Cuvinte însângerate [ one - shots ]

[Me†al.]

Mulțumesc pentru comentarii și apreciez că citiți.
Repetițiile au fost întotdeauna marea mea problemă, de care nu m-am desprins niciodată :)) .
Am venit cu o nouă compunere, puțin cam scurtă, inspirată de o călătorie cu mașina.
Lectură plăcută !

Parfumul Morţii

Noaptea, ceaţa, ninsoarea – cele trei ingrediente care aduc categoric moartea.

Eram în maşină cu fratele meu, Eric, şi ne îndreptam către Berlin, ca să ne vizităm părinţii. Aparent, pentru noi, drumul de la Viena la Berlin nu părea atât de lung, dar era o noapte ceţoasă şi cerul îşi cernea fulgii albi, puri, de zăpadă. Eu mă aflam pe locul din dreapta şi priveam atent şoseaua nesfârşită. Aş fi vrut să-i reproşez lui Eric că a fost o tâmpenie să plecăm la şase şi jumătate seara, dar nu aş fi făcut decât să-l încordez mai mult. Era destul de obosit şi nu mai voiam să-l bat şi eu la cap. În fond, cred că ştia deja că greşise.
După o pauză la o benzinărie, ne-am urcat din nou în automobilul negru mat, Eric insistând să conducă fiindcă ceaţa a părut că a dispărut, precum şi ninsoarea.
Însă, fericirea noastră n-a dăinuit atât de mult căci, imediat după frontiera cu Germania, o ceaţă densă s-a lăsat peste autostradă. Farurile maşinilor de pe celălalt sens ne obreau şi arătau precum nişte globuri în care erau insertaţi nişte îngeri salvatori, dar ei treceau pe lângă noi fără a ne băga în seamă. Stopurile roşii ale automobilelor din faţa noastră se asemănau cu nişte ochi de drac, ce ne pândeau atenţi şi aşteptau o singură greşeală ca să se avânte asupra noastră. Ceaţa făcea doar ca micii îngeri să dispară prea rapid, iar drăcuşorii să continuăm să-i vedem datorită luminii special proiectate pentru când este ceaţă.
-Hai să ne oprim în Munchen, nu mai avem mult. Putem să continuăm drumul mâine, am sugerat.
-Putem să încercăm, a aprobat fratele meu după câteva secunde de gândire.
Aşa că am continuat să călătorim, ştiind că mai aveam doar o sută de kilometri până în oraş. Apoi, a doua zi puteam să ne continuăm drumul, deşi părinţii ne aşteptau în seara asta.
Dintr-o dată, ninsoarea a reînceput, dar de această dată mai fioroasă, mai nervoasă. Cădea rapid şi lovea parbrizul în rafale, ştergătoarele nefăcând, practic, faţă. Se mişcau orbeşte şi încercau să ne lase să vedem ceva – nu că era ceva de privit. Şoseaua s-a umplut imediat de zăpadă şi apa de pe ea a îngheţat încetul cu încetul. Ne aflam pe un patinoar viu, pe care nu fusese aplicată soluţie de la începerea celei de-a doua etape de ninsoare. Eric conducea prudent, iar eu îi repetam să nu schimbe cumva banda brusc fiindcă exista pericolul unui accident. Chiar când am spus asta, o maşină din spatele nostru a dorit să treacă pe banda din stânga şi s-a ciocnit de o altă maşină, ricoşând în parapet. În maşina noastră, tensiunea se putea măsura, ea fiind foarte mare.
Am mers cu o viteză extrem de scăzută ceva timp, având grijă mare şi fiind prudenţi. Noaptea neagră a germanilor – denumită de mine – era extrem de întunecată, iar ceaţa albă ne orbea. Fulgii mari de zăpadă loveau necontenit parbrizul, făcând această seară de iarnă, o noapte întunecată şi tenebroasă. Cele trei elemente ce o dominau făceau ca totul să fie scos dintr-un film de groază, iar ele creeau accidente fără oprire – maşini lovite de parapeţi, maşini lovite între ele, unele sărite prin pajişte.
Noapte…
Ceaţă…
Ninsoare…
Ingredientele perfecte pentru o moarte rapidă.
O singură neatenţie din partea noastră şi maşina a deraiat, lovindu-se de un parapet şi storcindu-se. Nu am mai auzit nimic, doar o voce batjocoritoare ne-a urlat: Muritori proşti. Toţi sunteţi la fel, nu puteţi să-mi rezistaţi parfumului. Al meu parfum al morţii este invincibil pentru nişte fiinţe previzibile şi demne de milă ca voi.