Am terminat de curand Contele de Monte Cristo - am facut un post pe un alt forum/de fapt acolo am deschis eu thread-ul si nu am rabdarea/timpul/cheful necesar sa rescriu postul, asa ca voi da un copy-paste. Èšineam sa deschid eu thread-ul, it came as a thunderstrike when I saw the thread already existed 
thank God for the search button.
Revenind.
_
Cartea mi se pare foarte bine realizata. Personal pot spune ca este cea mai buna carte pe care am citit-o pana in momentul actual - sunt foarte constienta de faptul ca nu am citit foarte multe si niciodata nu este de-ajuns ( cu cat citesc mai multe, cu atat imi dau seama cat de putin am citit de fapt si nu am ce sa fac, intotdeauna revin la vorba lui Socrate, stiu ca nu stiu nimic ), dar - chiar si asa - nu am cum sa nu o consider o carte exceptionala si, cel putin pana in momentul de fata, o pot cataloga drept cea mai buna lectura de care m-am lovit.
Desi nu am mai citit nimic de Alexandre Dumas pana acum, pot spune ca mi-a placut foarrte mult stilul gasit in cartea sa - modul de expunere, de ce nu, maniera in care au fost descrise evenimentele, personajele, locurile, actiunile si asa mai departe. Pur si simplu a reusit sa imi capteze atentia intr-o maniera mai mult decat favorabila cu stilul acesta foarte bine pus la punct si totodata foarte interesant, pe langa faptul ca este si usor de citit - cel putin, asa este din punctul meu de vedere. Romanul numara 4 volume si un numar de vreo 1300 de pagini, daca nu ma insel, ceea ce inseamna ca intinderea sa este destul de considerabila -si totusi, lectura este una usoara datorita stilului si modul in care a fost "structurata" cartea - bineinteles, ma refer la modurile de expunere. Dialogul, de asemenea, este foarte bine realizat si pot spune ca replicile au fost mai mult decat frumoase si interesante, pur si simplu au fost replici spuse la momentul potrivit si de personajul potrivit, iar Alexandre Dumas a facut o treaba minunata si din punctul acesta de vedere.
Ideea o consider nu doar frumoasa, ci chiar geniala, intr-un fel sau altul. Putem spune ca urmareste un stereotip al unui sentiment uman, ura. Un prieten de-al meu mi-a spus, inainte sa ma apuc de aceasta carte ca in ea voi intelege ca "cel mai puternic sentiment uman este ura". Pe de-o parte, pot spune ca avea dreptate. Ideea lui Alexandre Dumas de a infatisa povestea unei tragedii urmata de o razbunare "crunta" si totodata necesara, din pricina evenimentelor ce au avut loc in trecutul victimei, este una foarte bine primita si interesanta/captivanta. Nu credeam ca o sa imi placa vreodata povestea unei razbunari sau o carte in care sunt cuprinse atat de multe resentimente in protagonist - totusi, mi-a placut foarte mult si asl merge atat de departe incat sa inteleg sentimentele Contelui de Monte Cristo/ lui Edmond Dantes. Ceea ce aduce un caracter frumos acestei carti este, in opinia mea, finalul - intelegerea evenimentelor, trecutului, prezentului, urii, razbunarii si... desigur, credinta in Dumnezeu si speranta in iertare, in "a fi bine" si scopul final/suprem/absolut, "incercarea dobandirii unei fericiri pierdute". Finalul nu este inchis, in opinia mea, ci mai degraba... iluzoriu si deschis, promitator pentru imaginatia oricarui cititor. Si totusi, acest final si ce ar urma dupa el nu ma intereseaza, personal, ca cititor, ci doar evenimentele ce au loc pana acolo.
Personajele sunt foarte bine structurate.
Preferatul meu a fost Edmond Dantes/Contele de Monte Cristo. Am fost fascinata, la fel ca personajele din carte, de acest... individ excentric. Cred ca poate fi considerat excentric chiar si de cititorii secolului XXI - este un personaj original, mai departe de tot ceea ce am cunoscut pana acum si a carui personalitate si maniera de ase expune, de a face lucrurile si asa mai departe, m-a fascinat/ ma fascineaza. Modul in care l-a descris Alexandre Dumas era destul de frumos si din cale afara de exceptional si fara caracterizarea indirecta facuta, vrand-nevrand, de gesturile si gandurile si replicile sale, cat vedera lui din prisma celorlalte personaje. Contele de Monte Cristo este un personaj exceptional, pe mine m-a cucerit din toate punctele de vedere si as putea spune ca, chiar si asa prins de ura - cred ca era indreptatita, ca tot am ajuns la acest punct si ii inteleg foarte bine sentimentele si actiunile, pe care, pana la urma, le acompaniaza de niste gesturi prea superbe ca sa nu fie indragit de cititor, cum spuneam - chiar si asa, prins de ura, este fascinant sau poate tocmai de aceea.
Un alt personaj care mi-a placut foarte mult a fost Albert de Morcef - tanarul acesta mi l-am imaginat, la inceput, ca pe un personaj fara nicio valoare. Totusi, a crescut in ochii mei in momentul in care a cazut prizonierul lui Luigi Vampa si s-a comportat asa cum stim cu totii ca s-a comportat. Curajul si atitudinea lui m-a facut sa il iubesc - si am fost indreptatita in acest sens din moment ce mai tarziu mi-a demonstrat-o cu varf si indesat, cand a vrut sa apere onoarea tatalui sau - gestul in sine este curajos si demn, chiar daca onoarea domnului Fernand Mondego n-avea de ce sa fie aparata, din moment ce nu a fost patata de nicio minciuna, ci de crudul adevar.
Mi-au placut si alte personaje, dar nu cred ca as putea sa acopar totul in acest post: Luigi Vampa, Maximilien Morrel, domnul Noirtier, domnul de Villefort - chiar daca era un ticalos, macar era un galant si o facea atat de frumos incat nu aveai cum sa nu il iubesti.
De fapt, marea mea problema cu aceste personaje este ca... pentru fiecare smt cate ceva, chiar si pentru cel mai putin insemnat dintre ele... caci Alexandre Dumas, in fond, le-a creat in asa maniera, incat nu aveam cum sa nu ma indragostesc de ele sau sa le urasc, pe aceste personaje atat de complexe si interesante, unele din cale afara de exotice, altele aristocratice, altele galante, delicate, nobile, altele dintre aceste personaje nu erau decat caricaturi si asa mai departe - marea mea vina din acest punct de vedere, daca am vreuna, este aceea ca toate ma atrag intr-un fel sau altul.
Dar voi inceta sa mai discut despre personaje, caci nu as mai termina nicicand si probabil ati inteles esenta: imi place cum si-a conturat Alexandre Dumas personajele.
Desfasurarea actiunii imi face foarte mare placere- din incpit, pana in final. Nu exista nici macar un pasaj care sa ma vi plictisit in desfasurarea cartii. Toate mi-au placut, m-au fascinat si m-au prins, facandu-ma sa vreau sa stiu mai multe, sa citesc mai multe. Al patrulea volum l-am citit intr-o zi din pricina faptului ca nu mai puteam sta fara sa citesc - eram cuprinsa, capptivata si mi-ar fi foarte dificil sa extrag un volum favorit din cele patru, caci toate sunt perfecte - nu exista perfectiune, dar trebuie sa ma rezum la acest termen pentru a-mi face inteleasa admiratia fata de aceasta capodopera -asa imi place sa numesc cartea lui Dumas. Oricum ar fi, stiu ca am avut o oarecare retinere in ceea ce priveste volumul II din pricina "orientalismului" prezent in primele pagini. Adevarul este ca, pe cat de fascinanta am ajuns sa consider si eu aceasta lume la finalul romanului, la inceput am fost tare sceptica cu privire la acest subiect pentru ca orientalismul in literatura si in general, imi da un sentiment de apasare, depresie ce ma face sa fiu susceptibila... si totusi, in final am adorat si acest element, de-odata cu Haydee si povestea sa.
Finalul - desi m-am referit deja la acest punct, as zice ca mi-a placut, intr-o oarecare maniera cum ar trebui sa imi placa finalul unui asemenea roman, dar nu este pasajul meu favorit. Si totusi, nu imi amintesc sa mi se mai fi intamplat vreodata sa imi doresc, in timp ce citesc, ca opera pe care o lecturez sa aiba un oarecare final fericit - dar cred ca acest lucru este de inteles, avand in vedere tragediile aruncate-n pagini si toate mortile ce au loc si evenimentele nefaste asupra destinului unor personaje - in fond, eu nu-mi doream decat fericirea lui Edmond Dantes, a magnificului Conte de Monte Cristo -caci eram prea indragostita, si sunt, de acest personaj pentru a-l arunca iar in lagarele suferintei, si chiar ale mortii -desi moartea nu este o pedeapsa. In orice caz, in acest fond, eram capabila sa sacrific pana si fericirea lui Maximilien si Valentine - ceea ce, sa zicem, este un act de imensa cruzime...
Un singur lucru as fi vrut sa fie mai detaliat - unul singur! - si acela este intalnirea Contelui de Monte Cristo cu Noirtier - pur si simplu batranul tata a lui Villefort si Contele de Monte Cristo reprezinta... cum sa zicem, punctele maxime, personajele "absolute" ale romanului si mi-ar fi placut sa existe o conversatie mai detaliata intre cei doi. Stiu ca as fi iubit un astfel de pasaj. Dar, chiar si asa, mi-a placut cartea foarte mult.
Daca ar fi sa regret ceva cu privire la aceasta carte, este simplul fapt ca nu am citit-o in franceza si ma urasc pentru faptul ca nu cunosc limba -oh, dar o sa o fac!- caci sunt sigura ca ar fi fost de 10 ori mai frumoasa, daca e posibil, in franceza si sa citese vede- m-a fascinat intr-o maniera aparte, in originalul sau si nu intr-o traducere cu, cine stie, sc "Ma foi!" in loc de "Pe legea mea!" - stiu ca as fi adorat asta - sa gust stilul lui Dumas, care - dupa cate posibile greseli. Personal chiar am dat de niste greseli - am citit in editia de la Adevarul - unde erau scrise numele prost.
thank God for the search button.Revenind.
_
Cartea mi se pare foarte bine realizata. Personal pot spune ca este cea mai buna carte pe care am citit-o pana in momentul actual - sunt foarte constienta de faptul ca nu am citit foarte multe si niciodata nu este de-ajuns ( cu cat citesc mai multe, cu atat imi dau seama cat de putin am citit de fapt si nu am ce sa fac, intotdeauna revin la vorba lui Socrate, stiu ca nu stiu nimic ), dar - chiar si asa - nu am cum sa nu o consider o carte exceptionala si, cel putin pana in momentul de fata, o pot cataloga drept cea mai buna lectura de care m-am lovit.
Desi nu am mai citit nimic de Alexandre Dumas pana acum, pot spune ca mi-a placut foarrte mult stilul gasit in cartea sa - modul de expunere, de ce nu, maniera in care au fost descrise evenimentele, personajele, locurile, actiunile si asa mai departe. Pur si simplu a reusit sa imi capteze atentia intr-o maniera mai mult decat favorabila cu stilul acesta foarte bine pus la punct si totodata foarte interesant, pe langa faptul ca este si usor de citit - cel putin, asa este din punctul meu de vedere. Romanul numara 4 volume si un numar de vreo 1300 de pagini, daca nu ma insel, ceea ce inseamna ca intinderea sa este destul de considerabila -si totusi, lectura este una usoara datorita stilului si modul in care a fost "structurata" cartea - bineinteles, ma refer la modurile de expunere. Dialogul, de asemenea, este foarte bine realizat si pot spune ca replicile au fost mai mult decat frumoase si interesante, pur si simplu au fost replici spuse la momentul potrivit si de personajul potrivit, iar Alexandre Dumas a facut o treaba minunata si din punctul acesta de vedere.
Ideea o consider nu doar frumoasa, ci chiar geniala, intr-un fel sau altul. Putem spune ca urmareste un stereotip al unui sentiment uman, ura. Un prieten de-al meu mi-a spus, inainte sa ma apuc de aceasta carte ca in ea voi intelege ca "cel mai puternic sentiment uman este ura". Pe de-o parte, pot spune ca avea dreptate. Ideea lui Alexandre Dumas de a infatisa povestea unei tragedii urmata de o razbunare "crunta" si totodata necesara, din pricina evenimentelor ce au avut loc in trecutul victimei, este una foarte bine primita si interesanta/captivanta. Nu credeam ca o sa imi placa vreodata povestea unei razbunari sau o carte in care sunt cuprinse atat de multe resentimente in protagonist - totusi, mi-a placut foarte mult si asl merge atat de departe incat sa inteleg sentimentele Contelui de Monte Cristo/ lui Edmond Dantes. Ceea ce aduce un caracter frumos acestei carti este, in opinia mea, finalul - intelegerea evenimentelor, trecutului, prezentului, urii, razbunarii si... desigur, credinta in Dumnezeu si speranta in iertare, in "a fi bine" si scopul final/suprem/absolut, "incercarea dobandirii unei fericiri pierdute". Finalul nu este inchis, in opinia mea, ci mai degraba... iluzoriu si deschis, promitator pentru imaginatia oricarui cititor. Si totusi, acest final si ce ar urma dupa el nu ma intereseaza, personal, ca cititor, ci doar evenimentele ce au loc pana acolo.
Personajele sunt foarte bine structurate.
Preferatul meu a fost Edmond Dantes/Contele de Monte Cristo. Am fost fascinata, la fel ca personajele din carte, de acest... individ excentric. Cred ca poate fi considerat excentric chiar si de cititorii secolului XXI - este un personaj original, mai departe de tot ceea ce am cunoscut pana acum si a carui personalitate si maniera de ase expune, de a face lucrurile si asa mai departe, m-a fascinat/ ma fascineaza. Modul in care l-a descris Alexandre Dumas era destul de frumos si din cale afara de exceptional si fara caracterizarea indirecta facuta, vrand-nevrand, de gesturile si gandurile si replicile sale, cat vedera lui din prisma celorlalte personaje. Contele de Monte Cristo este un personaj exceptional, pe mine m-a cucerit din toate punctele de vedere si as putea spune ca, chiar si asa prins de ura - cred ca era indreptatita, ca tot am ajuns la acest punct si ii inteleg foarte bine sentimentele si actiunile, pe care, pana la urma, le acompaniaza de niste gesturi prea superbe ca sa nu fie indragit de cititor, cum spuneam - chiar si asa, prins de ura, este fascinant sau poate tocmai de aceea.
Un alt personaj care mi-a placut foarte mult a fost Albert de Morcef - tanarul acesta mi l-am imaginat, la inceput, ca pe un personaj fara nicio valoare. Totusi, a crescut in ochii mei in momentul in care a cazut prizonierul lui Luigi Vampa si s-a comportat asa cum stim cu totii ca s-a comportat. Curajul si atitudinea lui m-a facut sa il iubesc - si am fost indreptatita in acest sens din moment ce mai tarziu mi-a demonstrat-o cu varf si indesat, cand a vrut sa apere onoarea tatalui sau - gestul in sine este curajos si demn, chiar daca onoarea domnului Fernand Mondego n-avea de ce sa fie aparata, din moment ce nu a fost patata de nicio minciuna, ci de crudul adevar.
Mi-au placut si alte personaje, dar nu cred ca as putea sa acopar totul in acest post: Luigi Vampa, Maximilien Morrel, domnul Noirtier, domnul de Villefort - chiar daca era un ticalos, macar era un galant si o facea atat de frumos incat nu aveai cum sa nu il iubesti.
De fapt, marea mea problema cu aceste personaje este ca... pentru fiecare smt cate ceva, chiar si pentru cel mai putin insemnat dintre ele... caci Alexandre Dumas, in fond, le-a creat in asa maniera, incat nu aveam cum sa nu ma indragostesc de ele sau sa le urasc, pe aceste personaje atat de complexe si interesante, unele din cale afara de exotice, altele aristocratice, altele galante, delicate, nobile, altele dintre aceste personaje nu erau decat caricaturi si asa mai departe - marea mea vina din acest punct de vedere, daca am vreuna, este aceea ca toate ma atrag intr-un fel sau altul.
Dar voi inceta sa mai discut despre personaje, caci nu as mai termina nicicand si probabil ati inteles esenta: imi place cum si-a conturat Alexandre Dumas personajele.
Desfasurarea actiunii imi face foarte mare placere- din incpit, pana in final. Nu exista nici macar un pasaj care sa ma vi plictisit in desfasurarea cartii. Toate mi-au placut, m-au fascinat si m-au prins, facandu-ma sa vreau sa stiu mai multe, sa citesc mai multe. Al patrulea volum l-am citit intr-o zi din pricina faptului ca nu mai puteam sta fara sa citesc - eram cuprinsa, capptivata si mi-ar fi foarte dificil sa extrag un volum favorit din cele patru, caci toate sunt perfecte - nu exista perfectiune, dar trebuie sa ma rezum la acest termen pentru a-mi face inteleasa admiratia fata de aceasta capodopera -asa imi place sa numesc cartea lui Dumas. Oricum ar fi, stiu ca am avut o oarecare retinere in ceea ce priveste volumul II din pricina "orientalismului" prezent in primele pagini. Adevarul este ca, pe cat de fascinanta am ajuns sa consider si eu aceasta lume la finalul romanului, la inceput am fost tare sceptica cu privire la acest subiect pentru ca orientalismul in literatura si in general, imi da un sentiment de apasare, depresie ce ma face sa fiu susceptibila... si totusi, in final am adorat si acest element, de-odata cu Haydee si povestea sa.
Finalul - desi m-am referit deja la acest punct, as zice ca mi-a placut, intr-o oarecare maniera cum ar trebui sa imi placa finalul unui asemenea roman, dar nu este pasajul meu favorit. Si totusi, nu imi amintesc sa mi se mai fi intamplat vreodata sa imi doresc, in timp ce citesc, ca opera pe care o lecturez sa aiba un oarecare final fericit - dar cred ca acest lucru este de inteles, avand in vedere tragediile aruncate-n pagini si toate mortile ce au loc si evenimentele nefaste asupra destinului unor personaje - in fond, eu nu-mi doream decat fericirea lui Edmond Dantes, a magnificului Conte de Monte Cristo -caci eram prea indragostita, si sunt, de acest personaj pentru a-l arunca iar in lagarele suferintei, si chiar ale mortii -desi moartea nu este o pedeapsa. In orice caz, in acest fond, eram capabila sa sacrific pana si fericirea lui Maximilien si Valentine - ceea ce, sa zicem, este un act de imensa cruzime...
Un singur lucru as fi vrut sa fie mai detaliat - unul singur! - si acela este intalnirea Contelui de Monte Cristo cu Noirtier - pur si simplu batranul tata a lui Villefort si Contele de Monte Cristo reprezinta... cum sa zicem, punctele maxime, personajele "absolute" ale romanului si mi-ar fi placut sa existe o conversatie mai detaliata intre cei doi. Stiu ca as fi iubit un astfel de pasaj. Dar, chiar si asa, mi-a placut cartea foarte mult.
Daca ar fi sa regret ceva cu privire la aceasta carte, este simplul fapt ca nu am citit-o in franceza si ma urasc pentru faptul ca nu cunosc limba -oh, dar o sa o fac!- caci sunt sigura ca ar fi fost de 10 ori mai frumoasa, daca e posibil, in franceza si sa citese vede- m-a fascinat intr-o maniera aparte, in originalul sau si nu intr-o traducere cu, cine stie, sc "Ma foi!" in loc de "Pe legea mea!" - stiu ca as fi adorat asta - sa gust stilul lui Dumas, care - dupa cate posibile greseli. Personal chiar am dat de niste greseli - am citit in editia de la Adevarul - unde erau scrise numele prost.