Changes [*Yaoi*...+18]

[n{iK}a aMmA]

Scuze ca am intarziat cu next-ul. Am vrut sa-l fac cat mai bun dar cred ca incercarea mea a dat gres pentru ca mie nu-mi place cum a iesit. Oricum, imi spuneti voi undre trebuie sa mai adaug sau sa scad (parca fac mancare) ca sa iasa cat de cat acceptabil.
P.S. Multumesc celor care au citit si comentat.

Capitolul 2

-Salut...
-Ci... cine eÅŸti?
Nu înţeleg cum am putut formula şi această întrebare. Nu sunt genul de om care se teme. Din contră. Sunt din cale afară de tupeist, dar, deşi nu-i vedeam faţa, acest om a reuşit să bage frica în mine prin simpla prezenţă şi printr-un cuvânt rostit. Am vrut să fug, dar picioarele mele nu mai ascultau ordinele primite de la creier. Parcă erau lipite cu cel mai puternic adeziv sau zidite cu cel mai rezistent ciment.
-Ştii cş vor descoperi că tu ai umblat în birou! se auzi vocea serioasă a fiinţei care stătea la mai puţin de cinci metri de mine. Deşi nu eram închis într-o cameră şi aveam aer din belşug, plămâni mei refuzau să-l mai primească şi pentru câteva clipe am încetat să mai respir. Te vor învinovăţi de dispariţia scheletului şi cine ştie de câte alte lucruri, pentru că se vede de la kilometri depărtare că Brecsh şi comisarul Snake nu prea te au la suflet.
-N... nu... înţeleg! De ce-mi spui toate astea? Dacă vrei să fac stop cardiac, să ştii că nu mai am mult, îi spun tremurând, dar nepierzându-mi raţiunea, încercând în continuare să-i descopăr trăsăturile feţei.
Dintr-o dată, beculeţul din mintea mea se aprinse şi, mintea mea, întunecată de frica simţită momentan, avu o idee de loc de neglijat. Da, îmi vor descoperi amprentele în birou, dar nu voi intra la închisoare pentru asta, poate doar voi primi o amendă usturătoare. Recunosc că habar nu aveam de balamucul pe care l-am lăsat în birou. Dacă mă vor învinui de dispariţia scheletului, se poate dovedi foarte simplu nevinovaţia mea. Vor face percheziţii. Of, dezastrul pe care îl voi avea acasă, după toate acestea, nici nu se compară cu cel pe care probabil îl am deja.
-Ştii, spui lucruri şi eşti de speriat, dar nu voi ajunge închis! siguranţa pe care o adunasem în acele clipe de linişte, se revarsa acum prin vorbele mele, care credeam că la facut să-şi închidă gura, dar se pare că mă înşelam amarnic, pentru că un râs ironic se auzi chiar din directia în care se afla el.
-Nici nu ştii câtă dreptate ai!
-Ba ştiu. Nu voi ajunge la închisoare, veni raspunsul meu promt.
-Nu la asta mă refeream. Şi... fi sigur că vei ajunge la închisoare! Doar dacă...
-Nu o mai lungi, omule! vocea mea, odată puternică, acum deabia se auzea pe strada prost luminată.
-Om?... mori de curiozitate să afli, nu-i aşa?
Raspunsul lui mă enervă la culme. Nu înţeleg ce vrea de la mine. Nu înţeleg de ce vine şi baga spaima în mine. Las capul în pământ şi încep să mă gândesc la spusele lui. Poate deduc de aici, cine e şi ce vrea de la mine. Îl cunosc de mai puţin de cinci minute şi deja a băgat frica în mine, cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Nu mă ştiu cu duşmani care să-mi dorească răul. Dar el îmi vrea răul? Vreau să-i pun din nou prima întrebare care mi-a venit în minte când l-am văzut pentru prima dată. Îmi ridic capul, dar... dispăruse.
-Unde a plecat şi când a avut timp s-o facă? Nu înţeleg unde a putut dispărea în mai puţin de zece secunde. Doar dacă... dacă locuieşte prin apropiere. E logic. Trebuie să locuiască prin apropiere, în felul acesta nu a făcut decât să intre în casă. Sau poate vrea să se joace cu mintea mea, păcălindu-mă. Poate doar s-a ascuns şi oricum nu am de gând să caut cai verzi pe pereţi la această oră. Ce-mi pasă mie de el? Of, nu-mi pasă de el, asta e clar, dar îmi pasă de ce mi-a spus. Vreau să mai vorbesc odată cu el. Doamne, ce tot gândesc? Tot ce mi-a spus e numai o mare incoerenţă! Oftez şi mă îndrept spre casă, dar nici doi paşi nu apuc să fac, că vocea lui inconfundabilă mă opreşte.
-Puştiule,... ce faci? Ma întorc în direcţia voci, şi-l văd pe misteriosul bărbat aşezat pe banca din spatele meu. Cât de dobitoc pot fi? Cum de nu m-am uitat şi-n spate? Şi mă mai dau deştept. Vreau să-l întreb cum a ajund acolo, dar mă las băgubaş, dându-mi seama că nu îmi va răspunde nici dacă îl presez în menghină.
-O să ajungi închis într-o cocină ce nici nu se poate numi celula. Colegi tăi vor fi gândaci, sobolani, broaştele şi şerpi, care îţi vor servi şi ca mâncare. Din corpul acesta plin de muşchi, vei ajunge piele şi os încat nici maicăta nu te va mai recunoaşte! în vocea lui se simţea umorul caracteristic cu care mi-a raspuns la întrebări sau mai bine spus cu care evita să-mi răspundă, lucru care mă enerva. Nu înţeleg de ce îmi spune toate aceste lucruri. Vrea să mă avertizeze sau să mă înspăimânte? De înspăimântat, a făcut-o de mult.
-De ce-mi faci asta? De ce-mi spui toate aceste lucruri? Nici nu mă cunoşti! Ce vrei? Să mă faci să înebunesc?
-Hmm, ar fi ceva ca un puştiulică ca tine, să înebunească, dar credemă, nu mă ocup de o asemenea treabă!
-Atunci ce vrei? scâncii eu. Firar să fie omule, simt că o iau razna. Ce vrei? Spune-mi odată ce vrei? Nu mai pot! Te ştiu de mai puţin de jumătate de oră şi pot să spun, cu mâna pe inimă, că ai reuşit o performanţă cu care nu mulţi se pot lăuda. Mai făcut să-mi ies din fire. Sunt nervos si agitat din cauza unei persoane a cărui figură nici nu o ştiu... stai aşa... nu ţi-am văzut faţa, deci înseamnă că eşti cineva cunoscut, îmi închei eu discursul alocat persoanei care m-a făcut, în câteva minute, să arunc la gunoi toată siguranţa de care depinde-am.
-Da, ai dreptate, îmi spuse el încă râzând. Mă cunoşti, dar sincer, nu mai recunoaşte nici într-o mie de ani. Şi... nu vreau să înebuneşti. Nu-mi eşti de nici un folos nebun. Nici închis după gratii, nu-mi eşti de folos. Eu doar te avertizez la ceea ce se va întâmpla în viitor.
-Ce ştii tu despre viitor? Noi trăim prezentul şi nu ştim ce ne rezervă viitorul, îi spun eu. Sau eşti un fel de vrăjitor, de-l vezi? de data asta, eu sunt cel amuzat de spusele lui.
-Şi eu care te credeam băiat deştept, vocea lui ironică îmi inundă auzul. Te rog, nu-mi da de înţeles că m-am înşelat în prvinţa ta, şi, mai gândeştete. Sunt destule dovezi care te incriminează, iar tu ştii asta mai bine ca oricine.
Da, ştiam asta deşi, cum a spus şi el, nu doream să recunosc. Ştiu că-mi vor descoperi amprentele în birou, dar nu se poate să plătesc cu închisoarea pentru că am extras o batistă de acolo. Şi scheletul... ce om normal ar crede că eu l-am furat? Ce morţi măsi făceam cu el? Îl foloseam pe post de cuier?
-Totuşi, eu te pot scăpa de închisoare!
-Cum?
-Recunoşti că acolo vei ajunge?
-Nu, nu voi ajunge acolo niciodată. Mai bine mă spânzur!
-Puşti încăpăţânat.
-Poţi să încetezi? Eu nu ţi-am adresat ţie nici un apelativ şi nu vreau să fiu poreclit de un bărbat care îi e frică să se arate şi trăieşte ascuns în umbre.
-Bine, fără puşti încăpăţânat, dar dacă nu recunosti, eu nu te ajut şi te vei scufunda până în gât în rahat, vocea lui emana seriozitare şi sinceritate.
-Ce eşti tu? Un fel de phiolog care vrea să-i facă pe oameni să-şi recunoască problemele? Umor şi bună dispoziţie, aceste două lucruri se puteau citi cu uşurinţă în vocea mea, lucruri pe care habar n-am de unde le am în asemenea momente.
-Deci recunoşti că ai o problemă? mă întrebă misteriosul bărbat.
-Nu am nici una. E un fel de asociere. Întotdeauna asociezi phiologi cu rezolvarea problemelor mintele şi eu nu am nici una, sau cel puţin nu am avut până să te cunosc pe tine. Nu-mi vine să cred. Acum câteva minute tremuram în faţa lui, iar acum fac schimb de replici cu el. Ăsta da progres.
-Eu nu am vrut decât să te ajut, dar dacă nu vrei, eu nu am degând să-mi pierd timpul cu un puşti încăpăţânat ca tine.
-Ţi-am spus să nu mi te mai adre...
Nu am mai apucat să-mi termin propoziţia. Bărbatul parcă s-a evaporat din faţa mea într-o fracţiune de secundă. Îmi ridic mâna şi-mi frec ochii cu podul palmei, crezând că nu am văzut bine, dar după ce-mi îndepărtez mâna, mă conving din ce în ce mai mult că ceea ce am văzut era perfect real. Nemai vrând să stau în acest loc ciudat, încep să alerg spre casă. Nu stăteam departe, dar la câte zece metri parcă se adăugau alţi o sută şi drumul până în faţa blocului mi s-a părut o eternitate. Intru în scara blocului de trei etaje şi mă îndrept spre primul etaj. Descui uşa subţire din lemn de tufă care era dată cu vopsea maro. O deschid şi intru în garsoniera micuţa pe care o împărţeam până de curând cu mama mea. Camera dezordonată, pe a cărei podea se întindea haine şi foi cu diverse scrieri, îmi servea ca sufragerie, birou şi dormitor. Patul ravacit pe care am uitat să-l fac ultima dată când am fost aici, îsi cerea stapânul, dar zgomotul făcut de stomacul meu, mă făcu să mă îndrept spre micuţa bucătărie. Îmi arunc înca odată privirea prin cameră şi văd şifonierul cu uşile larg deschise, care astepta ca hainele ce-mi impodobeau podeaua să fie din nou aruncate în el. Măsuţa de lângă acesta astepta foile, iar fotoliul o aştepta pe... mama. Amintirea ei mă făcu să mă cutremur. Nu vreau să mă mai gândesc la ea. Durerea pe care o simt, dorinţa de a o avea lângă mine în aceste momente mă macina. Poate că sfatul ei m-ar scoate din beleaua în care am intrat fără voie, pentru că da, recunosc, am intrat într-o belea pe care singur nu o s-o pot rezolva nici într-o mie de ani.
Deschid uşa care delimita camera în care îmi faceam veacul, de mica cameră în care se afla bucătăria. Privirea mi se plimba pe soba cu plită din cărămidă rosiatică, apoi cade pe singurul dulap din încăpere de culoare maronie, care se asorta într-o anumită măsură cu soba. Mă asez pe un scaun lânga masa pe care nu mai stiu de câte ori a trebuit s-o repar. Ochii mi se fixează pe pereţii odată albi, acum îngălbeniţi de trecerea timpului, apoi cade pe masă, pe nişte fructe. Bananele s-au înegrit de mult, iar merele au putrezit. Nevrând să mă otrăvesc cu bună ştiinţa, caut prin dulap altceva comestibil şi digerabil, dar fără succes. Plec din încăpere şi mă arunc în pat. Mâine dimineaţă va trebui să fac piaţă dacă nu vreau să fac foamea. Cu stomacul înca gol adorm încet dar sigur, gândindu-ma încă la spusele misterioasei persoane care mi-a tăiat calea.
Mă trezesc, alarmat de zgomotul care se aude de la uşa garsonierei.
-Utasari, deschide! tună vocea din spatele uşi. Dacă nu deschizi spargem uşa.
-Vin imediat! strig suficient de tare încât să mă fac auzit, dar să nu trezesc cealaltă jumătate din bloc care a putut rămâne adormită după orăcăiturile persoanei de la uşa mea.
Vreau să iau un halat pe mine, dar spre ghinionul sau norocul meu, am adormit îmbrăcat. Mă îndrept spre uşa pe care o deschid larg, uitând să-i pun lanţul de siguranţă. Persoana, mai bine spus persoanele din spatele uşi, năvălesc în încăpere de zici că sunt cai sălbatici. Snake împreună cu alţi doi colegi se apropie vijelios de mine.
-Poţi să-mi explici şi mie ce înseamnă asta? De ce daţi buzna în ca...
-Taci! Viermi ca tine nu au dreptul să vorbească!
Pumnul lui Snake făcu contact cu abdomenul meu, iar eu simt că pământul îmi fuge de sub picioare...