Ce carte citesti acum?

[Ang.]

Acum recitesc Ultimul mohican (The last of the mohicans) scrisă de James Fenimore Cooper. Am văzut de curând ecranizarea cărţii şi îmi venea să-mi trag o palmă şi să recitesc romanul. În mare, totul era în ordine, mă refer la firul acţiunii.

Dar lipsa psalmodicului David Gamut , moartea generalului Munro, sinuciderea lui Alice sau “relaţia” dintre Carabină Lungă şi Cora m-au făcut să mă întreb dacă nu am citit prea în viteză şi am omis câteva lucruri.

Ceea ce e foarte probabil fiindcă am citit romanul pentru prima oară prin clasa a 6-a, la îndemnul tatei, care mi-a spus să nu mai citesc "prostioare cu vampiri" şi să încerc altceva. E posibil să nu îi fi acordat suficient interes pe atunci pentru că nu obişnuiesc să citesc cărţi ce-mi sunt puse în mână. Citesc după bunul plac şi aleg ce îmi convine. Totuşi, încă de atunci cartea mi s-a părut fascinantă şi incredibil de uşor de citit. Ţin minte că îmi ocupa timpul în aşa fel încât să uit de grijile cu care viaţa mă tachina pe atunci. Deci, sper ca de data aceasta să nu omit nici un detaliu şi cu siguranţă va fi o lectură plăcută până la capăt.

Şi dacă tot iau cărţile de la capăt, vreau că după asta să recitesc Caligula de Albert Camus. Sau ca să mai schimb câte ceva şi să nu intervină monotonia, o să încerc varianta în franceză. Am citit versiunea in română şi am văzut piesa pusă în scenă sub regia lui Victor Ioan Frunză.

Este vorba despre Împăratul roman Caligula care, devastat de moartea surorii şi în acelaşi timp iubitei lui, Drusilla, îşi manipulează deliberat asasinarea.

@CyBeR Bun ?

xoxo, Ang.

[CyBeR]

Ang, fa-ne tuturor o favoare si mai cenzureaza-ti un pic spoilerele. Ceea ce e valabil pentru toata lumea va rog. Unii poate am fi curiosi de cartile de care vorbesc altii si ni se cam duce avantul cand ne sunt stricate bucati mari de poveste.
Macar anuntati daca faceti spoilere.

Eu sunt un pic pe pauza. Citesc, dar nu deosebit de mult, o iau usor ca am altele pe cap in momentul de fata. Am pe marginea patului insa The space merchants de Frederik Pohl si Cyril M. Kornbluth. E fascinanta pana acum, trateaza problematica reclamelor si cat de mult influenteaza de fapt societatea pe de-antregul. E interesant ca, desi scrisa acum mai bine de 50 de ani, e inca deosebit de actuala si ridica intrebari foarte bune. Sunt pe la jumatatea cartii, o iau usor ca s-o mai savurez un pic, dar per total sunt destul de multumit. Pohl e unul dintre scriitorii mei preferati si aici nu ma dezamageste.
Si asta in ciuda faptului ca plotul in sine nu e deosebit de original pana acum (l-am mai intalnit intr-o forma asemanatoare in The demolished man a lui Alfred Bester, precum si in The Physiognomy de Jeffrey Ford). Faptul ca nu ma deranjeaza e testament pentru cat de interesante sunt ideile si cat de placuta e lectura in sine.

[Teh]

Momentan citesc The portrait of a lady de Henry James ♥

Am început cartea pe marți, cred - I am not really sure, I can't even remember that *laughs* - în orice caz o citesc în engleză și momentan nu am lecturat decât vreo 120 de pagini pentru că o am într-un format Penguin cu scrisul mic și... mic și asta îmi cam dă bătăi de cap/ochi pentru că în ultima vreme nu prea am dormit, am fost ocupată, am fost... whatever și nu am reușit să citesc prea mult.
Oricum, ceea ce am citit până acum mi-a plăcut la nebunie - ceea ce cam devine lait motiv la mine că mereu spun că îmi place la nebunie, but the thing is, lately I'm obsessed with reading... I mean, yup, I haven't been reading like a mad woman because whatever, but I still love reading and ... reading as a fact.
Stilul lui Henry James este foarte frumos, accesibil și exciting. Îi ador descrierile și cartea aceasta e pur și simplu... genială, în felul ei, cel puțin din ceea ce am citit până acum.

De asemenea, de când nu am mai dat pe aici, am terminat de citit și Contele de Monte Cristo - yup, finally, am făcut într-o zi ce nu am făcut în 2 săptămâni, am citit al4lea volum într-o zi și I must say i was overexcited with it., Aș putea da un copy/paste cu un review, dar adevărul este că mi-e prea lene să fac asta și mă rezum la a spune că este pe departe cea mai bună carte pe care am citit-o și că Alexandre Dumas a reușit să mă facă foarte fericită cu această capodoperă minunat structurată. Cred că The Count of Monte Cristo - șia ici mă refer la personaj, poate fi considerat un excentric chiar și pt. cititorii secolului XXI - I love that, I love the character too...

Și de când nu am mai dat pe aici am citit și câteva piese de teatru, adică... săptămâna trecută am citit câte o piesă de teatru pe zi, seara când intram la pc mă delectam cu câte o piesă mai scurtă sau mai puțin scurtă de teatru, adevărul este că le alegeam la întâmplare.
Am citit mai multe de George Bernard Shaw actually pt. că îi ador stilul și piesele lui de teatru sunt un fel de alinare și satisfacere a sufletului meu din punct de vedere literar - cel puțin. I love his work. He's a genius. Or was. Who cares, he IS for me.
Am citit așa: Candida, Augustus Does His Bit, The Philanderer, Androcles and the Lion, How he Lied to her Husband și toate sunt foarte, foarte frumoase... aș fi vrut să zic în special The philanderer și Candida, dar de fapt mie toate mi-au plăcut foarte mult... e greu să mă decid, deși am unele din piesele lui Shaw la favorite - le notez după ce le citesc și impresiile sunt foarte proaspete, căci după încep doar să amintesc cât de mult îi ador piesele de teatru în general și stilul. George Bernard Shaw is just my type of a guy - I mean of a guy that writes plays. You know what I mean.

Am citit și-o piesă de teatru de Anton Cehov care mi-a plăcut foarte mult, Ivanoff (sau Ivanov ) care pot spune că m-a delectat în cel mai înalt grad. Cehov has a nice style and also the play was very interesting and i have appreciated the Russian style. Lovely, just like that.
Și o piesă de Henrik Ibsen, dar care nu mi-a plăcut foarte tare... să zicem că nu-s chiar așa mare fană a stilului său - am mai citit O casă de păpuși de el, care a fost okay... but I don't know why, dar The Master Builder adică piesa citită săptămâna trecută, nu mi-a plăcut foarte mult -* știu că am gândit acest lucru la momentul respectiv, dar e ciudat cum -acum când îmi amintesc de piesă, știu că mi-a și plăcut... da, presupun că pe o parte mi-a plăcut, pe de alta nu. it's strange, however.

Și am mai lecturat the other day for the reading challenge pe grupul de pe goodreads The murders in the Rue Morgue de Edgar Allan Poe -dar pot spune că prefer poeziile sale... I didn't enjoy much the story.

-cam asta am citit de când nu am mai dat pe aici. Not much - I guess, având în vedere că-s piese de teatru și nu cărți, dar who cares, I loved them -

[Chlo]

Lately as putea spune ca nu am fost la fel de activa in ceea ce priveste literatura cum sunt de obicei, care-ar fi motivul nu stiu,dar nu conteaza. Bineinteles ca, din moment ce acum sunt intr-o perioada excesiv de aglomerata, am inceput din nou cu cititul obsesiv.

So, what I'm currently reading...

Magicienii de Cristopher Priest
Probabil multi au auzit de minunatia asta de carte, sau poate ca nu. Ideea e ca, dupa ce am vazut The Prestige, filmul, de 2 ori, am observat la sfarsit ca e ecranizarea unui roman. Desi, dupa ce-am vazut filmul prima data si m-a captat complet visam sa existe si o carte, comoditatea m-a impiedicat sa o caut, asa ca here I am, reading it, in sfarsit. Ceea ce ma frapeaza e diferenta semnificativa dintre carte si film, si nu as putea spune ca X bate Y, pentru ca nu pot. Fiecare are un stil atat de unic de a capta cititorul/spectatorul incat nu le pot compara, parca sunt 2 lucrari cu totul si cu totul diferite, aici facand referire la idee. Okay nu o sa intru intr-o dezbatere contradictorie in ceea ce priveste cartea vs. filmul, asa ca ma voi limita strict la carte.
Lucrarea ne duce way back, intr-o Londra victoriana, si ne este servit, la felul principal un duel extrem de creativ si ingenios al unora dintre cei mai mari prestidigitatori ai vremii, aka Alfred Borden si Rupert Angier. (Okay, singura mea problema e ca, avand in vedere ca am vazut filmul prima data, sunt constransa sa imi imaginez personajele principale ca fiind Christian Bale si Hugh Jackman. Nu ca ar fi o imagine neplacuta, dar imaginatia refuza sa ii schimbe). Romanul e construit pe baza a 4 parti, fiecare reprezentand vocea unui personaj, care reda, in mod subiectiv, puse in lumini diferite, faptele care au dus la razboiul propriu-zis din lumea iluzionismului..blah blah. Cam asta e ideea principala, poate nu pare deloc catchy, insa modul de expunere al povestii, ideea ca nu stii care e adevarul sau in spatele carei fraze se ascunde, e pretty tricky.
So, the novel it’s worth the time.

Restul timpului ocupat tot cu cititul, nu este la fel de catchy ca ceea ce am mentionat mai sus, ci imi potoleste curiozitatea din anumite puncte de vedere,si, de asemenea ma ajuta putin cand vine vorba de examene. So, printre chestiutele astea mici pe care le mai citesc se numara si Omul intre stiinta si Dumnezeu, de Hristache Popescu, o lucrare care se adreseaza in genere celor lipsiti de o eductie strict religioasa, si combina raspunsuri la intrebari cum ar fi cele care vizeaza: aparitia universului si a vietii, existenta unui Creator a tot ceea ce se vede sau rezultatul unei evolutii in timp datorita intamplarii, veridicitatea Bibliei etc…

O alta ar fi Religia si societatea in Europa de Rene Remond, si asta as putea spune ca o citesc strict datorita curiozitatii evolutiei celor doua aspecte prin comparatie.

Well cam asta e tot deocamdata. Si-asa am scris un comment mai lung decat intentionam…se-ntampla.

[Teh]

Momentan citesc tot The portrait of a lady de Henry James. Mai am vreo 250 de pagini, dar trebuie să recunosc că nu știu când o să le citesc, momentan nu am chef, that's all of it.

Săptămâna asta am citit așa... (copy/paste de pe un alt site, ofc)

De Anton Cehov
Pescăruşul
A fost drăguţă, mi se părea chiar simpatică înainte să le citesc pe următoarele două. Adevărul este că acum, amintindu-mi de ea, mi s-a părut uşor ... slabă, să zicem, dat fiind că mi s-a părut că s-a încercat punerea unui accent asupra unui anumit subiect, dar în final nu s-a pus accent pe nimic anume. M-a cam indus în eroare şi poate că părerea mea este influenţată şi de faptul că am citit piesa de teatru la şcoală şi era destul de mare gălăgie în jurul meu. În orice caz, piesa de teatru nu mi s-a părut chiar atât de extraordinară, nici prin temă, subiect sau personaje, dar unele replici mi-au plăcut foarte, foarte mult, iar sfârşitul a fost foarte frumos/potrivit/delicios, atât în ceea ce mă priveşte, desigur.
2/5 pe goodreads

Livada de viÅŸini
Piesa aceasta a fost... frumoasă şi interesantă, de-o potrivă. Mi-a făcut mare plăcere să observ atmosfera societăţii ruseşti şi... de fapt, îmi cam place atmosfera pe care o dau ruşii prin literatură în general. În orice caz, subiectul abordat a fost pe placul meu şi aici, în comparaţie cu Pescăruşul, am găsit mai multe detalii "plăcute", în sensul subiectiv, căci a reuşit să mă captiveze, să mă prindă mai tare decât cealaltă piesă şi mi s-a părut, prin urmare şi probabil strict subiectiv, mult mai bine scrisă decât precedenta. Deşi s-ar putea să fie doar părerea mea şi una destul de greşită, dar cum am citit ieri în The portrait of a lady, I prefer to judge and judge wrong than not to judge at all - aşa că pur şi simplu mi-a plăcut mai mult Livada de vişini şi am adorat atmosfera posomorâtă de aici şi, de asemenea, m-a încântat sfârşitul.
3/5 pe goodreads

Unchiul Vania
Piesa aceasta de teatru mi s-a părut interesantă, frumoasă, foarte bine scrisă, plină de replici şi personaje interesante - mai ales Vania pe care pur şi simplu l-am adorat şi am extras şi vreo două citate din această piesă de teatru şi, deasemenea, nu doar că am extras citate, dar am şi citit unele paragrafe de vreo două ori, pentru că mi-au plăcut foarte mult. Le-am numit paragrafe pentru că piesa de teatru cuprinde şi nişte monolog interior delicios/interesant care, vrând -nevrând, a reuşit să mă captiveze la extrem. Sfârşitul mi-a plăcut la nebunie şi piesa de teatru în sine mi s-a părut incomparabil mai bine scrisă şi mai interesantă şi plină de replici frumoase şi interesante şi aşa mai departe, decât celelalte două. De fapt, din cauza faptului că le-am citit pe toate trei într-o zi şi aproximativ una după alta, tind să le compar şi să formez o balanţă/medie între cele trei, poate şi din această cauză mi-a plăcut Unchiul Vania atât de mult.
I-am dat 4/5 pe goodreads şi... hmm, pot spune că mi-a plăcut foarte mult.

-asta e şi ordinea în care am citit piesele de teatru. Le-am citit de la editura Adevărul, lol. În orice caz, mi-a plăcut şi traducerea, dar trebuie să recunosc că mi se întâmplă adesea să regret foarte tare că nu cunosc toate limbile străine de pe planetă. Limba rusă este foarte grea, probabil şi mi-ar plăcea să o cunosc pentru simplul fapt că sunt absolut sigură că aceste piese de teatru ar fi avut o splendoare aparte în limba lor maternă şi mi-ar fi plăcut mult, mult, mult mai mult în limba rusă, dat fiind că aş fi înţeles anumite subtilităţi şi detalii ce altfel mi se par... slabe, să zicem, şterse chiar sau poate inexistente. Mi-ar fi plăcut să pot gusta adevărata esenţă a acestor piese de teatru căci sunt absolut sigură că am ratat-o prin traducere... sau, cel puţin, o parte din ea.

Vreau să mai menţionez şi faptul că ador literatura rusă sub această manieră... tragică, atmosfera este sărăcăcioasă, în anumită manieră, există un spirit simplu, practic, dar totodată complicat şi dezordonat - există anumite ambianţe ruseşti care de fapt, pentru mine/noi, par, de fapt, turbulenţe şi gândirea/mentalitatea rusească din literatură, cel puţin, măf ascinează. Asemenea limbajului, replicilor, gesturilor - desigur, astea pot fi perfect gustate în piesele de teatru ce, la urma urmelor, traduc comportamentul persoanelor dintr-o anumită societate, la o anumită vreme -cel puţin unele piese de teatru, deşi eu aş zice majoritatea. Stilul lui Cehov îmi place, am citit 4 piese de teatru de acesta până acum - şi tot ce am citit de el, lol - dar îmi place modul în care le-a expus, cum a scris, cum le-a sfârşit, cum a conturat personajele şi cum a reflectat mentalitatea rusească.
Pentru Cehov, 5/5 *smiles*


_
A trebuit să facem anumite propuneri pentru ce am dori să citim pentru ora de literatură universală semestrul acesta și, pe lângă altele, s-a făcut și propunerea de a citi Vraciul. Profesorul Wilczur de Tadeusz Dolega Mostowicz, așa că m-am văzut nevoită să merg la bibliotecă și să o împrumut - desigur, cum Biblioteca Județeană nu binevoiește să împrumute cărți decât celor ce au domiciliul în oraș, am trecut prin niște frustrări interminabile cu privire la subiectul în sine, revoltându-mă evident - dacă merg să împrumut o carte, nu e evident că vreau să o citesc și să o restitui, că doar nu merg de florile mărului la bibliotecă... whatever. În cele din urmă am împrumutat-o pe numele unei colege și m-am apucat să o citesc. Asta se întâmpla pe joi.

Cartea este structurată în două părți; de fapt, sunt două volume, și așa le-am și notat pe goodreads, diferit. Deși am auzit o mulțime de cuvinte de laudă cu privire la această carte din partea a două colege ce o citeau în aceeași vreme ca și mine, nu am putut înțelege de unde provenea/provine tot acel entuziasm. Personal, de abia am putut înghiți primul volum, care nu mi s-a părut deloc strălucit și mă întrebam de ce naiba citim asta la literatură universală, când pentru mine e foarte clar că opera lui Mostowicz nu este decât o carte comercială, împărțită în două volume, care are un subiect relativ interesant, dar prea diversificat pentru a se putea imprima asupra unui singur aspect pur și clar. Deși povestae urmărește ”evoluția”, ”declinul” sau simpla viață a profesorului Wilczur, se întâlnesc o mulțime de alte aspecte.

Am observat tendința autorului de a crea anumite aspecte moralizatoare și de a transmite anumite observații cu privire la caracterul uman și moralitatea, cât și imoralitatea ființelor umane. De fapt, dacă nu ar fi avut un aspect atât de comercial, probabil că ar fi reușit să creeze un fel de capodoperă moralizatoare cu privire la moravurile umane - dar aici ne referim strict la caracterul psihic/moral, etc. În orice caz, nu s-a reușit.

În decursul a celor 640 de pagini am întâlnit multe pasaje cuprinse de diverse artificii compoziționale ce reușeau să ajungă și la opinia mea destul de rigidă cu privire la lectură în sine. Au fost multe pasaje care m-au enervat, dar și altele care mi-au făcut plăcere și m-au făcut să zâmbesc - dar acele momente erau adesea stricate printr-o replică deloc potrivită sau prea stupidă, ceea ce mă făcea să îmi schimb iar părerea despre operă, într-un mod deloc favorabil.

Primul volum mi se pare cu mult mai slab decât cel de-al doilea.
Primul volum, Vraciul, nu este deloc bine conturat, în opinia mea și nu se bucură decât de anumite aspecte și evenimente, nu prea multe, care îl fac să înflorească într-o oarecare măsură și să îl contureze într-o manieră favorabilă în raport cu celelalte aspecte. Anumite evenimente și personaje, precum pasajele despre fiica profesorului, despre logodna ei cu tânărul C. -al cărui nume, nici de-aș încerca, nu mi-l pot aminti... precum și prima operație a ”vraciului” - pur și simplu au fost și aspecte interesante, mai cu seamă conversația pe care a avut-o pe la început cu Jemiol. Oricum, celelalte aspecte mi s-au părut foarte-foarte slabe, la fel și scrisoarea primită printre primele pagini de la Beata - pur și simplu nu găseam nimic interesant, ci doar un aspect ieftin, aproape telenovelistic, care nu reușea deloc să mă atragă.
I-am dat 2/5 pe goodreads pentru câteva secvențe care mi-au făcut plăcere.


Profesorul Wilczur, adică cel de-al doilea volum, este cu mult mai bun decât primul... pentru mine, pentru că am găsit acolo mai multe pasaje în care este întâlnit Jemiol, un personaj pe care l-am plăcut foarte mult și replicile sale m-au interest într-o manieră destul de ridicată. Pur și simplu se ridică pe un alt rang, acst volum, îmi pare cu mult mai bine scris și pot afirmă că, per total, mi-a plăcut, în comparație cu primul care nu pot spune că mi-a plăcut ci că doar l-am tolerat datorită unor evenimente și personaje și a unor secvențe episodice. Cel de-al doilea volum îmi pare mult mai bine conturat, povestea mai bine structurată și mai ”cu sens” decât primul, pe care l-am considerat mai mult întâmplător și fără de temei.
3/5 pe goodreads.

Oricum, din pură lene nu mai continui comentariul căci aș mai avea și alte lucruri de adăugat. nu recomand cartea - o consider doar o operă comercialî/de consum. Stilul nu mi-a plăcut în mod deosebit - doar conversațiile de neînțeles purtate de Jemiol - și ultima pagină mi-a făcut deosebită plăcere doar din cauza faptului că acesta închide acțiunea printr-o ultimă replică interesantă și confuză de-a sa. Oricum, consider că s-a pierdut o parte din frumusețea stilului prin traducere, de aceea nu îl condamn total și irevocabil, dar subiectivismul meu este prea grav încât să nu spun că ” nu prea mi-a plăcut”. De-asemenea, am întâlnit o mulțime de greșeli de tipărire, nume pocite pe alocuri, cuvinte scrise greșit, și așa mai departte, ceea ce nu a ridicat prea mult traducerea în ochii mei.
Despre autor nu mi-am format o părere radicală, dar aceea pe care o am momentan nu este una proastă sau defavorabilă. Sunt doar prinsă în subiectivism și nu pot scăpa de el; totuși, anumite particularități ale stilului, anumite caracteristici, replici și trimiteri la anumite titluri/nume, m-au făcut să am o impresie destul de plăcută asupra autorului, chiar dacă nu i-am apreciat atât de tare opera, pe care o consider doar o altă carte adăugată la colecție, să zicem, căci nu m-a impresionat cu nimic - deși au existat anumite pasaje și replici care chiar mi-au plăcut, pe care le-am mai întâlnit în alte contexte și le-am apreciat ca atare.

[CyBeR]

Teh...cand tot scrii postari atat de mari, ai si tu un pic grija la exprimarea de Mojo Jojo. Just saying.

Eu mai am cam 130 de pagini din primul volum din A song of Ice and Fire de George R.R. Martin, adica din Game of Thrones. Am citit-o in etape largi avand in vedere ca povestea ia avant rapid si continua doar sa creasca in intensitate pe masura ce citesti.
E meritul deplin al autorului ca pastreaza un pas excelent pentru asa o poveste. Alterneaza actiunea cu momentele de liniste, iar intrigile politice reusesc sa fie interesante prin momentele lor de climax care adesea vin complet pe neasteptate.

Trebuie sa recunosc c-am avut niste reticiente inainte de a ma apuca de aceasta carte. In principal din pricina celor care nu reusesc sa tina pentru ei faptul ca Martin omoara personaje, lasand impresia ca acestea cad precum mustele. Ceea ce nu este absolut deloc adevarat. Pe masura ce am citit am descoperit ca fiecare personaj e vulnerabil si poate muri oricand, incheindu-se rolul sau...DAR asta nu inseamna ca vedem morti de la un capitol la altul, ci doar ca autorul exprima foarte bine fragilitatea vietii umane.

Lectura e destul de usoara, n-am nici o plangere la capitolul asta. Ca orice autor ce scrie o serie mare in prima carte nu prea a avut timp sa se lase dominat de cele mai proaste instincte. Ceea ce sper c-are sa continue si in cartile viitoare. Am lasat comanda acum cam o saptamana si pentru volumul urmator si numai bine pana ajunge am sa termin asta si probabil am sa iau o pauza sa citesc ceva mai lejer. Ma uit eu prin listele de aici si probabil aleg ceva ce pare a fi mai la moda acum.

[Utlaning]

Am terminat săptămâna trecută "Pink Floyd în roșu" (Mari Michele) dat fiind faptul că am începute vreo câteva cărți bune și-am zis c-ar fi cazul să le termin. Momentan mă aflu la "Discursul asupra metodei" al lui Descartes și la "Cronica Păsării-Arc" a lui Murakami.

"Pink Floyd în roșu" am găsit-o plăcută, date fiind informațiile legate de Pink Floyd cu o oarecare bază ancorată-n realitate (puține, totuși) și ușurică de trecut prin ea. Ca și biografie a trupei, destul de interesantă, altminteri nimic alambicat/complex.

În ce-l privește pe Descartes, m-am apucat acum câteva zile de un eseu și m-am gândit să mai trec o dată prin carte pentru câteva trimiteri (asta și faptul că aveam pur și simplu chef s-o recitesc), iar despre Murakami nu-i mare lucru de zis: mi s-a făcut poftă de ceva ușurel de lecturat dar nu neapărat lipsit de profunzimi. Cum terminasem și 1Q84 (II) săptămâna trecută, n-aveam dispoziția necesară pentru nimic care să necesite un efort intelectual, nici o reconsiderare prea serioasă asupra poziției față de mine. Simțeam nevoia de ceva simpluț și impersonal.

Nimic altceva, cred, de adăugat. "Discurs Asupra Metodei" l-am găsit interesant și mi-a plăcut și la prima lectură, și, aidoma primei lecturi, mi-a oferit teme de aprofundat/reflecție și la a doua.

[CyBeR]

Am terminat Game of Thrones si acum sunt cam pe la jumatatea cartii City of Bones de Casandra Clare, din seria Mortal Instruments (fapt din care imi pare idioata traducerea titlului seriei, avand in vedere ca "Instrumente mortale" are o cu totul alta conotatie decat "Instrumente muritoare" si ofera o cu totul alta perspectiva atunci cand pui mana pe o carte din serie...ma rog).

Cand am zis ca vreau ceva mult mai lejer dupa opera lui George R.R. Martin nici c-as fi putut nimeri mai bine. Daca asta e prima carte a autoarei...cum naiba a trecut de editori eu nu-mi dau seama. Poate sunt cu totii insetati dupa "the next big thing" de au fost in stare sa lase orice sa treaca. Zeci de repetitii absolut enervante (primele pagini m-au dus la exasperare cu al ei "the blue haired boy") si daca ar fi fost taiate toata bucatile de dialog care ziceau "I am not a child" cartea ar fi fost probabil mai scurta cu o mie de cuvinte.

Urmeaza apoi inconsistentele logice ale cartii care ma lasa masca adesea. Povestea e cica in secolul curent, cu iPod-uri si alte dracovenii...si totusi, dupa un dialog care zicea in principal "Da, informatia asta DEOSEBIT DE IMPORTANTA PENTRU VIITORUL UMANITATII trebuie sa ajunga de urgenta la urechile capeteniilor noastre"...si a doua zi trimite o scrisoare...Serios? Inteleg dorinta autoarei de a prinde acel aer old-school care l-a avut Harry Potter dar ea evident nu intelege de ce acolo o smecherie de asta a functionat. Toata seria aia era High Fantasy unde personajele paraseau lumea noastra si se afundau intr-una complet fantastica, complet noua pentru ei, cu REGULI INTERNE PROPRII. De asta acolo J.K. Rowling putea sa faca ce vrea, sa introduca si chinchile zburatoare daca ar fi dorit...era lumea ei, cu regulile ei. Pe cand Casandra Clare ramane in universul nostru cu cateva adaugiri, deci Low Fantasy, in care totusi regulile realitatii noastre se aplica. Fara o explicatie acolo de completare faza asta cu "Am trimis o scrisoare pentru informatiile asta incredibil de importante" in comparatie cu a da un telefon sau un email (ca nah, e secolul 21, century of the fruit bat and all that) pica ca o idiotenie crasa. Cum a trecut asta de un editor serios...iar nu-mi dau seama.

Si apoi vine personajul principal in sine, care ma face efectiv sa urlu. Scunda, fara sani (si FOARTE constienta de treaba asta, dupa cum tine autoarea sa mentioneze), roscata, pistruiata si impiedicata...nu-i asa ca-ti vine s-o mananci c-o lingurita? Numai bine ca e scunda, ca mai oricine din carte sa-i poata ciufuli parul iar ea sa se ratoiasca ca nu e copil.
Si ca sa fie complet tabloul asta, mai e si TIMIDA cica (dupa cum zice la inceput) dar pe parcurs sare la oricine ii intinde o mana de ajutor, se intelege cu oricine, are momente de gelozie crunte...da...e timida. Conform ghidului calatorului spatial poate, care n-a vazut in viata lui o fiinta umana.

Sunt atatea chestii care ar putea fi bune in cartea asta...si insa nu sunt fiindca autoarea nu pare sa-si fi dat interesul in altceva in afara de a-i transforma pe Jace si Simon in urmatoarele bomboane pentru audienta adolescentina care nu stie sa diferentieze o gaura neagra de o personalitate umana.
Cartea e scrisa intr-un stil absolut amator, nu are suflet pana acum, nu are absolut nici o identitate proprie (mda...vanatori dintr-o societate secreta care ucid demoni si alte fiinte fantastice...riiight) si preia elemente dintr-o mie de alte surse (nu ma intelegeti gresit, nu e NIMIC in neregula cu asta...doar ca nu face NIMIC interesant cu respectivele elemente). Sunt la jumate acum dar sincer nu vad cum s-ar putea ridica dupa asta.
Ar deveni oare Clary un personaj puternic caracterizat ulterior care sa se comporte ca o fiinta umana complexa, in locul unei adolescente lipsite de o personalitate definita? Ma indoiesc.
Ar oferi ceva mai interesant decat drame adolescentine (OH MY GOD, THAT GIRL'S LOOKING AT MY SIMON, WHOM I'VE FRIENDZONED FOR YEARS! MUST KILL!) obositoare pentru care eu n-am avut rabdare in propria mea adolescenta? Iarasi, ma indoiesc.

Nu stiu...poate in ceea ce tine de asa ceva a fost ridicata mult prea sus stacheta pentru mine odata ce am citit Neverwhere a lui Neil Gaiman. Acelasi concept al unei lumi ascunse noua si o intreaga clasa sociala ascunsa, plus o romanta simpatica acolo...dar tratate cu umor si grija incat la final a iesit ceva bun.

[yaoi maniac]

Robin Hood scrisa de Henry Gilbert [hmm, pe nepotul lui Scarlet il cheama Gilbert ].
Am luat aceasta carte din biblioteca scolii, fiindca Frankenstein nu puteam (facea inventarul), asa ca m-am multumit cu ea ca oricum ma atresese inca din ultimul semestru al clasei a saptea (anul trecut). Dar ma gandeam ca e de copil pentru ca era la acel... raion. Insa ma bucur ca am luat-o. Totul e bine descris, nu impopotanat, multe personaje (majoritatea le tin minte, dar la unele ma incurc), limbaj adecvat si cam tot ce ar trebui sa aiba o carte de genul sau oricare alta carte. Stim despre Robin Hood ca lua de la bogati si dadea la saraci, dar nu stim (daca nu citim cartea sau vedem filmul -nici nu stiam ca exista vreunul- sau de la cineva care a citit sau vazut sau auzit -) ca el ii invita pe bogati, le dadea un festin regesc, apoi ii trimitea pe cai inapoi dupa ce le lua dijma.
Chiar nu stiu ce sa mai zic despre aceasta carte... Inafara de faptul ca in pauza dinaintea orei de fizica, vineri, imi dadeam cu caietul in cap din cauza gandurile perverse... Robin Hood x Micul John (de doi metri) si/sau Robin Hood x Hugo Cel Negru (mdaaaaaaa~, Robin -sau Robert- fiind uke-ul ._.).
[adresarile dintre ei cateodata ma dadeau pe spate, la propiu; dragutule, iubitule, dragule... eu eram *nosebleed*]
Am si plans atunci cand fratele lui Will Arcasul isi privea fratele mai mic cum urma sa fie spanzurat... si mai plansesem tot prin paginiile alea...

[Gumă.]

Am terminat de curând Emma de Jane Austen. Nici nu mai ţin minte exact cum am ajuns să citesc acest roman. Cei drept, era printre singurele romane scrise de J. Austen pe care nu îl citisem şi având în vedere că mi-a căzut în mână am zis why not?
Acum, revenind la carte. Hm, de obicei sunt o mare admiratoare a literaturii clasice dar nu pot spune că acest roman al lui Austen mi-a satisfăcut aşteptările. Povestea este relativ interesantă. Pe scurt, Emma Woodhouse trăieşte alături de tatăl său, un bătrân capricios şi greu de mulţumit *în opinia mea*, se împrieteneşte cu Harriet, căreia începe să-i caute un soţ, care consideră Emma că ar fi potrivit pentru ea.
Anumite personaje şi aici mă refer în special la Emma mi s-au părut oarecum superficiale. Sub masca unei politeţi şi a unor maniere aparent impecabile, mi se părea a fi cam ipocrită şi răsfăţată. Ţinând cont doar de propriile păreri şi de multe ori implicându-se prea mult în treburile celorlalţi. Nu se sfia să ‘bârfească’ anumite persoane, împreună cu prietena ei Harriet -care are un caracter prea slab şi e prea uşor influenţabilă, genul de prietenă de care se pare că Emma nu se putea despărţi- . Well, Harriet era prea naivă iar Emma credea întotdeauna că ştie ce sentimente au oamenii şi nu prea vedea adevărul care era chiar sub nasul ei.
So, Emma nu a fost una din preferatele mele, chiar dacă este eroina. Mă aşteptam ca relaţiile ei amoroase să fie ceva mai speciale dar nu a fost aşa. En fine, sfârşitul a fost cam plat... M-am bucurat pentru că Harriet a revenit la vechea ei pasiune şi totul s-a rezolvat şi pentru domnişoara Taylor * personaj care mi-a plăcut prin felul ei reţinut de-a fi şi simplitatea sa. * Cât despre Emma, well mă aşteptam să i se deschidă ochii. Nu a fost ceva ’surprinzător’ şi aici mă refer la căsătoria ei. Gata, nu mai fac spoilere.

Acum, citesc Scribul thailandez de David Young, carte găsită prin biblioteca mamei. Azi m-am apucat şi momentan am citit vreo optzeci- nouăzeci de pagini. E o carte uşoară, genul comercial dar este în regulă pentru plictiseala acută de care am suferit în ultimul timp.
Acţiunea se petrece în Bangkok, în Thailanda ( unde şi autorul trăieşte), iar personajul principal este un fel de pierde vară, Henry Russel care pentru a-şi continua existenţa scrie scrisori în engleză pentru dansatoarele de noapte din Bangkok. Acest scrib de ocazie le scrie clienţilor naivi, aşa zişii farangi -străinii-, scrisori pline de minciuni pentru a le trimite fetelor bani, banii fiind împărţiţi în mod egal.
So, sunt scene foarte funny, autorul nu are un stil extraordinar dar sunt personaje şi întâmplări care descriu într-un mod foarte realist viaţa din Oraşul Îngerilor. Nu am mari aşteptări, dar e oke. O lectură uşoară.

Xoxo, Gum.