13-02-2010, 09:33 PM
Fallen, Raluca -> mulţumesc amândurora pt com :X mă bucur că vă place şi sper să continuaţi să citiţi :)).
Ä‚h... <3 cap 25 livrat.
Lectură plăcută!
– Uită-te la mine! Uită-te la mine
Devenisem dependent. Nu, de fapt înnebunisem. Eram patetic, implorând în gândul meu ceva absurd. Aş fi vrut ca toată atenţia lui Crysstal să fie revărsată asupra mea. Să mă privească în ochi, să ştiu că trăieşte . Că este acolo cu adevărat.
Nu m-a băgat deloc în seamă, de parcă eu nu aş fi existat niciodată în viaţa ei. Şi eu am sentimente , al dracului să fie. E normal aşa ceva? Ca eu să te iubesc ca un nebun şi tu nici măcar să mă priveşti?
Te iubesc la dracu. De câte ori nu ţi-am arătat-o? Aş vrea să îmi dai o şansă să te ating. Aşa vei ştii de ce simt eu pentru tine. Aparenţele înşeală. Ar fi trebuit să avem o discuţie despre asta. De ce mă ignora?
Da. Devenisem prea banal. Şi cred că se putea vedea pe faţa mea că eram un mort viu. Mda, foarte amuzant. Eram obosit şi trist. Deprimat pentru că inima mea era frântă. Îmi venise să râd la acest ultim gând. Ca şi un copil care întâlneşte prima dată dragostea şi este dezamăgit. Nu . Probabil că nu era aşa.
Căci eu nu avusesem parte de aşa ceva când fusesem adolescent.
Acum era ceva şi mai intens. Pentru că eu nu mai puteam trăi fără Crysstal. O vroiam pentru mine, să fim întotdeauna împreună. Să depindem unul de celălalt.
Să avem un cămin.
Era rău să îmi doresc aşa ceva? Eram o persoană îngrozitoare. Eu, o ştiam mai bine decât oricine. Nu meritam milă şi nici consideraţie. Nimeni nu mi-a arătat că mă iubeşte cu adevărat vreodată până acum. Sau cel puţin nu îmi amintesc să o fi făcut, de când am devenit vampir. Uram orice creatură şi toţi păreau să îmi împărtăşească sentimentele.
Începând de la părinţii mei. Dar nu îmi plăcea să mă gândesc la acest lucru.
Vroiam un loc pe care să îl pot numi „ acasă †, o soţie şi copii. Pe care nu aveam să îi tratez aşa cum fusesem eu tratat când devenisem vampir. Nu , mi-aş iubi copii mai mult decât orice pe lumea aceasta. Poate doar nu mai presus decât soţia mea.
Dacă ea ar fi Crysstal. Atunci cer să ştiu ce dracu nu e în regulă cu treaba asta?
Am avut prea multe crime? Am comis prea multe lucruri îngrozitoare încât nu merit fericire? Probabil că asta este.
Şi totuşi nu puteam să opresc sentimentul de iubire nutrit faţă de roşcată. Nu că aş fi încercat, dar nici nu vroiam să o fac. Mă durea să văd că nu eram împreună.
Că mă ignora. Dar puteam să mai am o şansă. Trebuia să îmi creez eu una.
Iar pe Yayuria o uram. Nu avusesem nimic până acum pentru ea. Dar am observat că este o fiinţă despicabilă. Aş fi vrut să o omor cu propiile mele mâini. Şi dacă nu o mai am pe roşcată, mă doare direct undeva de ce se întâmplă cu mine.
Am auzit tot ce au vorbit despre atacul asupra vârcolacilor.
Nu mă deranja nimic. Normal că frumoasa mea fostă prietenă, sau aşa cred că se considera ea, a venit cu o idee genială. Cât de prost să fii ca vampir să îţi subestimezi adversarul?
Am râs în sinea mea.
Aşa era. Ne subestimam adversarii pentru că noi însuşi ne credeam mai buni decât mulţi alţii. Mai presus de toţi. De parcă doar noi am fi contat cu adevărat în această lume.
AÅŸa ÅŸi?
Pentru mine o singură persoană conta mai mult decât mine, restul era rahat. Şi m-a deranjat la culme faptul că Zalux a ales-o pe Crysstal în echipa lui. Dar am înţeles mai târziu de ce a făcut-o. Încă de când am apărut la castel mi-a observat încordarea şi m-a tras oarecum de limbă.
De fapt , cred că deja ştia totul de la Yayuria. Ei doi aveau o legătură specială. De fapt doar Zalux avea o influenţă extraordinară asupra ei. Se poate zice că îi putea citi emoţiile, şi aceasta era într-un fel sau altul obligată să îi destăinuie lucrurile pe care le făcea.
Minunat, chiar aÅŸa.
Însă dacă era cineva cu care acesta era rece atunci aceea era sora lui. Asta nu o ştiam de ce şi nici nu îmi doream să aflu. Familia lor, căcatu’ lor , treaba lor. Mă durea direct în cot. În fine, înţelesesem faptul pentru care o luase în echipa lui. Pentru că Sir Helix şi Lord Krez niciodată nu m-ar fi ales în echipa lor, asta pentru că acolo mergeau doar vânători şi vampiri pur sânge. Zalux nu avea nevoie decât de vampiri în echipa lui, dar aşa o putea proteja pe Cryss. Şi apreciam asta. Căci dacă aş fi fost eu acolo sigur ar fi fost un total dezastru.
S-ar fi ajuns rău.
Şi atunci de ce eram gelos? Furios? Pur şi simplu turbam la simplu gând că el putea să fie cu ea şi eu nu. Am încercat să mă comport normal şi să nu fiu surprins atunci când Yayuria m-a ales în echipa ei. Mai bine stăteam să păzesc castelul. Grupul meu era format din 4 vânători, 5 vampiri cu sânge pur şi o corcitură ( adică eu ). Eram foarte entuziasmat. Mi se putea citi pe chipul fără expresie.
- Jack, ce e asta ? E o luptă nu o înmormântare dragă.
Am auzit-o pe Maria strigând. Era doar un copil în comparaţie cu ceilalţi . Trupul ei era mai mic, era slăbuţă şi foarte inteligentă. Un vampir care lucra cu mintea nu cu trupul. De aceea nu înţelegeam ce căuta aici , dar nici nu m-am strofocat să aflu. Nu mă interesa deloc.
- Cred că mai bine îţi vezi de treburile tale. Iar eu de ale mele. Fără ofensă.
Am ripostat înapoi morocănos. De obicei aş fi stat să glumesc cu ea oricând ar fi vrut.
Era o ţintă uşoară de răpuns. Şi ne distram de fiecare dată.
Nu şi azi. Nu aveam chef nici de ea şi nici de nimic altceva. Am început să fugim în formaţie. Nu aşa de repede pe cât aş fi vrut eu, din cauza vânătorilor.
Se părea că doi dintre ei stăteau mai departe de vampiri . Se vedea că nu erau mulţumiţi de alianţa asta. Şi pe mine mă durea direct în cot.
Am ajuns într-o pădure, urmărind mirosul unor vârcolaci. Şi i-am întâlnit, aşteptându-ne într-o ambuscadă.
- Că ne-am tot subestimat adversarii, Prinţesă la asta nu te-ai gândit?
Am dat eu replica răutăcios. A sunat mai rău decât am vrut-o. Era gata să vină la mine să mă muşte, idioata vampiriţă. Însă Maria i-a atras atenţia că nu eu eram duşmanul.
Eu am chicotit.
- Formaţiunea asta e varză. A adăugat rapid Maria.
- Claster şi Rudler, spre dreapta. Ilion mergi pe partea opusă. Mixil şi Lala , la stânga . Bill şi Tom, pe sus. Jack, ştii ce ai de făcut. Prinţesă?
A dat din cap şi cu toţii ne-am pregătit. Yayuria trebuia să o protejeze pe Maria , ciudat nu ? Ei bine ştiam acum de ce o luaserăm. Dacă noi am fi căzut singuri în această ambuscadă am fi fost jumătate din noi ucişi.
Vârcolacii nu erau proşti. Aveau spirit de atac. Dar la defensivă stăteau prost în draci. Am fugit liber şi am tăiat două capete. După ce au căzut pe jos m-am uitat la ceilalţi, erau mult mai multe potăi decât eram noi. De unde erau ei atâţia? Ceva îmi spunea că asta nu era totul . Cei doi pe care îi ucisesem eu erau din clanul A, fuseseră conduşi de furie şi nu au luptat cum trebuie.
Am râs în sinea mea şi am observat că Yayuria se lupta cu unul iar Maria fugise fiind încolţită de alţi doi. Era vampir şi totuşi nu se putea descurca cu aşa ceva.
Am râs în sinea mea. Era chiar patetic.
Fără a sta prea mult pe gânduri am alergat spre locul unde era Domnişoara Doar Mintea-mi Merge şi am salvat-o. De fapt a fost ceva mai dificil să îl ucid pe acesta. Clanul Q. Era calculat, am înţeles asta. A încercat să mă muşte de gât dar eu m-am ferit. Din spate a venit celălalt încercând să mă distrugă. M-a muşcat de umăr şi am început să sângerez uşor. Ochii mei o luaseră razna.
Nu îmi plăcea mirosul propriului meu sânge.
I-am aruncat pe amândoi la câţiva metrii distanţă. M-am năpustit asupra primului, l-am apucat de blană ridicându-l şi l-am spintecat cu dinţii . Colţii îmi erau scoşi la maxim. Cu aceaşi furie şi rapiditate m-am năpustit asupra celui de-al doilea care încă nu se ridicase. Fusese totul mai mult decât puteau ei să oprească. Am râs chiar înainte să îl omor folosindu-mi ghearele.
- Cât de patetic.
Am zis privind pădurea. Doi copaci fuseseră doborâţi şi patru potăi reuşiseră să fugă şi restul erau moarte. Rudler a început să râdă zgomotos.
- Doar atât?
Prostul, lăsase garda jos. Însă Mixil, care nici măcar nu era vampir ci vânător, fusese pe fază . Atunci când vârcolacul s-a năpustit asupra lui Rudler, acela l-a tăiat în două folosind sabia. Mi-a amintit vag de una dintre mişcările roşcatei. Am zâmbit trist şi am simţit o muşcătură în piciorul drept.
Nici eu nu fusesem atent. Dar nu aveam nevoie de ajutorul nimănui. Întorcându-mă destul de repede l-am împuşcat în cap pe acel câine. Însă a fugit, şi ştiam că urma să moară în câteva momente. Nu a reuşit să alerge prea mult că a căzut la pământ.
Aş vrea să zic „ îmi pare rău†dar am fost învăţat că nu-i frumos să minţi.
Yayuria se afla acum în faţa mea.
- Eşti rănit!
A zis oarecum îngrijorată şi eu mi-am dat ochii peste cap uitându-mă la ea dispreţuitor.
- Care sunt ordinele? Am strigat spre Maria.
Aceasta a zâmbit.
- Patrulăm până dimineaţă şi după mergem la sediu. Deşi cred că deja s-au retras. Menie aşa mi-a transmis.
Da, era un fel de trio „ M†cu puteri mistice. Am râs în sinea mea. Erau „ telepatice†sau ceva asemănător. Cele trei surori : Maria, Menie, Meliese. Erau triplete pur sânge, ceea ce le făcea foarte îngrozitoare câteodată. Puteau fi devastatoare la furie. Dar am preferat să nu bag asta în seamă. Oricum pe celelalte două nu le suportam.
Am patrulat aşa cum au fost ordinele dar nu am mai dat decât peste două grupuleţe de câini, însă majoritatea prietenilor noştrii care erau de fapt adversari au fugit. Când am ajuns spre dimineaţă la sediu eram extenuaţi. Urmau să atace la noapte iar, Castelul. Ştiam că asta le era ţinta. Dar echipa mea avea treabă în altă parte, şi pe bună dreptate. Nu aveam chef acum să stau aici.
- Hei Jack.
L-am auzit pe Zalux strigându-mă. Am strâns din dinţi şi am forţat un zâmbet.
- Ce?
A dat din umeri.
- Pari extenuat. Să mergi să dormi câteva ore.
Acum am chicotit.
- Da să trăiţi. Altceva?
Şi-a şters zâmbetul de pe faţă.
- Nu îţi face griji, de Cryss am avut eu grijă. E în siguranţă, bine?
Mi-am dat ochii peste cap şi după am oftat.
- Ce s-a întâmplat?
Şi-a arătat dinţii.
- Are piciorul în ghips, nimic grav. Aşa o să fie mai protejată.
Am răsuflat uşurat.
- Adică nu participă, nu?
A dat din umeri.
- Îhî. Nu ai de gând să îţi ceri iertare pentru ceva ce nu ai făcut, nu?
Să zicem că dintre toţi amicii mei el mă cunoştea cel mai bine. Aproape de fiecare dată avea dreptate.
- În cazul de faţă, aş face orice.
Am plecat înainte să văd ce reacţie are şi m-am trântit pe prima canapea pe care am întâlnit-o , adormind. Nu ştiu dacă am visat ceva sau nu, dar nici bine nu am dormit. Mintea mea era prea preocupată cu găsirea unor scuze plauzibile şi totodată adevărate.
Vroiam să mă creadă. Poate mai mult decât orice.
Atunci când m-am trezit se lăsa uşor întunericul. Am făcut un duş , cel mai rapid din viaţa mea, şi am fost gata să plec. Nici nu am observat în ce hal arătau hainele mele, rupte şi tot restul. Nu le-am băgat în seamă. Trebuia să fim acolo înainte ca luna să devină plină. Încă nu apusese soarele.
- EÅŸti gata?
M-a întrebat Maria şi eu i-am zâmbit sarcastic.
- Ce vrei să zici?
A râs.
- Ei bine, data trecută ai cam sărit calu’.
A replicat aceasta sinceră. Mi-am amintit de data trecută când luptasem alături de ea şi îmi pierdusem cumpătul. Omorâsem circa cinzeci de creaturi în zece minute. Şi cea mai interesantă parte fusese faptul că după aceasta începusem să râd ca şi un psihopat.
- Nu îţi face griji, sunt prea prost dispus pentru aşa ceva.
Şi oricum atunci aveam doar şaisprezece ani. Şi îmi plăcea să omor , mai mult decât orice. Acum însă aş fi preferat să fac alte lucruri. Mă ajunsese bătrâneţea. Mi-am promis ceva înainte să plec de la Castel, dacă mă întorc viu nu o să mai ezit. O să merg la ea şi o să strig tare şi clar ce vreau.
Am plecat cu un zâmbet.
Ä‚h... <3 cap 25 livrat.
Lectură plăcută!
Capitolul 25
– Uită-te la mine! Uită-te la mine
Devenisem dependent. Nu, de fapt înnebunisem. Eram patetic, implorând în gândul meu ceva absurd. Aş fi vrut ca toată atenţia lui Crysstal să fie revărsată asupra mea. Să mă privească în ochi, să ştiu că trăieşte . Că este acolo cu adevărat.
Nu m-a băgat deloc în seamă, de parcă eu nu aş fi existat niciodată în viaţa ei. Şi eu am sentimente , al dracului să fie. E normal aşa ceva? Ca eu să te iubesc ca un nebun şi tu nici măcar să mă priveşti?
Te iubesc la dracu. De câte ori nu ţi-am arătat-o? Aş vrea să îmi dai o şansă să te ating. Aşa vei ştii de ce simt eu pentru tine. Aparenţele înşeală. Ar fi trebuit să avem o discuţie despre asta. De ce mă ignora?
Da. Devenisem prea banal. Şi cred că se putea vedea pe faţa mea că eram un mort viu. Mda, foarte amuzant. Eram obosit şi trist. Deprimat pentru că inima mea era frântă. Îmi venise să râd la acest ultim gând. Ca şi un copil care întâlneşte prima dată dragostea şi este dezamăgit. Nu . Probabil că nu era aşa.
Căci eu nu avusesem parte de aşa ceva când fusesem adolescent.
Acum era ceva şi mai intens. Pentru că eu nu mai puteam trăi fără Crysstal. O vroiam pentru mine, să fim întotdeauna împreună. Să depindem unul de celălalt.
Să avem un cămin.
Era rău să îmi doresc aşa ceva? Eram o persoană îngrozitoare. Eu, o ştiam mai bine decât oricine. Nu meritam milă şi nici consideraţie. Nimeni nu mi-a arătat că mă iubeşte cu adevărat vreodată până acum. Sau cel puţin nu îmi amintesc să o fi făcut, de când am devenit vampir. Uram orice creatură şi toţi păreau să îmi împărtăşească sentimentele.
Începând de la părinţii mei. Dar nu îmi plăcea să mă gândesc la acest lucru.
Vroiam un loc pe care să îl pot numi „ acasă †, o soţie şi copii. Pe care nu aveam să îi tratez aşa cum fusesem eu tratat când devenisem vampir. Nu , mi-aş iubi copii mai mult decât orice pe lumea aceasta. Poate doar nu mai presus decât soţia mea.
Dacă ea ar fi Crysstal. Atunci cer să ştiu ce dracu nu e în regulă cu treaba asta?
Am avut prea multe crime? Am comis prea multe lucruri îngrozitoare încât nu merit fericire? Probabil că asta este.
Şi totuşi nu puteam să opresc sentimentul de iubire nutrit faţă de roşcată. Nu că aş fi încercat, dar nici nu vroiam să o fac. Mă durea să văd că nu eram împreună.
Că mă ignora. Dar puteam să mai am o şansă. Trebuia să îmi creez eu una.
Iar pe Yayuria o uram. Nu avusesem nimic până acum pentru ea. Dar am observat că este o fiinţă despicabilă. Aş fi vrut să o omor cu propiile mele mâini. Şi dacă nu o mai am pe roşcată, mă doare direct undeva de ce se întâmplă cu mine.
Am auzit tot ce au vorbit despre atacul asupra vârcolacilor.
Nu mă deranja nimic. Normal că frumoasa mea fostă prietenă, sau aşa cred că se considera ea, a venit cu o idee genială. Cât de prost să fii ca vampir să îţi subestimezi adversarul?
Am râs în sinea mea.
Aşa era. Ne subestimam adversarii pentru că noi însuşi ne credeam mai buni decât mulţi alţii. Mai presus de toţi. De parcă doar noi am fi contat cu adevărat în această lume.
AÅŸa ÅŸi?
Pentru mine o singură persoană conta mai mult decât mine, restul era rahat. Şi m-a deranjat la culme faptul că Zalux a ales-o pe Crysstal în echipa lui. Dar am înţeles mai târziu de ce a făcut-o. Încă de când am apărut la castel mi-a observat încordarea şi m-a tras oarecum de limbă.
De fapt , cred că deja ştia totul de la Yayuria. Ei doi aveau o legătură specială. De fapt doar Zalux avea o influenţă extraordinară asupra ei. Se poate zice că îi putea citi emoţiile, şi aceasta era într-un fel sau altul obligată să îi destăinuie lucrurile pe care le făcea.
Minunat, chiar aÅŸa.
Însă dacă era cineva cu care acesta era rece atunci aceea era sora lui. Asta nu o ştiam de ce şi nici nu îmi doream să aflu. Familia lor, căcatu’ lor , treaba lor. Mă durea direct în cot. În fine, înţelesesem faptul pentru care o luase în echipa lui. Pentru că Sir Helix şi Lord Krez niciodată nu m-ar fi ales în echipa lor, asta pentru că acolo mergeau doar vânători şi vampiri pur sânge. Zalux nu avea nevoie decât de vampiri în echipa lui, dar aşa o putea proteja pe Cryss. Şi apreciam asta. Căci dacă aş fi fost eu acolo sigur ar fi fost un total dezastru.
S-ar fi ajuns rău.
Şi atunci de ce eram gelos? Furios? Pur şi simplu turbam la simplu gând că el putea să fie cu ea şi eu nu. Am încercat să mă comport normal şi să nu fiu surprins atunci când Yayuria m-a ales în echipa ei. Mai bine stăteam să păzesc castelul. Grupul meu era format din 4 vânători, 5 vampiri cu sânge pur şi o corcitură ( adică eu ). Eram foarte entuziasmat. Mi se putea citi pe chipul fără expresie.
- Jack, ce e asta ? E o luptă nu o înmormântare dragă.
Am auzit-o pe Maria strigând. Era doar un copil în comparaţie cu ceilalţi . Trupul ei era mai mic, era slăbuţă şi foarte inteligentă. Un vampir care lucra cu mintea nu cu trupul. De aceea nu înţelegeam ce căuta aici , dar nici nu m-am strofocat să aflu. Nu mă interesa deloc.
- Cred că mai bine îţi vezi de treburile tale. Iar eu de ale mele. Fără ofensă.
Am ripostat înapoi morocănos. De obicei aş fi stat să glumesc cu ea oricând ar fi vrut.
Era o ţintă uşoară de răpuns. Şi ne distram de fiecare dată.
Nu şi azi. Nu aveam chef nici de ea şi nici de nimic altceva. Am început să fugim în formaţie. Nu aşa de repede pe cât aş fi vrut eu, din cauza vânătorilor.
Se părea că doi dintre ei stăteau mai departe de vampiri . Se vedea că nu erau mulţumiţi de alianţa asta. Şi pe mine mă durea direct în cot.
Am ajuns într-o pădure, urmărind mirosul unor vârcolaci. Şi i-am întâlnit, aşteptându-ne într-o ambuscadă.
- Că ne-am tot subestimat adversarii, Prinţesă la asta nu te-ai gândit?
Am dat eu replica răutăcios. A sunat mai rău decât am vrut-o. Era gata să vină la mine să mă muşte, idioata vampiriţă. Însă Maria i-a atras atenţia că nu eu eram duşmanul.
Eu am chicotit.
- Formaţiunea asta e varză. A adăugat rapid Maria.
- Claster şi Rudler, spre dreapta. Ilion mergi pe partea opusă. Mixil şi Lala , la stânga . Bill şi Tom, pe sus. Jack, ştii ce ai de făcut. Prinţesă?
A dat din cap şi cu toţii ne-am pregătit. Yayuria trebuia să o protejeze pe Maria , ciudat nu ? Ei bine ştiam acum de ce o luaserăm. Dacă noi am fi căzut singuri în această ambuscadă am fi fost jumătate din noi ucişi.
Vârcolacii nu erau proşti. Aveau spirit de atac. Dar la defensivă stăteau prost în draci. Am fugit liber şi am tăiat două capete. După ce au căzut pe jos m-am uitat la ceilalţi, erau mult mai multe potăi decât eram noi. De unde erau ei atâţia? Ceva îmi spunea că asta nu era totul . Cei doi pe care îi ucisesem eu erau din clanul A, fuseseră conduşi de furie şi nu au luptat cum trebuie.
Am râs în sinea mea şi am observat că Yayuria se lupta cu unul iar Maria fugise fiind încolţită de alţi doi. Era vampir şi totuşi nu se putea descurca cu aşa ceva.
Am râs în sinea mea. Era chiar patetic.
Fără a sta prea mult pe gânduri am alergat spre locul unde era Domnişoara Doar Mintea-mi Merge şi am salvat-o. De fapt a fost ceva mai dificil să îl ucid pe acesta. Clanul Q. Era calculat, am înţeles asta. A încercat să mă muşte de gât dar eu m-am ferit. Din spate a venit celălalt încercând să mă distrugă. M-a muşcat de umăr şi am început să sângerez uşor. Ochii mei o luaseră razna.
Nu îmi plăcea mirosul propriului meu sânge.
I-am aruncat pe amândoi la câţiva metrii distanţă. M-am năpustit asupra primului, l-am apucat de blană ridicându-l şi l-am spintecat cu dinţii . Colţii îmi erau scoşi la maxim. Cu aceaşi furie şi rapiditate m-am năpustit asupra celui de-al doilea care încă nu se ridicase. Fusese totul mai mult decât puteau ei să oprească. Am râs chiar înainte să îl omor folosindu-mi ghearele.
- Cât de patetic.
Am zis privind pădurea. Doi copaci fuseseră doborâţi şi patru potăi reuşiseră să fugă şi restul erau moarte. Rudler a început să râdă zgomotos.
- Doar atât?
Prostul, lăsase garda jos. Însă Mixil, care nici măcar nu era vampir ci vânător, fusese pe fază . Atunci când vârcolacul s-a năpustit asupra lui Rudler, acela l-a tăiat în două folosind sabia. Mi-a amintit vag de una dintre mişcările roşcatei. Am zâmbit trist şi am simţit o muşcătură în piciorul drept.
Nici eu nu fusesem atent. Dar nu aveam nevoie de ajutorul nimănui. Întorcându-mă destul de repede l-am împuşcat în cap pe acel câine. Însă a fugit, şi ştiam că urma să moară în câteva momente. Nu a reuşit să alerge prea mult că a căzut la pământ.
Aş vrea să zic „ îmi pare rău†dar am fost învăţat că nu-i frumos să minţi.
Yayuria se afla acum în faţa mea.
- Eşti rănit!
A zis oarecum îngrijorată şi eu mi-am dat ochii peste cap uitându-mă la ea dispreţuitor.
- Care sunt ordinele? Am strigat spre Maria.
Aceasta a zâmbit.
- Patrulăm până dimineaţă şi după mergem la sediu. Deşi cred că deja s-au retras. Menie aşa mi-a transmis.
Da, era un fel de trio „ M†cu puteri mistice. Am râs în sinea mea. Erau „ telepatice†sau ceva asemănător. Cele trei surori : Maria, Menie, Meliese. Erau triplete pur sânge, ceea ce le făcea foarte îngrozitoare câteodată. Puteau fi devastatoare la furie. Dar am preferat să nu bag asta în seamă. Oricum pe celelalte două nu le suportam.
Am patrulat aşa cum au fost ordinele dar nu am mai dat decât peste două grupuleţe de câini, însă majoritatea prietenilor noştrii care erau de fapt adversari au fugit. Când am ajuns spre dimineaţă la sediu eram extenuaţi. Urmau să atace la noapte iar, Castelul. Ştiam că asta le era ţinta. Dar echipa mea avea treabă în altă parte, şi pe bună dreptate. Nu aveam chef acum să stau aici.
- Hei Jack.
L-am auzit pe Zalux strigându-mă. Am strâns din dinţi şi am forţat un zâmbet.
- Ce?
A dat din umeri.
- Pari extenuat. Să mergi să dormi câteva ore.
Acum am chicotit.
- Da să trăiţi. Altceva?
Şi-a şters zâmbetul de pe faţă.
- Nu îţi face griji, de Cryss am avut eu grijă. E în siguranţă, bine?
Mi-am dat ochii peste cap şi după am oftat.
- Ce s-a întâmplat?
Şi-a arătat dinţii.
- Are piciorul în ghips, nimic grav. Aşa o să fie mai protejată.
Am răsuflat uşurat.
- Adică nu participă, nu?
A dat din umeri.
- Îhî. Nu ai de gând să îţi ceri iertare pentru ceva ce nu ai făcut, nu?
Să zicem că dintre toţi amicii mei el mă cunoştea cel mai bine. Aproape de fiecare dată avea dreptate.
- În cazul de faţă, aş face orice.
Am plecat înainte să văd ce reacţie are şi m-am trântit pe prima canapea pe care am întâlnit-o , adormind. Nu ştiu dacă am visat ceva sau nu, dar nici bine nu am dormit. Mintea mea era prea preocupată cu găsirea unor scuze plauzibile şi totodată adevărate.
Vroiam să mă creadă. Poate mai mult decât orice.
Atunci când m-am trezit se lăsa uşor întunericul. Am făcut un duş , cel mai rapid din viaţa mea, şi am fost gata să plec. Nici nu am observat în ce hal arătau hainele mele, rupte şi tot restul. Nu le-am băgat în seamă. Trebuia să fim acolo înainte ca luna să devină plină. Încă nu apusese soarele.
- EÅŸti gata?
M-a întrebat Maria şi eu i-am zâmbit sarcastic.
- Ce vrei să zici?
A râs.
- Ei bine, data trecută ai cam sărit calu’.
A replicat aceasta sinceră. Mi-am amintit de data trecută când luptasem alături de ea şi îmi pierdusem cumpătul. Omorâsem circa cinzeci de creaturi în zece minute. Şi cea mai interesantă parte fusese faptul că după aceasta începusem să râd ca şi un psihopat.
- Nu îţi face griji, sunt prea prost dispus pentru aşa ceva.
Şi oricum atunci aveam doar şaisprezece ani. Şi îmi plăcea să omor , mai mult decât orice. Acum însă aş fi preferat să fac alte lucruri. Mă ajunsese bătrâneţea. Mi-am promis ceva înainte să plec de la Castel, dacă mă întorc viu nu o să mai ezit. O să merg la ea şi o să strig tare şi clar ce vreau.
Am plecat cu un zâmbet.