Cold Blood

[i Ramenn.]

Ciudat de rapid, dar am adus NExt. :)) Critica vreau neaparat pentru ca nu stiu unde exact gresesc T-T... Deci, povestirea cum era si la prolog la persoana 1: Riku.
Sa vedem :

'Plecarea...'.




In sfarsit pot sa iau un loc, pe undeva. Dupa atatea ore de asteptare, am pornit. Nu ma intrebati unde ma duc. Ideea e ca ma duc.
Imi fac loc prin multimea de oameni, ma uit pe biletelul meu cu semnatura si vad inscris cu numere arabe “13”. Caut prin aglomeratie locul cu numarul 13 din compartimentul D, pentru ca acolo trebuie sa fie. Ma strecor ca o pisicuta prin drumuletul facut cu ingaduinta de persoanele cu bun simt si ajung in fata compartimentului. Deschid brusc usa, enervata deja de toata harmalaia din vagon si ma uit in jur. Doar doua persoane sunt prezente in compartiment: o doamna in varsta si un student.
Doamna cu palarie stridenta imi zambeste politicos si ma invita sa iau un loc langa dansa. Este o ‘babutica dragutica’, ce pot sa zic. Zambind dinadins, ii fac loc geamantanului meu negru cu brelocuri colorate in toate felurile in spatiile rezervate pentru bagaje, scot Mp3-ul din buzunar si ma asez cuminte langa doamna. Se pare ca e o liniste de mormant. Parca le-as face ceva, asa sunt de tacuti. Mai ca imi e frica si sa pornesc muzica sa nu starneasca vreo emotie neasteptata, sa nu faca doamna infarct. Totusi, am ce face. Ceea ce imi place mereu sa fac cand merg cu trenul este de a ma uita pe geam, gandindu-ma la ce am sa fac in continuare. Daca e liniste, cu atat mai bine.
Dar, nu pot sa ma uit pe geam din cauza privirii mele patrunzatoare, fixata spre studentul din fata mea. E un baiat mai ciudatel, imbracat ‘vulgar’, cum ar spune vechea mea diriginta. Asculta muzica la casti si sta, aproape adormit. Are parul in toate felurile, blond stins. Bine totusi ca nu e unul din acei copii manelisti sau, mai popular as zice poponar. El are un stil unic, evitand lucrurile stramte ca de homosexuali. Ochii lui sunt negrii, patrunzatori. Ei stralucesc la cea mai mica raza de lumina. As vrea sa il bag in seama, poate se mai duce plictiseala, dar nu pot. Sunt atat de timida in fata baietilor incat nu misc un deget.
Ma refugiez atunci la fereastra mea aburita. Afara se vad luminosi brazii si muntii lor pustii, acoperiti cu omatul stralucitor ce imi orbeste fata. Trenul merge fara oprire, spulberand tot in calea lui. Vantul se pare ca bate din ce in ce mai tare, vazand cum inclina jalnic copacii plini de roua diminetii. Iarba straluceste si ea, balanganindu-se spre frig, degerand. Peisajul asta este strabatut de milioane de pasari. Cred ca acele randunele au ramas in urma cu plecarea. E atat de frig incat cred ca ar fi plecat demult pentru ca baltoacele de apa au inghetat deja, facand peisajul mai adormit. Oare ce le-o fi retinut? Dar, nu e treaba mea. Treaba mea este sa fac ceva cu viata mea, incepand de acum.
Nu inteleg de ce trebuie sa plec atat de departe...
‘-Riku! Poti lasa o secunda internetul si sa vi pana aici? Striga mama cu un ton rautacios.
-Ce este? M-ati intrerupt de la teme si spuneati ca temele sunt importante.
-Da, internetul este tema mai nou? Umh, nu mai conteaza. Trec direct la subiect pentru ca vad ca nu ai chef de vorba*da, ai nimerit-o mama*. Riku, te trimitem la liceu, in partea opusa a tarii...
-Poftim? Ce faceti? Am intrerupt-o eu nepoliticos.
-Este cel mai bun liceu de arta, draga mea. Am facut deja inscrierea si le-am trimis fisa ta de elev. A spus tata, incercand sa ma linisteasca.
-D-dar, dar prietenii mei! Sunt toti aici, nu pot sa plec. Acolo nu cunosc pe nimeni...Tata, mama! Am spus eu ridicand tonul printre semnele de intrebare multicolore din capul meu. Nu puteti sa imi faceti asta!
Si asa am pornit-o plangand in hohote spre camera mea, intrand cu navala in ea si trantind usa in urma. M-am rostogolit in pat si am inceput sa tip. Gandurile imi erau insirate peste tot. Nu vroiam sa plec, de aceea varsam mii de lacrimi amare, pe moment. Nu puteam sa plec de langa casa mea, de langa familie, de langa prieteni. Nu puteam sa-i parasesc pe toti pentru un amarat de liceu. Sau, asa gandeam pe atunci.
M-au convins totusi, dar am facut mare scandal. Nu vroiam sa plec de nicio culoare si nici sa mai aud de acel lucru numit ‘liceu’. Imi parea rau ca au facut asta, fiind parintii mei. Era de datoria lor sa ma intrebe, dar fapta lor era deja consumata. Pentru asta, m-am suparat groaznic si pe marimea faptelor parintilor, nu am vrut sa le mai vorbesc, asta fiind singurul motiv pentru care am acceptat sa plec din orasul meu natal.
Aveam biletul pentru tren. Mii de lacrimi au fost scurse, dar eu tot am plecat. Vointa ma indemna, dar sufletul nu vroia. A fost un lucru extrem de greu sa-mi parasesc cei mai buni prieteni si sa ma cert cu parintii, gandindu-ma ca nu e chip de impacare pentru fapta lor de neiertat. Dar, eu cum sunt mai inchisa fata de parinti, nu m-a durut asa tare cum ar fi trebuit. Oricum, asta merita pentru ce mi-au facut.
In ziua plecarii, cand eram pregatita sa o iau spre acel oras, nimeni nu ma insotit. Nu am vrut sa imi iau ‘La revedere’ cu capul in jos. Am luat singura un Taxi si am pornit spre gara. Singura am trecut prin suferinta oferita de parintii mei, chiar cand nu ma asteptam. Pentru mine, a fost un cutit infipt adanc, tradare. Urasc tradarea, minciuna. Niciodata nu am suportat oamenii prefacuti, dar m-am trezit tarziu, fiind prea naiva pentru a scapa din capcana acestor scarbe. Da, am fost prinsa brusc in ceva din ce nu mai pot da innapoi. Nu am putut riposta acelei dorinte, acelei obligatii de a pleca pentru ca am fost luata prin surprindere. Acum, sper ca nu voi regreta, ca nu voi face lucruri care nu vor fi necesare. Au fost niste zile de cosmar, iar ziua plecarii urma sa imi aduca suferinta sau fericire. Ziua in care ma voi trezi in fata unui liceu imens va fi ziua decisiva.‘
Pana atunci, ma multumesc cu compartimentul cald, cu doamna si baiatul acompaniindu-ma.
Totusi, daca puteam sa ma opresc, de ce am plecat oare?...