mi-au spus. A, da! Stiu ca lucreaza la spitalul in care ti-ai pierdut si tu cateva saptamani din viata…
Spre sfarsit glasul i se subtie. In ceea ce ma priveste, temerile mi se adeverisera. Aveam sa stau la masa cu fata care mi-a sucit gandurile atat de rapid. Nu doream asta, cu siguranta revederea ar fi fost fatala sufletului meu, insa n-o puteam refuza nici pe mama.
- Ne vedem pe la zece, i-am raspuns complet debusolat si dezorientat, luand calea scarilor care duc spre camera mea.
Incercam sa nu las toate acestea sa-mi strice cheful pe care-l aveam la inceputul zilei. Mi-am deschis geamul camerei si-am tras de vreo cateva ori aer in piept, mutandu-mi privirea dintr-un capat in celalalt al ferestrei, admirand cerul si freamatul care domnea pe fiecare straduta. Am inchis ochii de cateva ori si i-am vazut chipul fetei, zambind de pe patul de spital, bland, implorandu-ma parca sa nu mai plec. Deseori ma intrebam daca sunt adevarate si trainice sentimentele mele pentru ea, mereu am avut impresia ca totul s-a petrecut prea repede si ca atasamentul meu pentru Michelle parea mai mult anormal din cauza repeziciunii acesteia. Ma incurcam in ipoteze si in incercari de a-mi descoase propriul suflet, insa, de fiecare data, nu-mi ramanea nimic altceva in afara de o durere puternica de cap. Recent am inceput sa cred ca timpul le va rezolva pe toate si ca cel mai potrivit lucru pe care puteam sa-l fac era sa ma bucur de clipa si sa ignor trecutul sau viitorul, oricat de cliseic ar fi sunand toate astea. Adevarul se regaseste acolo unde te astepti mai putin, inchis in locuri sau lucruri in care nimeni n-ar cauta sau nu le-ar da importanta.
Minutarul ceasului parca o luase la galop in tot acest timp. La cinci o externau, trebuia sa fiu acolo cu cel putin cateva minute inainte de asta, iar timpul in care puteam sa ma pregatesc s-a redus la mai putin de-o jumatate de ora. In minte avand biletelul pe care i l-am lasat pe noptirea de la patul spitalului, m-am bagat in dus si am lasat sa curga de pe mine toate energiile negative si, dorind imposibilul, amintirile neplacute care-mi vajaiau in cap. Nu am nici acum certitudinea ca Michelle simte acelasi lucru sau ca are aceleasi intentii in ceea ce ma priveste. Nu am apucat sa o intreb vreodata de ce a recurs la tentative de sinucidere si de ce nu a apelat la mine… Cu cat incercam sa gasesc un raspuns care sa ma multumeasca, cu atat ma afundam si mai tare in incertitudini, simtind o puternica senzatie de sufocare. Am dorit sa contraatac toata negura din cap cu planurile de vara alaturi de fata, doar ca acum, avand in viziune atatea variante posibile de esec, nimic nu mai parea la fel.

Am apucat ce aveam mai bun de imbracat si am iesit din casa cu gandul la a nu intarzia. Pe drumul spre spital n-am vazut altceva decat seninatate in totul – in vreme, oameni si natura. Desi sufletul meu cerea disperat o lunga toamna, ca sa ma pot reculege in pace, trebuia sa ma obisnuiesc cu ceea ce-mi oferea soarta acum. Degeaba ma fortam in a schita un zambet pe cand treceam pe langa vreun copil haios sau o intamplare mai iesita din comun, nu reuseam sa-l tariesc. In cap aveam doar reintalnirea, de data asta in alte circumstante, cu Michelle. Eram curios daca va pomeni de sarutul pe care i l-am facut cadou ultima data cand am vizitat-o…
- Eric? Frate! Da’ nu te-am mai vazut de atata vreme, cum mai esti? Inca plangi dupa printesa aia? se auzi o voce groasa in spatele meu.
Era Andrei, baiatul care le-a insotit pe Michelle si Olivia in ziua in care le-am intalnit prima oara in parc. Imi aduceam bine aminte de rafuiala avuta cu el si de nesimtirea de care a dat mereu dovada.
- Frate? Nu ma lua cu frate... Acum n-am timp de vorba, ma grabesc, ai face bine sa-ti vezi si tu de treaba, ca doar n-ai uitat ce mitocan ai fost atunci; nici nu ma obosesc sa ma gandesc daca te-ai schimbat in vreun fel, i-am replicat acid si nervos.
A nimerit tocmai cand nu trebuia, mi-a intrerupt starea de euforie si visare. Nu stiam ce dorea de la mine cum, de asemenea, nu aveam habar de o metoda care m-ar fi putut ajuta sa scap mai repede de el.
- Da’ unde te grabesti? Te intalnesti cu papusa? O, haide, nu-mi spune ca inca esti suparat... ce naiba! A fost o cearta de moment, fara resentimente, frate! Poate iesim si noi candva la o bere, ceva, cum vrei... poate o limonadă, ca nu te vad pe tine band bere!
Tocmai ultimele cuvinte au fost cele care m-au evervat cel mai tare, din nou. Cuprins de nervi, l-am impins de langa mine brutal.
- Ti-am spus sa te cari de aici! Nu stiam ca esti si betiv, acum era de asteptat, ce sa-i faci. Mai bine ti-ai vedea lungul nasului, „frate”, si m-ai lasa in pace. Ai o impresie proasta asupra mea, nu cred ca vrei sa-ti dovedesc aici, acum, contrariul.
Andrei se ridica de pe asflat si se uita revoltat la mine, vrand parca sa riposteze. Totusi, ceva il retinu.
- Pe mai tarziu, nebunule, isi facu curaj sa-mi spuna, aranjandu-si jacheta scumpa si intorcandu-mi spatele, plecand, cu un mers apasat din care vedeam clar nelinista care il cuprinse. O sa-i zic si printesei cu ce irascibili si violenti umbla...
Scarbit de atitudinea lui n-am mai stat pe ganduri si-am intrat in curtea spitalului, de unde am cumparat la repezeala un buchet de flori de la micul chiosc ce zacea sub un nuc batran. Am apucat apoi calea receptiei, unde asistenta de garda mi-a spus ca puteam urca oricand la fata, ea era deja gata.
- Te astepta inca in salon, voinicule, i-am spus sa coboare si sa-si ia o cafea, ceva de mancare, dar a refuzat. Mi-a zis ca insita, nu puteam s-o fortez, incheie amabil doamna, cu un zambet larg pe fata. Stii, ar trebui sa mai vezi si tu de tine, te-am tot zarit pe-aici in ultimele saptamani cat ai venit s-o vizitezi pe domnisoara Michelle, ai niste cearcane de Doamne fereste!
Remarca ei mi-a adus instant zambetul pe buze. Era o doamna trecuta de patruzeci de ani, cu parul ros de vreme si stres, cu rabdarea de fier si cu o personalitate foarte interesanta.
- Va multumesc de atentie, doamna, si de instiintare, am sa fug acum la ea, cred ca ma asteapta de-o vesnicie acolo!
- Da, poti sa stii asta. De cate ori am trecut pe acolo sa incerc s-o conving sa coboare, se plimba nelinistita pe la geam, parca era cu capul in alta lume! Voi, tinerii, asa eram si eu... o razvratita la varsta voastra.
Mi-am intors privirea involuntar si-am asimilat ceea ce mi-a spus asistenta. Inainte sa plec mi-am permis sa mai fur o informatie de la ea, vazand ca este intr-o foarte buna stare de spirit.
- Stiti... voiam sa va intreb daca (iar ea facu ochii mai mari, sorbindu-mi parca din priviri vorbele) nu cumva cunoasteti ceva de... tot asa... o asistenta ca dumneavoastra, o domnisoara e ea, o cheama Anna. Nu-i stiu numele de familie. E pe aici?
Femeia statu putin pe ganduri.
- Anna! Da, o stiu, cand sunt singura vine si-mi tine de urat in camera de garda, cate nu povestim. Cum sa n-o stiu? Azi n-a venit, nu mi-a zis de ce, n-am vazut-o toata ziua pe aici. Mi-a povestit ceva acum doua zile ca se pregateste de ceva, insa mai mult de-atat n-am habar. Daca vrei, ii las vorba ca ai cautat-o sau...
Grabit, am sarit sa-i si raspund, dorind sa clarific situatia.
- A, nu! Nu e nevoie... eram doar curios de ea, mi-a mai tinut companie cat zaceam ingandurat langa patul fetei, nu va deranjati, multumesc mult oricum, ma duc acum sus sa-mi vad prietena, spor la treaba.
Nedorind sa mai fiu interogat in vreun fel am luat-o la pas spre scari, uitandu-ma o data inapoi, vazand ca doamna inca se mai uita dupa mine. Sigur isi crease in cap tot felul de scenarii care ma fac sa rosesc doar cand ma gandesc la ele.

Inima a inceput sa-mi bata tot mai tare pe masura ce urcam fiecare treapta. Strangeam in mana dreapta buchetul de flori aproape sifonadu-l, dorindu-mi ca momentele astea sa nu fie asa incarcate emotional. Ceea ce-am trait recent mi-a fost de ajuns pentru o lunga perioada de timp.
Camera 104 avea usa intredeschisa. Am putut observa in zarea de lumina umbrele unor picioare plimbandu-se nelinistite in stanga si-n dreapta. Am ezitat o clipa in a deschide usa, inspirand de cateva ori profund, dand emotiile la o parte. Cand am intrat in camera Michelle privea pe geam cu spatele la mine. Fara a apuca sa clipesc, fata s-a intors si-a ramas cu pupilele mari, ochii atintiti spre mine.
- Eric!
Am fugit la ea si-am strans-o in brate timp de cateva minute bune, simtindu-i parfumul care-mi invada in cel mai frumos mod toata fiinta. Era prima oara in cateva saptamani in care am vazut-o imbracata si aranjata atat de frumos. Ma bucura ideea ca in sfarsit a reusit sa iasa din straiele albe si enervante de spital. Dupa ce am lasat-o din imbratisare, a continuat:
- Habar nu ai cat de mult ma bucur sa te vad, omule! Ai si intarziat, dar lasa, acum ce mai conteaza? Te-ai mai deranjat si cu flori, nu trebuia, iti multumesc… le iau cu mine acum, nu vreau sa se ofileasca.
Michelle imi turuia verzi si uscate, insa nu reuseam sa ma concentrez pe spusele ei. Ii priveam buzele unduindu-se in timp ce scotea cuvintele pe gura, dorind sa i le sarut. Zambetul nu-mi mai pierea de pe fata. Am realizat ca intentia mea parea deplasata asa ca, fara sa ezit, am trecut peste.
- Eric? Eric!? Dar ma asculti?
- M-am pierdut…
- Te-ai pierdut? Cum? Unde? rase ea.
Fata statu cateva momente pe ganduri si, dupa ce-mi arunca o privire cu ochii sclipind, imi cuprinse buzele intr-un sarut scurt, insa din care am reusit sa-mi culeg fericire cat pentru o mie de ani. A vrut sa ma calmeze si sa-mi dovedeasca acum ca totul e mult mai bine. Asta am simtit-o si eu din prima clipa. Era mult mai calda acum, ii simteam negresit sangele zvacnind prin buze de emotie.
- Multumesc…
- De ce-mi multumesti? Nu ti-am facut nimic, i-am spus dupa, aproape razand, nemaisimtindu-ma-n stare sa leg cateva cuvinte intre ele - m-a luat total prin surprindere gestul ei.
- C-ai stat cu mine tot timpul asta! Habar n-ai ce putere mi-a dat asta, sa te simt acolo langa mine… De ce, Eric? De ce ai staruit in asta, de ce nu m-ai lasat sa zac acolo, doar am fost o proasta!
- Ah, termina… i-am replicat sec, incercand sa evit, nedorind sa-i dau un raspuns la curiozitatea ei.
Fata se stramba usor si isi relua nelinistile:
- Deci… de ce?
- Mi-e greu sa discut despre asta acum, Michelle, nu vreau sa crezi ca…
- Sa cred ca ce, Eric? Poti sa-mi spui ce-ai pe suflet, nu-ti fie frica!
Aproape ca mi s-a taiat tot elanul nebunesc de care dadeam dovada mai inainte. Totusi, am dat dovada de curajul necesar pentru a-i indeplini dorinta.
- Sa crezi ca m-am bagat peste tine si-n viata ta, asa dintr-o data, abia ne-am cunoscut si incidentul asta a picat ca un traznet peste mine, poate ca m-am grabit in ceea ce-am facut.
- Ce vrei sa spui? Mi-a facut doar bine…
- Da, dar vezi tu… nu cred ca trebuia sa te sarut… si mai apoi, sa par asa de interesat de tine, nu stiu!
Fata isi dadu ochii peste cap si-mi raspunse de data asta c-un ton mai repezit.
- Dar esti culmea acum, Eric. Cum adica sa te interesezi de mine? Daca-ti faci probleme ca nu-s singura, ia-ti gandul, sunt ca luna pe-un cer innorat, nu mai e nimeni cu mine… cel putin nu acum. Tot ce-a fost s-a spulberat.
Pentru cateva secunde, in cap mi-au rasunat cuvintele finale ale lui Michelle, simtindu-ma profund atins de ele: Tot ce-a fost s-a spulberat… N-am avut dispozitia necesara sa stau sa meditez asupra lor, nici nu doream s-o rascolesc, insa eram sigur ca cineva si-a lasat amprenta asupra ei destul de puternic inaintea mea. Poate ca asta a si dus la gestul dement al fetei…
- Bine, ce-ar fi sa lasam acum toate astea in urma, trebuie sa iesi si tu un pic la aer acum… Sa mergem in parcul in care ne-am vazut prima oara si sa ne plimbam un pic, ce zici? i-am propus, insa nu cu acelasi entuziasm.
- Desigur… cred ca asta mi-ar prinde cel mai bine acum.
Fata se uita aproape serios la mine tocmai pentru ca faceam acelasi lucru. Am incercat sa-mi sterg de pe chip orice urma de emorie pentru a o surprinde. Incet, cu acceasi față, m-am aplecat spre ea si i-am dat un sarut pe obraz, simtind-o zambind imediat dupa aceasta. Am mai cuprins-o inca o data in brate si-am coborat incet scarile, lunadu-mi la revedere de la toate persoanele de acolo care mi-au fost alaturi, mai putin Anna.

* Nichita Stanescu - Ploaie în luna lui Marte

#38
Bla bla, fara scuze stupide cu "de ce am intarziat".

Capitolul treisprezece


Taci,
Să nu-mi deştepti tristetea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci !




Vreau sa fiu actrita. Si nu vreau sa cresc mare. A creste mare e o prostie. A creste mare suna rau, pentru ca, de fapt, nu poti creste altfel decat mare. Vreau sa fiu vesnic mica. Sa devin adolescent si-apoi iar mica si tot asa, pentru ca totul ar fii atat de simplu. Vreau sa fiu cantareata, sa ii umplu pe oameni de bucurii, sa ma asculte atunci cand sunt fericiti si sa se simta plini de energie, sa ma asculte si atunci cand sunt tristi si sa-mi inteleaga versurile; ce-ar fii mai frumos ? Vreau sa fiu pictorita ! A te juca cu formele si culorile e minunat si-as adora sa fac asta. As vrea sa fiu atatea … Dar azi, nu. Azi ma multumesc sa fiu Michelle, pentru ca, ei bine, asa-mi sta cel mai bine. Am fost de-atatea ori fericita si-am zambit in cele mai dulci si sincere moduri, pentru ca, la naiba, am putut ! Pentru ca sunt frumoasa ! Da, nu ma crezi ? Nu-mi pasa, eu tot frumoasa sunt.
Am invatat ca unele lucruri dor tare de tot si trec greu, dar nu sunt imposibile. As fii o mincinoasa daca acum as spune ca sunt total gata cu tot ce simt pentru Alex, pentru ca, in realitate, sunt foarte, foarte confuza si nu mai stiu ce naiba simt. Sunt fericita, nu mai am nopti albe pline de lacrimi si melodii triste, dar, uneori, ma gandesc la el si stomacul mi se strange, iar ceva ascutit ma inteapa direct in suflet, dar lacrimez, plang si dimineata sunt gata sa incep o noua zi fara el.

Am pasit plina de incredere pe trotuar, am iesit pe poarta uriasa a spitalului si, de mana cu Eric, as fii
putut zbura, jur ! Numai forta gravitationala stie ce efort urias a depus sa ne tina pe pamant, pentru ca, in acel moment, am fii putut face orice am fii dorit. Poate ca nu a fost cea mai buna zi a mea si poate ca parul meu nu s-a asezat in bucle perfecte pe umerii-mi usor zgribuliti asa cum as fii vrut, dar Eric ma tinea de mana si asa, imperfecta: nu aveam rimel, fond de ten sau gloss si, totusi, el ma placea si asa.
L-am privit si-am zambit, emotionata, cu gura pana la urechi – v-am mai spus vreodata ca Eric e frumos ? Ba nu, stai, minunat ? Si ce daca v-am mai spus ? La naiba, Eric e asa frumos ! M-a privit si mi-a intors zambetul. N-aveam idee unde aveam sa mergem, nu stiam daca el are vreo idee, insa eu as fii mers oriunde cu el – in parc, la teatru, la cinema sau chiar in primul tren care s-ar fii oprit in gara, indifferent de destinatia lui.
- Ti-e foame ? m-a intrebat.
- Daca tot intrebi, cred c-as manca ceva, am spus razand.
N-am vrut sa intram nicaieri, asa ca ne-am oprit la prima covrigarie care ne-a iesit in drum si ne-am luat cate un covrig cu susan; avea sa-mi ajunga pana diseara. Ne plimbam prin parc, paseam pe aleile nu foarte luminate si radeam, mancam, respiram, ma bucuram de-o viata libera. O clipa m-am gandit la momentele in care am stat in spital si mi-au trecut prin minte zeci de cazuri a unor oameni a caror viata se rezuma doar la patul de spital si mirosul constant de medicamente si m-am intrsistat; ii compatimeam. Asa ca am privit cerul si-am multumit de multe ori in sinea mea Domnului ca m-am facut bine, ca sunt sanatoasa si ca pot sa-mi vad linistita de viata cum vreau, cand vreau si cu cine vreau.
- Elle ! Elle ! Esti tu ?
M-am intors mirata, fara sa-mi dau seama cine m-ar putea striga … Si-atunci am vazut-o pe Olivia alergand ca o nebuna dupa mine. Am zambit, din nou, mai mult inconstient, mi-am desprins degete de a lui Eric si-am fugit si eu catre ea, imbratisand-o. Cred ca mi-a luat aerul si eu pe-al iei, dar a meritat. Nu a venit prea des pe la mine la spital, am rugat-o sa nu o faca. Venea zilnic, dar vizitele erau scurte si lipsite de esenta; ma intreba cum mai sunt, apoi pomenea ceva de Alex si ma reducea la tacere. Atunci se instalau momente destul de stanjenitoare si, eventual, ii spuneam ca ma simt rau si o rugam sa se intoarca a doua zi.
- Eu sunt ! am spus zambind larg.
- Dumnezeule, mi-ai lipsit asa mult … Si la cum te stiu, ma gandeam c-ai sa iesi de acolo trista si nervoasa, nu atat de binedispusa, plimbandu-te prin parc de mana cu Eric si mancand covrigi.
- Da, pai la cum ma stiu si eu, gandeam la fel ca tine, dar ma simt neobisnuit de bine si nu vad de ce nu as profita de starea asta, am spus.
- Ma bucur mult, mai. Eu ma duc ca ma asteapta Andrei, dar ne auzim la telefon, bine ?
Mi-a picat fata. Ea si Andrei ? Adica, vreau sa spun … Il urasc pe tipul ala din tot sufletul meu si credeam ca si ea simte la fel. Sfinte. Am tacut totusi, nu voiam sa-i tai elanul acum, aveam s-o fac mai tarziu.
- Bine mai, clar ne auzim la telefon !
M-am intorc langa Eric si mi-am impleticit iar degetele cu ale lui. Parea pierdut in ganduri si ma gandeam sa-l intreb ce are, dar si-a scuturat capul si am continuat sa ne plimbam si sa vorbim verzi si uscate. La un moment dat, am inceput sa ne prostim, sa ne gadilam si sa radem atat de zgomotos, ca ma gandeam ca lumea o sa ne considere sariti de pe fix, dar, dupa vreo zece minute Eric s-a oprit brusc si-a inceput sa tuseasca. M-am oprit si eu, crezand ca a obosit, dar el a cautat sa se aseze si respire atat de greu, incat ma gandeam c-o sa se intample ceva cu el acolo si atunci. Panicata, m-am asezat pe vine in fata lui si l-am intrebat daca e bine; tusind, a dat din cap da si mi-a facut semn cu mana sa astept. Dar tusea lui parea tot mai pronuntata, iar eu eram tot mai speriata. Poate ca racise, in fond, pentru ce ma speriam asa ? Dupa vreun minut s-a oprit, dar m-a rugat sa mai stam jos o perioada.
- O sa ne oprim direct la farmacie, sa cerem ceva pentru tuse.
M-a privt o clipa nedumerit, apoi a spus:
- Da, cred ca ma paste o raceala.

***

Am citit toata seara Anna Karenina, am stat la calculator si-am mancat cat pentru trei zile – mancarea acasa e de o mie de ori mai buna decat la spital. Am tot vorbit cu mama, despre cum ma mai simt, despre motivul deciziei mele de-a mai duce naibii, la propriu, scoala si tot ce am eu de recuperat. Olivia a venit la mine pe la opt sau noua si-a ramas si peste noapte. A fost genial, toata seara am cantat, am topait, am mancat bazaconii, mi-a spus ultimele “barfe”, iar eu am raspuns la zeci de mesaje, zeci de apeluri de “bine-ai revenit”si toate mi-au prins atat de bine ! Nu ma gandeam c-o sa ma simt ca un nou nascut dupa tot ce-a fost, dar o fac. Mult, mult mai tarziu am decis sa ne uitam la niste filme de groaza, dar in loc sa ne speriem, noi radeam, pentru ca, de fapt, nu prea eram atente la ce se intampla; Olivia se chinuia sa nu-I scape nimic in timp ce-mi tot povestea diverse chestii, iar eu radeam si ironizam tot ce se putea. Nu ma gandeam c-o sa-mi lipseasca vreodata viata, dar uite c-a facut-o. Abia astept sa ma intorc la liceu si sa-mi reiau “activitatile” total neinteresante si, in plus, acum il aveam pe Eric, neh ?
Inainte sa adorm, am luat telefonul in mana si i-am scris lui Eric :

“ Sper ca te simti mai bine, eu ma pun sa dorm. Olivia m-a epuizat. Somn usor, love you.”

Si apoi am incercat sa raman treaza, in asteptarea raspunsului, dar somnul a fost mult mai puternic decat mine si, in maxim zece minute, am adormit.

#39




Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)