Cavalerul de otel

[Storymaker]

Capitolul 2


Am colindat mari si tari si nu m-am simtit implinit. Am salvat multi oameni. Am luptat pentru ei cu pretul vietii si nu am zambit. Ceva ma intrista ceva ma macina si ma tortureaza. Incet incet o iau dinnou spre rau. Imi amintesc perfect de intamplarile din iad. Dar nu-mi mai pasa. Degeaba lupt cu demonii; degeaba am credinta; degeba am un trup de otel care nu poate fi distrus; degeaba sunt ceea ce sunt daca nu pot sa iubesc! Trebuie sa-mi gasesc dragostea, iar odata cu ea sa ma regasesc. Si totusi... Calea mea este una a sacrificiului. Una a luptei cu intunericul. Eu lupt ca altii sa poata dormi! Eu inaintez ca altii sa nu dea inapoi! Eu exist ca altii sa nu moara! Eu sunt zidul care impiedica intunericul sa-i distruga pe cei care nu se pot apara!
Mi-am scos sabia si m-am uitat lung la ea... Era de un alb stralucitor. Am zambit. Plin de entuziasm, mi-am pus sabia inapoi in teaca, am sarit si cu entuziasmul pe care tocmai il capatasem, am inceput sa fug cat de repede puteam spre necunoscut. Am fugit ce am fugit. In acest timp ma gandeam cum ar arata femeia viselor mele. Dar ce conta... Eram un paladin care trebuia sa salveze lumea. Nu aveam timp de mine. Mi-au dat lacrimile stiind ca niciodata nu o sa am pe cineva langa mine caruia sa-i zambesc si care sa-mi zambeasca asa cum as fi vrut. Cu tristetea in suflet am fugit mai departe; fugind de mine; fugind de responsabilitate; fugind de lupta. Intr-un final, m-am oprit langa un copac maiestuos. Am inceput sa plang. ma intrebam de ce sunt atat de singur... De ce nu am pe cinve alaturi? De ce nu sunt incurajat? Eram atat de obosit si atat de trist incat pe nesimtite am adormit. Cand m-am sculat, era noapte. Mi-am luat sabia si am mers mai departe spre necunoscut fiind curios de ce se va mai intempla. Am mers destul de mult timp. Era liniste... prea liniste. Deodata am auzit cantatul unei bufnite. M-am departat de ea. am alergat prin tufisuri cat am putut de repede. Aveam un sentiment de frica. Ma intrebam ce o sa se intample. Ce aratare o sa ma mai atace? Un tufis incepu sa se miste. Iesi un picior din el. Imi scot sabia. Apoi, iese o mana. Imi pregatesc scutul. Eram speriat si totusi fericit: fericit ca o sa pot scapa lumea de o creatura a noptii si speriat de infruntare si de ce mi se piutea intampla. Am strigat:"Vino sa ne luptam aratare! O sa te infrang rapid! Iesi si lupta!". Am auzit un planset. Ce truc mai e si asta? Am inaintat incet-incet spre tufis.Mi-am pregatit sabia pentru a dobori creatura, dar ceva m-a prins de mana si m-a imbratisat. Se facuse intuneric, atat de intuneric incat nu vedeam mai bine ca un orb. Am fost invaluit de o iubire frateasca. "Nu poate fi o creatura", mi-am spus. Desi un pic comfuz, am luat fiinta care ma imbratisa, si am plecat cu ea mai departe. Aceasta nu se oprea din plans. Am mers o noapte intreaga nevazand unde calc si spre ce merg. Obosisem.
Un glob mare de lumina imi reda vederea: soarele, aparu. Am pus jos fiinta carata si fara sa ma uit la ea, am adormit.