Cirese [+16 / +18][yaoi]

[Lithium-Angel]

:: Yaku-chin :: sincer, nu cred ca am evoluat prea mult..probabil acum am doar ceva mai multa ordine in minte si le asez mai normal decat inainte.
sper sa nu te dezamagesc.
:: Aliss_anime :: nu prea stiu eu ce vreau de la personajele mele, insa am sa incerc sa fac, din nou, ceva interesant.
:: Wildrose:: cumva ai reusit sa ma faci sa rosesc si sa *giggle giggle* pe aici. ma bucur ca mai exista cineva care isi aminteste de ceea ce am scris eu. am sa incerc..sa vad..poate, poate continuui si restul...
p.s ce aveti toti cu MTBL...? am sa raman in istorie cunoscuta doar pentru asta..sau cel mai mult pentru asta.. [ cumva..asta ma bucura :D ]
:: nolazy :: nu intarzia la scoala :-s. nu pentru mine. acum chiar ca am emotii... asta e un fel de comeback al meu si sper...doamne ajuta..sa fie unul in forta. chiar nu vreau sa dezamagesc.
:: Ryuu :: hugs for u too! >:D< cum mai merge cu propriile tale creatii?
sunt curioasa pana unde o sa poti ajunge cu lectura in ceea ce priveste yaoi...si care vor fi reactiile tale. De abia astept :D *evul*
:: ashya_love :: eu am gandit altfel partea cu ciresele...scuze. poate am sa le folosesc si asa.

Capitolul 1

Un sentiment aparte a pus stăpânire pe mine şi, fără să vreau, braţele mele s-au ridicat de unele singure şi i-au înconjurat trupul. Îl simţeam încordându-se şi, apoi, devenind din ce în ce mai firav. Toată greutatea corpului său apăsa peste al meu, însă nu asta mă speria ci lejeritatea sau, mai bine zis, comoditatea cu care transforma mâinile mele într-un loc sigur pentru sine.
Eu, un complet necunoscut pentru el, stăteam drept, cu privirea ţintă spre un perete alb ce nu îmi putea dezvălui nimic şi îl lăsam să se alinte în îmbrăţişarea mea ca şi cum ne ştiam de mici şi aşa ceva ar fi fost mai mult ca normal.

Şi, totuşi, nu îi spuneam, nici nu îi reproşam ceva.

Am inspirat brusc când picioarele mi-au cedat. Un zgomot surd s-a făcut auzit în momentul în care amândoi am atins podeaua, dar, imediat apoi, aceeaşi linişte ciudată s-a aşternut peste întregul coridor. Bluza îmi era strânsă în pumni, cu o forţă ce dezminţea orice urmă de sensibilitate manifestată de individul acela ciudat. Nu s-a uitat la mine nici măcar un singur moment. Capul îi era ascuns undeva pe umărul meu şi deja îi puteam simţi respiraţia în ceafă pentru că nasul lui era cu totul scufundat în părul meu, ceva cam prea lung.
Un miros plăcut, şi ciudat în acelaşi timp, a reuşit să mă smulgă din acea atmosferă şi să mă facă să clipesc uimit.
- Cireş...., am rostit fără să îmi dau seama, pentru că am recunoscut acel parfum ca find cel al unui cireş.
El a tresărit brusc şi s-a oprit. S-a proptit cu mâinile de umerii mei şi s-a tras înapoi, oferindu-mi o privire confuză, dar şi curioasă.
Vedeam clar urmele lăsate de lacrimile pe care le vărsase dintr-un motiv cu totul necunoscut. Ochii îi erau roşiatici şi părea atât de obosit încât puteam jura că avea să cadă lat destul de curând. Acelaşi păr strălucitor stătea ciufulit, întocmai ca părul unui copil mic când de abia se ridică din pat, acoperind jumătate din frunte şi sprâncenele deloc stufoase.
Până atunci, singurele persoane care aveau buzele atât de roşiatice, chiar vinete, erau cei pe care îi vedeam mâncând seminţe. O nuanţă atât de ciudată, dar şi de frumoasă, încât ochii mei au coborât imediat spre gura lui şi au rămas, privind pierduţi, timp de câteva secunde bune.
A tresărit şi apoi a făcut ochii mari de parcă eram bau-bau şi aveam să îl mânânc. De la expresia suferindă din timpul plânsului, la cea curioasă, ajunsese să se uite la mine destul de furios, dându-mi de înţeles că am greşit cu ceva. Atunci mi-am amintit de acea doamnă.

Ciudat cum, încă de când l-am văzut, am uitat complet de ea.

M-am gândit că poate acea femeie era o rudă de a lui, cineva cunoscut sau poate o vecină, şi am zâmbit mulţumit, crezând că am găsit comportamentului său o justificare.
- A murit? , am întrebat, pur şi simplu, fără să mă gândesc că genul acesta de întrebări ar fi deranjat pe oricine. Poate chiar şi pe mine.
- Cine? mi-a răspuns intrigat, rămânând încă aşezat în fund pe podeaua rece a spitalului.
Era întâia oară când îl auzeam vorbind, dar mi-a lăsat impresia că vorbesc cu cineva de aproape 20 de ani şi nicidecum un adult în toată regula. Diferentele între felul în care arăta şi gesturile, faptele sale, deveneau din ce în ce mai izbitoare.
Aveam în faţa mea o singură persoană, dar parcă vorbeam cu o cu totul alta. Tonul acela încet, calm şi oarecum stins mă calma, dar mă şi indispunea. Părea mult prea diferit de mine. Eram un individ necunoscut, aflat într-un spital, trântit pe podea, uitându-mă la un alt tip ce continua să mă intrige deşi tot ceea ce făcea era să mă privească şi să aştepte un răspuns. Părea matur, oricine ar fi spus asta despre el, dar comportamentul lui lăsa de dorit.

Era, însă, mult mai matur decât mine în multe aspecte.

- Doamna aceea, a murit? , am întrebat din nou, ceva mai timid.
Aveam senzaţia că am greşit persoana şi că cel pe care îl văzusem pe stradă era unul cu totul altul faţă de cel ce îmi căzuse în braţe, plângând şi suspinând.
- Aaa.., mi-a răspuns în cele din urmă, afişând un zâmbet imens.
- Deci e bine..., am surâs la rândul meu, totuşi aşteptând o scuză din partea lui pentru cele două palme primite.
- Nu. A murit.
Ce m-a şocat oare? Faptul că a murit acea femeie şi el a plâns pentru ea sau faptul că a murit şi el era atât de calm? Am realizat rapid, şi am ajuns singur la această concluzie, că nu eram în măsură să îl judec sau să îi dau sfaturi. Eu fusesem cel ce nici măcar nu încercase să o ridice de la pământ în timp ce el a adus-o la spital şi a rămas acolo cu ea. Dacă făceam un calcul, el ieşea mult mai avantajat şi mă putea face să mă simt ca un adevărat mizerabil.

El doar îmi zâmbea...

Recunosc că m-am simţit ciudat. Nu dădusem niciodată importanţă genului acesta de lucruri şi nici nu credeam că aveau să mă intereseze vreodată, dar, vrând nevrând, el mă făcea să mă întreb de ce se comporta aşa şi nu altfel. Eram curios şi hotărât să aflu ce se ascundea în spatele lui.
- A murit?
Eram mai mult retoric decât întrebător, însă asta nu l-a supărat cu nimic. S-a ridicat de la pământ şi mi-a întins mâna pentru a mă ridica şi eu. A continuat să îmi zâmbească şi să mă privească calm, apoi i-am observat braţul ridicându-i-se.
Am reacţionat imediat şi am dat să mă feresc, crezând că avea să mă pălmuiască din nou, dar degetele lui lungi şi subţiri s-au rostogolit pe obrazul meu, apoi au trasat o dungă pe toată lungimea lui.
- Ce crezi? Dacă o ajutai, murea? , m-a întrebat la fel de calm, privind adânc în ochii mei.
- Umm...
Eram pierdut şi nu ştiam ce să răspund :Ce vrea să audă sau ceea ce cred? Dar ce era ceea ce credeam eu cu adevărat? Eram mult prea preocupat să mă gândesc cât de gentilă mi s-a părut pielea trupului său când a făcut contact cu a mea, mult prea rătăcit în gânduri, pentru a căuta măcar să dau un răspuns la o astfel de întrebare.
Revenea încet, dar sigur, la aceeaşi atitudine pe care o avuse pe stradă. Se transforma într-un bărbat sigur pe sine şi capabil să poarte o discuţie pe orice subiect deşi cu doar câteva clipe mai înainte plânsese de mama focului şi transformase totul într-o adevărată tragedie.
Probabil am deschis gura, ca şi cum aş fi dorit să spun ceva, pentru că m-a prins imediat de mâna şi m-a tras după sine, mergând şi tot mergând, până am ajuns în faţa unui geam mare.
- Priveşte acel bebeluş. E recent născut. Nu e adorabil? , m-a întrebat pe un ton normal, dându-mi impresia că a şi uitat ceea ce mi-a spus mai înainte.
- Ba da, am răspuns confuz, încercând să îmi ridic privirea spre el deşi mă simţeam mult prea timid pentru a face asta.
- Femeia aceea a murit şi acest bebeluş s-a născut. Nu e minunat? , a continuat la fel de pierdut, uitându-se doar la acea creatură mică ce se străduia să respire şi să supravieţuiască.
Convins că nu avea să se întoarcă şi să se uite la mine, sigur că nu era interesat de persoana mea şi că singurul motiv pentru care mâna lui încă mă ţinea strâns de încheietură era pentru că a uitat, m-am rotit pe vârfuri pentru a-l privi.
Am tresărit şi am îngheţat câteva momente. Se uita la mine şi eu la el, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile şi anticipase dorinţa mea de a mă mişca.
Mă enerva puţin. Era trist pentru că femeia a murit sau fericit pentru că s-a născut copilul? De ce a plâns atunci?
- Să înţeleg că nu te deranjează că ea a murit?
- Pe tine nu te-a deranjat că a căzut.
O singură propoziţie a fost mai mult ca suficientă pentru a mă face să mă simt din nou atât de ratat şi de nesemnificativ. Mă făcea să mă simt rău şi nu îmi plăcea asta. Până atunci, fusesem mereu în largul meu, bucurându-mă sau nu de lucrurile ce îmi ieşeau în cale. În doar câteva minute, acest individ reuşise să mă ducă de la o extremă la alta. Nu îmi plăcea deloc.
- Moartea e ceva cu totul diferit..., am gângurit, intimidat de privirea lui pătrunzătoare.
- Ba nu... e chiar foarte banală, mi-a răspuns imediat, zâmbind pentru câteva momente. Am fost acolo, a continuat la fel de încet. Nu e cine ştie ce.
Am presupus că glumeşte sau că cel puţin încearcă să fie amuzant, însă nimic din privirea lui nu lăsa de înţeles că e pus pe şotii. Oscila între blândeţe şi seriozitate de parcă avea ani buni de experienţă.
Nu puteam răspunde şi nici să mă îndepărtez. Un lanţ invizibil mă ţinea prins de el deşi mâna lui mă eliberase de îndată ce m-am întors spre el. Nu puteam pleca, vorbi sau privi, dar continuam să mă ţin pe picioare fără a conştientiza cine sau ce este în jurul meu.
Unele dintre puţinele lucruri pe care nu am să le uit niciodată mi-au fost spuse de el. Cea care m-a marcat cel mai tare a fost probabil asta :

Într-o zi, curând sau nu, ai să mori şi tu.

Cei câţiva paşi pe care i-a făcut, atunci când s-a îndepărat de mine, au continuat să răsune în mintea mea şi după ce acesta s-a făcut nevăzut. Priveam, da. Mă uitam la el şi vedeam ceva deşi nu realizam exact ce.
Am mers încet până la ieşire, apoi m-am oprit lângă un copac a cărui timp deja trecuse de mult. Ca un flashback, două lucruri mi-au fulgerat prin faţa ochilor. Surprinderea de pe chipul lui când i-am vorbit pentru prima oară şi numele scris pe ecusonul agăţat la marginea hainei sale.
Sakurai Ryo.
Când m-am gândit mai bine, am realizat că Sakura înseamnă cireş. Primul cuvânt pe care il rostisem, pe care mai mult l-am scăpat pe gură, fusese însăşi numele lui. Am tresărit din nou şi m-am îmbujorat. Tratasem pe un cunoscut ca pe un prieten, ca pe cineva pe care îl cunosc intim, şi nici măcar nu îmi dădusem seama.
Acolo am rămas. Mereu gându-mi zburându-mi la el în timp ce acel copac îmi servea drept protecţie în faţa ploii ce părea că vrea să cadă.

Partea proastă era că mereu mi-au plăcut cireşii.

Sakurai : http://i53.photobucket.com/albums/g77/Se...eGuy13.jpg

maybe celălalt : http://i31.photobucket.com/albums/c356/h.../cloud.jpg