Cuvinte însângerate [ one - shots ]

[Me†al.]

Mulțumesc pentru comentarii, guys ! Chiar nu mă așteptam să vă placă așa mult fiindcă a fost foarte greu să scriu din punctul de vedere al unei fete. Anyway, mă bucur că v-a plăcut. Nooow, am să pun lucrarea cu care am participat ( și câștigat ! trebuie să mă laud :)) ) fotm. Voiam să schimb titlul, dar acum m-am hotărât să pun lucrarea originală, fără nici o schimbare.
Lectură plăcută !

Alb imaculat

Alb. Numai asta văd... Un alb ce trebuie pătat cu negru, dar cerneala nu vrea să curgă, să păteze. Nu dorește să facă asta... vrea să lase acea culoare să mă înnebunească.

Nimic. Doar un alb imaculat.

M-am ridicat de pe scaun și pășesc în încăpere, în căutarea ideilor ce pot convinge cerneala să curgă și să păteze. Dar nu găseam. Soarta nu ținea cu mine, voia să mă cufund în marea de lucruri ce nu mă inspiră, să mă prăfuiesc, să dispar din ochii criticilor neîndurători. Poate că asta aș vrea și eu, poate că aceta e destinul meu. Dar nu am să dipar acum de pe scenă, înainte ca spectacolul să fi început. Nu voiam să nu mai fiu orbit de acele reflectoare deranjante.

Un alb ce-mi întunecă mintea.

Am ieșit din casă în căutarea muzei mele. Mergeam agale pe străzile aglomerate, dar, totodată, goale. Nimic nu-mi atrăgea atenția. Totul era comun, dar ieșit din comun. Nu știu cât am mers și n-am văzut nimic, de parcă luminița de la capătul tunelului era doar o simplă vorbă, imposibilă. Poate că era adevărată această vorbă, dar se pare că eu nici măcar nu parcursesem jumătate din tunel.

Un alb precum negrul.

Și am continuat să merg orbește pe străzi, cufundat în albul negru. Nimic interesant. Părea că reflectoarele nu mă mai doreau, stiloul mă detesta, hârtia nu voia să fie pătată de mine. Eram respins de instrumentele cărora îmi dedicasem viața. Deodată, am văzut lumina. De la depărtare era perfectă, potrivită ca să-mi fie muză. Dar s-a prăbușit și a devenit imperfectă, detestabilă. O frunză veștejită, atâta tot.

Respins de foaia pe care scriam de-o viață.

Pierzându-mi orice speranță în a-mi găsi ideea, am pornit înapoi spre casă, fără să mai privesc drumul. Eram pierdut în vremurile când albul imaculat se umplea imediat de negru, când ideile curgeau precum apa unei cascade. Se părea că vremea mi s-a dus... Că foaia nu mă mai dorește, s-a plictisit de mine. Și ce aș putea face? Simplu, nimic. Poate doar să accept că asta mi-e soarta și să o îmbrățișez cu brațele deschise.

Și așa, visul mi s-a spulberat.

Am intrat în casă la fel de impasibil ca de obicei. Am privit preț de o secundă încăperea ordonată, dar dezordonată și m-am așezat la birou, ațindindu-mi privirea spre maldărul de file fără nimic scris pe ele. M-am uitat la ele minute, zile sau chiar ani. Nu mai țineam evidența timpului. Eram doar eu și filele mele ce m-au respins cu atâta cruzime. Când am ridicat capul, nu am făzut nimic colorat, numai o singură nonculoare.

Numai un alb imaculat ce mi-a deschis porțile spre tărâmul nebuniei.