Clipe cat pentru o viata

[Miss Serenity]

Varsta minima: -
Gen: roman de referinta, drama
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: critica avansata

Clipe cat pentru o viata

Prolog:

Sunt oameni care aleg siguranta iubirii clasice, oarecum monotone, acea certitudine de a doua zi langa persoane care poate ca nu le fac sa vibreze prin simpla prezenta, dar care totusi indeplinesc cerintele partenerului de durata. Se stiu de o viata, probabil au crescut impreuna… nu ii mai surprinde nimic unul la celalalt si asa pare firesc, sa se iubeasca. Sa se casatoreasca, sa-si intemeieze o familie, sa aibe copii, sa treaca anii peste ei si sa-i gaseasca impreuna cu toate greutatile si bucuriile depasite de-a lungul vremii. Sau poate ca nu se stiu dintotdeauna, dar aleg sa se cunoasca, sa faca lucrurile cum trebuie, sa urmeze tiparul. Nu zic ca e gresit, probabil ca fericirea lor provine tocmai din multitudinea aceasta de lucruri comune.
Dar sunt si oameni care aleg frumusetea unor clipe aparent absurde, acea nebunie care te face sa nu mai tii cont de principii. S-au vazut o data si a fost suficient. Au abandonat familii, prieteni, cariere, o intreaga viata atent planificata ca sa traiasca o clipa cat pentru o viata. Absurd, dar poate ca ei au trait mai mult decat toti ceilalti la un loc.
Nu poti stii niciodata care a fost mai fericit, cel care s-a multumit cu rutina unei vieti linistite sau cel care a sacrificat restul pentru acele momente in care simtea ca are totul.

Cred ca marile pasiuni sunt cele care nasc povesti nemuritoare… si aici m-am pierdut

Capitolul I:

Nu am stiut niciodata care e rolul meu in viata. Simteam ca trec cumva pe langa tot ce se intampla. Nu-mi aduc aminte de primii ani de copilarie, nu stiu de ce. Nu sunt atat de inaintat in varsta, dar parca s-au sters toate. Episoade sumare imi vin in minte, dar nu are rost sa le mentionez. Probabil ca am fost un copil normal.
Totul incepe sa capete contur abia cu primii ani de scoala. E un sentiment ciudat, greu de descris. Ma faceam remarcat in randul colegilor mei, dar probabil ca dupa ce ieseam din sala nimeni nu stia cine sunt. Atunci a fost prima data cand am inceput sa-mi pun intrebari despre mine. Nu eram un ciudat, nici un inadaptat, atat ca mereu simteam ca ceva se pierde… poate eu.
Au trecut anii, am crescut, m-am schimbat. Am devenit preocupat de propria persoana. Am incercat mereu sa ma descopar, sa vad cine sunt, sa arat celorlalti cine sunt. Daca ar fi sa trag linie peste tot, nu stiu ce am reusit si ce nu. Nu stiu ce am putut sa arat lumii despre mine, nu stiu ce am putut sa aflu eu despre mine.
Toate intrebarile si cautarile m-au trimis doar la si mai multe intrebari, la o si mai mare dorinta de autocunoastere. Am vrut sa arat lumii cine sunt si am ajuns sa cred ca nici eu nu ma pot intelege. Cum oare poti vorbi celorlalti despre tine cand tu te uiti in oglinda si totul devine incert...
Am pus punct, cautarile nu-si aveau rostul. Trecea viata pe langa mine iar eu o lasam sa se scurga. Am luat o decizie. Daca nu pot sa-mi descopar personalitatea, voi incerca sa mi-o construiesc din a celorlalte persoane. Poate persoane pe care le admir, sau poate persoane pe care le invidiez. Am incercat sa fiu ca ei, poate descopeream ca asa am fost tot timpul… sau poate imi creeam atunci o personalitate. Cred ca si dupa aceasta experienta am ajuns la concluzia ca traiesc o viata care nu-mi apartine.
M-am inchis din nou in mine, am analizat totul, iar si iar si iar…
Nu vreau sa fiu inteles gresit, imi cer scuze daca ma repet. Lumea nu-mi cunostea framantarile, ei nu vedeau nimic. In ochii lor traiam o viata normala, mergeam la scoala, ieseam cu prietenii, aveam chiar si viata personala, asa-zise relatii, primele mele relatii. Sufeream, iubeam, ma desparteam si o luam de la cap. Doar eu stiam ca nu reprezinta nimic. De fiecare data cand finalizam ceva stiam ca e in zadar, ca nu asta trebuie sa fac. In realitate nimeni nu isi punea amprenta pe viata mea, era ca si cand as fi jucat un rol.
Traiam in ochii celorlalti dar muream in mine.

[pikab00m]

Îmi place ideea ta de început! Care e mai fericit? Orbul care iubește sau cel care vede ce iubește. Ar ieși o întreagă discuție pe tema asta și poate că o seară cu prietenii și câteva cani de vin ar fi de-ajuns în a lamuri acest aspect sau poate că nu. Asta se așteaptă de la un prolog. O idee general valabilă, ceva în jurul caruia se construiește acțiunea. O nucă de cocos din partea mea! Bvo!
Începi un prim capitol prin a reliefa framântarile personajului tau principal, ceea ce nu e rau deloc. Personal, mie mi se pare că vrei să-l încadrezi, să-l definești, dar încă nu ai nimic planificat. Așa că o lași lejer, și ne lași și pe noi în bezna literară numită „va urma” .
Chestia asta cu „murim câte puțin” merge de minune în ziua de azi! Se aplică adolescenților aflați în crize existențiale și cam atât.
Aștept să vad dacă personajul tau e într-adevar un personaj într-un alt personaj, așa cum cred eu, și ce eforturi extraordinare va face ca să își depășească condiția (cu tot cu cacofonie) .

[hiimera]

Cred ca am sorbit cu placere fiecare cuvant pe care l-ai insirat, nu am clipit, nu am respirat, nu am facut nimic inafara de a fi atenta la tot ce se petrece in acel prolog, in acel prim capitol. Cred ca m-ai fermecat prin stilul tau atat de profund, da e profund, simple cuvinte, profunzime mare. Au fost cateva expresii care mi-au delectat ochii si mi-au fost infipte in inima ca sagetile. Nu stiu ce sa spun, decat ca e trist ca nu ai scris foarte mult, as fii stat ore intregi la calculator ca sa mai citesc.
Nu cred ca ai greseli, fiindca ai scris impecabil si foarte rafinat, frumos, incantator.
As putea incepe acum sa enumar cateva pasaje care m-au atras, dar mai bine nu o fac, sa ramana pentru mine, intiparite in al meu gand.
Povestea, consider eu ca o sa iasa super, caci pe mine de la primele randuri m-ai furat.
O sa inchei aici prin ati spune ca sunt nerabdatoare sa vad ce capitor frumos vei aduce si nu iti spun sa te grabesti, timpul sa fie de partea ta. Succes!

[Miss Serenity]

pikab00m si Queen - ma bucur pentru ca va atrage ideea mea si va multumesc pentru parerile sper eu sincere si nu doar asa de decor. Capitolele mele nu sunt prea mari acum pentru ca nu imi place sa amestec ideile. In momentul in care voi contura mai bine actiunea se vor lungi si capitolele, sper sa nu deranjeze acest lucru Aici este continuarea:

Capitolul 2

“Singuratatea este soarta tuturor oamenilor inzestrati cu o capacitate deosebita: ei o vor deplange uneori, insa o vor alege totdeauna ca pe cel mai mic dintre doua rele”
-Ah sa-l ia naiba si pe Schopenhauer! Ce stia el despre viata? Probabil era beat si simtea nevoia sa-si planga nefericirea.
-Posibil… dar mizeria in care se regasea el atunci cand a rostit aceste cuvinte a marcat destinul multor persoane.
-Nu si pe al meu, iti spun sincer dragul meu Richard nu si pe al meu. Prostiile astea filosofice nu sunt pentru mine. De fapt sunt convins ca pentru fiecare reflectie mai e una care sa o contrazica si cel mai amuzant e atunci cand “stralucirea” vine de la aceeasi persoana. Ah, lasa, lasa-ma cu prostiile astea. Vreau sa mai ascult o data partitura asta si apoi pot sa plec. Canta dragul meu canta… nu-mi place filosofia vietii, o urasc si te urasc si pe tine pentru ca nu-mi dai pace cu ea zi de zi; dar te iert, asa sunt eu, te iert. Canta…
L-am privit pret de cateva secunde. Ce stia el? Ii ura pe toti, pe Schopenhauer, pe Kant, Berkeley, Freud… ah ingratul. Nu stia nimic. Nu putea sa inteleaga frumusetea lor, nu putea sa inteleaga frumusetea vietii. Si totusi, iubea muzica. Iubea muzica mai mult decat orice. Cum putea cineva care nu intelege viata si nici cugetarile ei sa simta pasiunea muzicii? Nu am inteles niciodata. Dar am dat frau liber clapelor pianului sa pulseze sub atingerea mea. “Time To Say Goodbye”… Clayderman a fost un geniu, muzica lui se plia atat de bine in viata mea. Pana si ingratul asta in mizeria lui stia sa-l aprecieze. Si am cantat. Iar si iar si iar, toata noaptea. Pentru el si pentru mine.
La un moment dat m-am oprit. Dormea de mult. Se intampla adesea, pierdea noptile, facultatea il plictisea, fuma mult, bea si mai mult, iar femeile... ah da femeile; ele erau la ordinea zilei in viata lui. Atat ca in seara asta era neinsotit. Parea un prost, un neica-nimeni, cine il vedea pe strada l-ar fi luat peste picior, in deradere ca pe orice pustan razgaiat, suprasaturat de traiul prea bun. Ce stia el, nu stia nimic. Si nici nu voia sa afle. Asta ai fi spus despre el. Nu aveam nimic in comun, dar eu il cunosteam. Stiam ca e mult mai mult de atat. Nu ma puteam plictisi de non-sensurile lui, nici de stilul lui de viata delasatoare. Si nici el nu se plictisea de mine. Ura felul meu de a fi, conditia modesta, seriozitatea si reflectiile filosofie. Dar iubea muzica mea… poate din cauza asta nu a incercat niciodata sa ma atraga in lumea lui. Eram diferiti dar ne completam. Am stiut asta de prima data cand mi-a vorbit. Nu i-a placut niciodata filosofia, nu stiu ce a cautat la aceasta facultate. Poate pentru ca il solicita prea putin?
Mi-am curmat gandurile.
-Eh bunul meu prieten, dormi linistit… inca doua partituri si te las.
Si am continuat sa cant… nu doar doua… nu am putut sa ma opresc, dar totusi la un moment dat am pus punct… “Time To Say Goodbye” tot cu tine am incheiat…
-Domnule Richard si cu el ce facem?
-Cine Karl? O sa plece singur mai spre dimineata, nu va faceti griji. Nu doarme mult fara muzica si un pat comod.
-Dar…
-O seara buna!

[hiimera]

Serenity, niciodata nu comentez de umplutura sau de fatada, totul e pe cale naturala si ce am spus sus e din suflet.<3 Chiar mi-a placut prologul si primul capitol, stii cum sa te joci cu propozitiile, cuvintele, stii cum sa compui ,stii cum sa ma surprinzi. Deci e natural sa te laud in felul acela.
Trecem peste capitolul precedent si ne uitam la cel nou - filozofic as putea spune, nu defapt, cred ca mai mult scris intr-o maniera eleganta, domnoasa care transmite ca scriitorul stie ce scrie, sa nu ne indoim. Un lucru as vrea sa iti spun ai mancat o virgula inaintea lui dar, insa nu e mare lucru, cred ca din neatentie. Nu am ce critica la tine, fiindca scri imecabil, nu ai greseli si ai un stil limpede si clar, fluid.
Nu ma deranjeaza ca faci capitolele scurte, totusi sunt cam scurte... interesanta teoria ta de a nu mesteca ideile, oricum nu imi pasa, stii ce sa scrii, stii cum sa transpui totul in cuvinte, mie imi ajunge. Pe scurt, astept nextul, spor!

[pikab00m]

Și de aici s-a cam rupt filmu”.
Ai început bine și mă așteptam să continui la fel. Nu zic că ai omorât vreo vacă sacră, dar așteptam mai mult de la tine. Prologul e ok, e scurt, dar capitolele ar cam trebui să fie ceva mai consistente. Și aici nu e vorba de numarul de cuvinte. Mie mi se pare că voi vă opriți când ramâneți fară idei sau când primiți un telefon. Parerea mea e că nu așa se face. Personal vreau o bucată de acțiune în primul capitol. Vreau mai mult decât două nume și faptul că protagonista știe să cânte la pian.
Ce îți sugerezi e să lucrezi la descrieri ceva mai mult. Pune-ți personajele în situații exemplificatoare, nu-mi baga pe gât toate detaliile despre ei în două fraze pt că o astfel de diaree verbală e rezultatul; pe lângă asta, îmi pierd brusc interesul față de personajele tale ce au prins viață în primele 10 rânduri scrise.
Fii subtilă și nu-ți pierde ideile. Continuă să transmiți ceea ce vrei să dai cititorului, dar nu o fă cum o fac toți ceilalți. Nu urma tiparele și încetează să-ți mai ruinezi astfel începuturile.
Într-un prim capitol se dă ceva mai mult cât să îți stârnească pofta, dar fară să te sature. Ceva destul cât să te facă să aștepți urmatorul capitol. Pe mine m-a lasat rece, cu o meclă de WATERF*CK!
De la tine voiam ceva mai complex, dar se pare că personajul nostru e un alt artist neînțeles... kinda cliche if you ask me. Îl credeam că se va dedubla într-un mod spectaculos. Arta e ok, dar schizofrenia parcă mă atragea mai mult.
Bagă-ți mințile-n cap, domnișoară! și apucă-te de scris serios. Dacă simți că nu ai terminat capitolul, nu-l posta. Stai și rumegă-l, revizuiește-l și apoi dă-ne pe spate! As far as I know, there”s no deadline here.
Poți să mă înjuri dacă dorești, I”ll stick around! Nu mi-o lua în nume de rau, dar mi-ai lasat impresia că nici tu nu prea știi ce vrei. HOTĂRĂȘTE-TE!
Aștept replica ta și un nou capitol. De data asta chiar aștept un capitol, nu o scenă.