15-08-2012, 03:55 PM
Am promis next. Si asta e pentru sylvya_95.
Au trecut cateva nopti in care umblam prin oras cautand adapost de zi, simtindu-ma turbat la fiecare adiere a vantului. Mirosul carnii si a sangelui oamenilor ma tenta teribil, si as fi baut pe saturate daca nu m-as fi temut atat de tare.
In una din seri, m-am intors in conacul familiei Lorenzo, in camera sa. Voiam doar sa mai arunc o privire, sa simt mirosul parfumului si al vinului scump si sa admir din nou luxul, dar prin alti ochi. Eram distrus de o foame ce imi rodea muschii si imi tortura gatul, si cu toate astea incercam sa ma stapanesc. De cum am pasit, am realizat ca ceva nu este in regula. Nu mai erau servitori, dar nici propietarii nu erau de gasit. Fabian lipsea si el. Ma intrebam unde e, dar raspunsul veni de la altcineva.
Am vazut-o, stand acolo, imbracata intr-o rochie de catifea neagra, privindu-ma atenta, cu un zambet satisfacut pe buze.
-Rosalie... Am sopitit facand un pas inapoi. Simteam o teama nebuna, dar si o atractie neinteleasa.
-Ah... frumoasa noapte, nu? Zise ea cu un tot malitios.
Banuiam ca intrase pe fereastra, nu imi mai era atat de greu sa cred.
-Ce esti tu?! Ce fel de monstru mai esti si tu?!
Eram aproape isteric, atunci nu puteam accepta ce sunt, stiam ca nu mai sunt om, ca sunt un vampri, dar ea? Ea era ceva de neinteles. Am incercat sa o prind de umeri, dar ea disparu... Cel putin asa mi se paruse, abea apoi am inteles ca nu, se misca cu o viteza atat de mare incat nu am fost capabil sa o urmaresc.
-Leonardo, nu fi prost! Esti vampir! Nu are rost sa te rastesti la mine... E absolut inutil. Mai bine am merge la o mica plimbare, mi s-a facut tare foame. Si tie iti e foame.
-Foame de sange! Sange! Sange de om! Am tipat luandu-ma cu mainile de cap. Intelesesem de ce ma simteam atat de rau, dar era de neconceput ca ucid, nu puteam. La inceput, ideea de a-mi indesa coltii in gatul unui om ma ingretosa, dar ea se aproapia de mine, atingandu-mi chipul cu mainile ei reci.
-Nu te prosti tocmai acum... acum ca te-am ales ca tovaras. Esti prea egoist sa iti pese de oameni, de muritori! Nu fi tampit, haide, vino cu mine, tine-ma de mana si haide sa pornim impreuna in acest abis etern, in viata noastra nesfarsita! Haide, dragostea mea, fii printul care te-ai visat mereu!
Ochii ei albastrii ma cucereau, imi strapungeau orice protectie si se strecurau in capul meu, si asemenea unui sarpe se incolacea in jurul mintii mele, controland-o, poruncindu-i cu cuvinte suave sa o asculte. Iar eu am ascultat-o.
-Unde e Fabian? Am intrebat temandu-ma de raspuns, gandindu-ma ca poate el, poate el era deja mort.
-Baiatul brunet? Hm... Am fost tare curioasa sa vad daca sangele unui nobil e chiar asa de diferit.
-Ce ai facut!? Unde e Fabian!? Daca l-ai ucis...
-Taci! Pretiosul tau Fabian e in viata! Ti-l voi da inapoi daca faci ce iti cer si nu te mai prostesti! Nu mai esti om! Asa ca inceteaza sa te mai tii cu atata inversunare de sentimentele umane! E inutil si vei suferi mai mult! Am inghitit in sec, simtind un gol imens in stomac, speram ca vorbele sa-i fie adevarate, as fi innebunit cu siguranta daca el ar fi murit din vina mea, din vina egoismului meu.
-Asa e mult mai bine dragul meu print. Zise ea zambindu-mi cu o usoara ironie pe buze. Acum mergem in oras. Mi-e foame, trupul imi tanjeste dupa sange, si al tau la fel.
Avea dreptate, corpul chiar ma durea. Nu era o senzatie umana, nici pe departe, era o presiune ce se nastea in adancul fiintei mele si care urca pana in craniu, pulsandu-mi in tample. Gatul ma intepa, strigand cu o voce pe care doar eu o puteam auzi, Rosalie avea dreptate, eram flamand.
Nu am spus nimic ci doar am apucat-o de mainile reci, tragand-o dupa mine pe fereastra. Acum ca ma gandesc, in acele momente cand calmul imi era aliat, Rosalie imi era iubita. Frumoasa si manipulatoare, cu chipul ei fragil si ochii inumani, cu vocea ei aproape soptita, uneori mieroasa. Nu ii puteam rezista farmecelor indiferent de situatie, nici macar gandul la Fabian nu imi mai nastea un sentiment de repulsie. Stiam, practic ii puteam vedea trupul inmuiandu-se in bratele ei, umerii sai stransi de degetele ei albe... O puteam vedea cum isi ascunde fata in parul lui negru, furandu-i sangele, iar el devenea din ce in ce mai lipsit de vlaga. Imi spusese ca nu era mort, pe moment nu stiam daca minte, caci sunt sigur ca ar fi facut-o de oricate ori ar fi avut sansa, dar doream sa cred in continuare ca el e viu, ca dragul si naivul meu prieten inca respira.
Am intrat in grajd si am furat doi cai. Unul de un alb atat de curat incat imi amintea cu usurinta de zapada, altul negru fara nici o pata de alta culoare. Rosalie il incaleca pe cel negru. Contrastul dintre ei era izbitor. Arata ca o stafie cu par de cerneala, pielea ei parand si mai palida. Am urcat si eu pe armasarul alb, pornind catre oras, nu m-am putut abtine sa nu intorc capul la acel conac ce ramanea in urma noastra si sa ma intreb de ce nu intrase nimeni in camera atunci cand am tipat. Ce se intamplase cu toti? Ii omorase Rosalie? Asta era probabil raspunsul.
Au trecut cateva nopti in care umblam prin oras cautand adapost de zi, simtindu-ma turbat la fiecare adiere a vantului. Mirosul carnii si a sangelui oamenilor ma tenta teribil, si as fi baut pe saturate daca nu m-as fi temut atat de tare.
In una din seri, m-am intors in conacul familiei Lorenzo, in camera sa. Voiam doar sa mai arunc o privire, sa simt mirosul parfumului si al vinului scump si sa admir din nou luxul, dar prin alti ochi. Eram distrus de o foame ce imi rodea muschii si imi tortura gatul, si cu toate astea incercam sa ma stapanesc. De cum am pasit, am realizat ca ceva nu este in regula. Nu mai erau servitori, dar nici propietarii nu erau de gasit. Fabian lipsea si el. Ma intrebam unde e, dar raspunsul veni de la altcineva.
Am vazut-o, stand acolo, imbracata intr-o rochie de catifea neagra, privindu-ma atenta, cu un zambet satisfacut pe buze.
-Rosalie... Am sopitit facand un pas inapoi. Simteam o teama nebuna, dar si o atractie neinteleasa.
-Ah... frumoasa noapte, nu? Zise ea cu un tot malitios.
Banuiam ca intrase pe fereastra, nu imi mai era atat de greu sa cred.
-Ce esti tu?! Ce fel de monstru mai esti si tu?!
Eram aproape isteric, atunci nu puteam accepta ce sunt, stiam ca nu mai sunt om, ca sunt un vampri, dar ea? Ea era ceva de neinteles. Am incercat sa o prind de umeri, dar ea disparu... Cel putin asa mi se paruse, abea apoi am inteles ca nu, se misca cu o viteza atat de mare incat nu am fost capabil sa o urmaresc.
-Leonardo, nu fi prost! Esti vampir! Nu are rost sa te rastesti la mine... E absolut inutil. Mai bine am merge la o mica plimbare, mi s-a facut tare foame. Si tie iti e foame.
-Foame de sange! Sange! Sange de om! Am tipat luandu-ma cu mainile de cap. Intelesesem de ce ma simteam atat de rau, dar era de neconceput ca ucid, nu puteam. La inceput, ideea de a-mi indesa coltii in gatul unui om ma ingretosa, dar ea se aproapia de mine, atingandu-mi chipul cu mainile ei reci.
-Nu te prosti tocmai acum... acum ca te-am ales ca tovaras. Esti prea egoist sa iti pese de oameni, de muritori! Nu fi tampit, haide, vino cu mine, tine-ma de mana si haide sa pornim impreuna in acest abis etern, in viata noastra nesfarsita! Haide, dragostea mea, fii printul care te-ai visat mereu!
Ochii ei albastrii ma cucereau, imi strapungeau orice protectie si se strecurau in capul meu, si asemenea unui sarpe se incolacea in jurul mintii mele, controland-o, poruncindu-i cu cuvinte suave sa o asculte. Iar eu am ascultat-o.
-Unde e Fabian? Am intrebat temandu-ma de raspuns, gandindu-ma ca poate el, poate el era deja mort.
-Baiatul brunet? Hm... Am fost tare curioasa sa vad daca sangele unui nobil e chiar asa de diferit.
-Ce ai facut!? Unde e Fabian!? Daca l-ai ucis...
-Taci! Pretiosul tau Fabian e in viata! Ti-l voi da inapoi daca faci ce iti cer si nu te mai prostesti! Nu mai esti om! Asa ca inceteaza sa te mai tii cu atata inversunare de sentimentele umane! E inutil si vei suferi mai mult! Am inghitit in sec, simtind un gol imens in stomac, speram ca vorbele sa-i fie adevarate, as fi innebunit cu siguranta daca el ar fi murit din vina mea, din vina egoismului meu.
-Asa e mult mai bine dragul meu print. Zise ea zambindu-mi cu o usoara ironie pe buze. Acum mergem in oras. Mi-e foame, trupul imi tanjeste dupa sange, si al tau la fel.
Avea dreptate, corpul chiar ma durea. Nu era o senzatie umana, nici pe departe, era o presiune ce se nastea in adancul fiintei mele si care urca pana in craniu, pulsandu-mi in tample. Gatul ma intepa, strigand cu o voce pe care doar eu o puteam auzi, Rosalie avea dreptate, eram flamand.
Nu am spus nimic ci doar am apucat-o de mainile reci, tragand-o dupa mine pe fereastra. Acum ca ma gandesc, in acele momente cand calmul imi era aliat, Rosalie imi era iubita. Frumoasa si manipulatoare, cu chipul ei fragil si ochii inumani, cu vocea ei aproape soptita, uneori mieroasa. Nu ii puteam rezista farmecelor indiferent de situatie, nici macar gandul la Fabian nu imi mai nastea un sentiment de repulsie. Stiam, practic ii puteam vedea trupul inmuiandu-se in bratele ei, umerii sai stransi de degetele ei albe... O puteam vedea cum isi ascunde fata in parul lui negru, furandu-i sangele, iar el devenea din ce in ce mai lipsit de vlaga. Imi spusese ca nu era mort, pe moment nu stiam daca minte, caci sunt sigur ca ar fi facut-o de oricate ori ar fi avut sansa, dar doream sa cred in continuare ca el e viu, ca dragul si naivul meu prieten inca respira.
Am intrat in grajd si am furat doi cai. Unul de un alb atat de curat incat imi amintea cu usurinta de zapada, altul negru fara nici o pata de alta culoare. Rosalie il incaleca pe cel negru. Contrastul dintre ei era izbitor. Arata ca o stafie cu par de cerneala, pielea ei parand si mai palida. Am urcat si eu pe armasarul alb, pornind catre oras, nu m-am putut abtine sa nu intorc capul la acel conac ce ramanea in urma noastra si sa ma intreb de ce nu intrase nimeni in camera atunci cand am tipat. Ce se intamplase cu toti? Ii omorase Rosalie? Asta era probabil raspunsul.
![[Imagine: 7nION.jpg?1]](http://i.imgur.com/7nION.jpg?1)