One-shots.

[Abbeh.]

N-am mai scris de mult, ştiu, şi mi-am cam ieşit din mână, dar n-am avut nicicum dispoziţia necesară. De obicei când mă apucam de scris scriam, iar apoi ştergeam, nemulţumită fiind de ce ieşea. Dar acum am scris ceva şi m-am gândit să postez aşa cum e.
AÅŸtept, ca de obicei, critici, sfaturi and stuff like that. xD

Dragă mamă şi tată,

Sunt conştientă de faptul că n-am fost, poate, niciodată, fiica perfectă. Am greşit adeseori, căci sunt om, am călcat peste cuvântul vostru şi m-am revoltat şi atunci când nu aveam motive. Jumătate din viaţă mi-o pot declara perfectă, căci aşa era, pe vremea când persoanele pe care le adoram cu disperare îmi erau alături. Mă ştiţi prea bine – sau cel puţin aveaţi impresia că mă ştiţi – şi niciodată nu mi-am dorit să fiu înconjurată de prea multe persoane, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Marea majoritate mi-au fost străini, şi asta nu în sensul că nu-i cunoşteam eu, ci în sensul că nu mă cunoşteau ei pe mine; am fost o fire mai ciudată, mai aparte întotdeauna, cu concepţiile mele şi cu ambiţiile mele. Când mă durea ceva vă râdeam în nas, dar abia aşteptam să plecaţi undeva să pot plânge liniştită, în mare parte n-aţi ştiut ce mă doare, am încercat să ascund durerea cât de mult am putut, sufeream în tăcere. Am avut zile mai bune şi mai rele, am avut parte de momente fericite, dar la un moment dat ajungi într-un punct crucial al vieţii de care ar trebui să treci, însă eu mă văd incapabilă să fac asta. Bat pasul pe loc în modul cel mai inutil, au fost persoane care m-am încurajat sau descurajat, au fost persoane ce mi-au fost alături mereu şi persoane care au preferat să profite.

Vă destăinui cu sinceritate că, la un moment dat, aţi înlăturat de lângă mine cu brutalitate singura persoană la care ţineam, care-mi dădea încredere în mine şi cu care mă simţeam în largul meu. Da ! Nemernicilor ! Am dreptul să vă numesc aşa? Acum în prag de moarte, cu pumnul plin de somnifere îmi permit să vă numesc oricum. Aţi luat-o pe A., de lângă mine şi m-aţi împins într-o depresie din care n-am mai ieşit niciodată. Cel puţin până acum, dar având în vedere circumstanţele nu voi mai ieşi din ea. Anul ce-a trecut a fost cel mai urât an din viaţa mea şi poate dacă o aveam pe A. aproape acum nu-mi doream cu atâta ardoare să mor. M-am îndrăgostit de-un idiot din celălalt capăt al ţării care s-a jucat în cel mai jegos mod cu sentimentele mele şi m-a adâncit mai tare-n prăpastia în care eram deja. Cu voi nu mă mai înţelegeam deloc, eram prea diferiţi, iar singură la vârsta asta nu puteam răzbate şi cu voi încă câţiva ani ajungeam la ospiciu.

Da, probabil că mă veţi critica, veţi spune că mi s-a urcat la cap de la prea mult bine, dar, în realitate, n-aveţi idee ce e în sufletul meu. Nu ştiţi cum e să simţi că nu ai acasă, să treci prin locuri cunoscute şi să ţi se pară că eşti pentru prima dată acolo, să stai cu persoane apropiate şi să-ţi pară că sunt străini şi că, uneori, vorbesc o limbă străină.

Da, mă omor. Trebuia să spun şi asta şi s-o şi fac, dar nu înainte să vă scriu această mică scrisorică, mai mult sau mai puţin ordonată în care să vă spun ce am pe suflet. Regret, tată că nu ţi-am adus doar bucurii, regret, mamă că ai uitat c-ai doi copii, îmi pare rău că am crescut înainte de timp, dar îmi pare bine c-am apucat de mică să simt. Regret, dragi părinţi, c-a trebuit să investiţi în mine şi să vă mâncaţi nervii şi tinereţea cu un copil pe care, poate, nu l-aţi iubit niciodată şi care a învăţat să nu mai aibă nevoie de afecţiunea voastră.

În încheiere vă urez un viitor plin de bucurii şi împliniri, sper să fiţi mai fericiţi şi mai mulţumiţi fără mine; regret că nu mai aveţi pe cine da vina atunci când vă certaţi şi că nu mai are cine să plătească facturile când voi nu aveţi chef să o faceţi, dar sunt sigură că veţi găsi voi pe cineva. Încă ceva: nu doresc să mă înmormântaţi, îmi dau seama cât deranj ar fii şi câte cheltuieli. Incineraţi-mă ! E mai ieftin, şi, oricum e criză.

O viaţă frumoasă !
Cu drag, M.

[Sângerica :3]

Scrii bestial, şi ştii că îmi place... Îmi place cum descrii, îmi place când văd cât de bine reies sentimentele din ceea ce scrii, îmi place tot, tot, tot ... şi ştii ceva? Mi-ar place să ştiu că ai să mai scrii... Anunţă-mă :)

[Abbeh.]

My Lady Baba Gaga, îţi mulţumesc din tot sufletul că ai trecut pe aici şi ştii cât de mult mă bucur că apreciezi ce scriu :3

Am scris azi ceva, mai în fugă, mai în serios ... Nu e mare lucru, dar deh ... Mi-am cam ieşit din mână.

[center]El a murit ![/center]

Era o zi obişnuită, încă era soare, cald, bine ... Prietenul ei cel mai bun a sunat la uşă, iar ea a fugit să deschidă. A intrat în casă şi s-a aşezat pe-un scaun, în living.
- Stai să mă îmbrac, i-a spus ea.
- Ok, a răspuns adormit.
Îl sunase şi-l trezise. Trebuia să meargă să ducă o carte unei colege şi nu voia să meargă singură, aşa că l-a chemat cu ea. Şi-a luat în grabă hanoracul pe ea, s-a pieptănat şi-au plecat. Când a ajuns aproape de blocul în care locuia colega ei, i-a trimis un sms s-o anunţe. Colega ei a sunat-o şi i-a spus că e în parc. A oftat, ştia deja că mai sunt cel puţin două persoane acolo şi era timidă, aşa, în felul ei. Când a ajuns mai erau doi băieţi, poate mai era încă o fată, dar oare cine-a mai ţinut-o minte şi pe aceea ? Amicul ei a insistat să mai rămână şi-au mai stat vreo două ore acolo. Şi-a aruncat priviri fugare cu băiatul care stătea în dreapta colegei ei. O privea îndelung, iar ea când se uita la el îşi muta privirea.
- Eu plec, a spus băiatul acela la un moment dat.
- Deja ? Mai stai ! a spus ea încet.
A privit-o cu atâta bunăvoinţă că fetei i s-au înmuiat genunchii. I-a zâmbit. Şi-au zâmbit. A mai rămas puţin şi-a plecat, dar nu şi-au mai vorbit.
Era duminică.

[center]***[/center]

- Cătălina ! Cătă ! Azi ieşim ?
Cătălina era colega de duminică, cea cu cartea. Fata voia să iasă afară cu ea. Minciuni. Fata voia să-l vadă pe tipul special de duminică.
- Sigur, la şase în parc.
- Voi fii acolo !
Toată ziua a stat cu ochii pe ceas, abia aştepta să ajungă, să-l vadă. Poate că nu simţea nevoia să-i vorbească, voia doar să-l vadă, să-şi zâmbească unul altuia.
Aproape a fugit spre parc, a ajuns obosită.
- Cine mai vine ? a întrebat ea zâmbind.
- Andrei.
Andrei era celălalt băiat care era acolo prezent duminică. Cu Andrei vorbise, Andrei se dăduse la ea, dar nu o interesa:
- Păi şi celălalt băiat ?
Toţi au privit-o ciudat. Oh, haide, nu se poate să fii visat !
- Ştiţi voi, cel cu tricou negru ! a spus entuziasmată.
- Eric ! Ah, Eric vine doar în weekend, stă la vreo oră distanţă de noi.
A încetat să mai zâmbească. Era luni. Mai erau patru zile până avea să vină iar şi ea voia să-l vadă mai repede. Şi-a ocupat timpul cu altceva zilele acelea, dar nu a încetat să se gândească la el. A venit ziua de sâmbătă. Era cald, frumos, era bine. Şi-a luat un hanorac subţirel şi s-a dus în parc, să-l aştepte. Ştia că va veni, chiar dacă nu-l cunoştea.
A început să plouă, se însera afară. Cui îi păsa ? Îi era frig, bătea vântul, era trecut de ora 22:00, iar ea era încă pe bancă. Pe aceaşi bancă ... Unde era el ? Unde era colega ei ? De ce nu venise nimeni acolo ?
S-a îndreptat încet către casă; îi pierise tot cheful, viaţa se scursese din ea...
A doua zi era răcită, avea febră mare. Amicul ei a trecut pe la ea să o întrebe unde fusese cu o zi înainte. Venea cu Cătălina, colega fetei.
- Unde-ai fost ieri ?
- Eu ? Dar unde-aţi fost voi ?
- La spital, cu Eric.
A tresărit. Voia să plângă. Avea temperatură, era instabilă psihic. La 39.7 nu prea mai eşti tu.
- Să mergem să-l vedem ! Acum ! Ce-a păţit ?
- A avut un accident de maşină, te rog, stai în pat !
- Nu, haide ! a strigat ca disperata. Vă rog, mă duc eu, dacă voi nu vreţi !
- Dar ai temperatură şi ar fii degeaba...
- Nu ar fii ! Îi face bine compania ! Vă rog eu, mult de tot, vă rog ...
Plângea deja. Nu mai rezistase.
- Diana, el a murit ...
S-a prăbuşit, plângând.
El a murit ... Viaţa mă urăşte !