Cavalerul de Otel

[Storymaker]

Cap II. Cicatricile vechiului razboi

Niciodata nu voi avea o prietena. Niciodata! - Dar de ce? stau mereu si ma intreb. Si de fiecare data inima mi se frange in doua, amintindu-mi de copilaria mea. Multi ma vad ca pe un om mare si puternic, dar inauntru, dincolo de acest corp vanjos am ramas un copil ranit, pus la colt ce plange plin de durere in intuneric. Ani de-a randul mi s-a spus ca sunt un esec, parintii mei nu au fost multutmiti de mine, m-au lasat sa ma cresc singur, sa ma lupt singur si sa razbesc singur iar daca Dumnezeu nu ar fi fost langa mine as fi inebunit total. Cat conteaza pentru un copil iubirea parintilor - iubire pe care nu am simtit-o nici nu am primit-o intr-o copilarie zgomotoasa marcata de violenta, agitatie, frica si demoni. Inca ma mai tortureaza amintirile trecutului, inca retraiesc durerea, spaima, amaraciunea, frica iar si iar si iar la orice lucru mic ce declanseaza depanarea amintirilor dureroase. In general tipetele, ura, furia ma inspaimanta, ma inflacareaza, ma intorc in trecutul plin de violenta in care eram atat de chinuit cand mama imi era batuta.
Niciodata nu voi avea prietena! Niciodata! - imi repet cu convingere crezand ca in asta voi gasi putere, echilibru si imi voi demonstra ca pot - pot sa ma apar, pot sa apar pe copilul din mine, ca sunt puternic! Dar pe cine mint? Cateodata cand ma uit in oglinda si ma gandesc la modul meu de a vedea lucrurile rad cu pofta, rad din toata inima pentru ca sunt atat de stupid! Atat de stupid si totusi nu pot schimba nimic. Cum mi-a zis ea - sunt un las, un fricos si nu cred in iubirea ei. Asa e! Nu cred in iubirea ei, oricum isi va bate joc de mine, va tipa si ma va rani cum am mai fost ranit. Iubirea va trece si ma va uri in timp, iar intr-o zi imi va spune: "Mi-as fi dorit sa nu te fi cunoscut vreodata!". Ei bine, draga fata, oricare ar fi sentimentele tale fata de mine acum, pentru acel moment din viitor in care ma vei privi cu ura spunandu-mi aceste dureroase cuvinte, nu ai sa ma cunosti vreodata. Nu voi vorbi cu tine, te voi ignora si voi face tot ce imi sta in putere pentru ca sa te departez. Asta sunt eu... asta este iubirea mea fata de tine. Gaseste un baiat mai bun. Toti baietii sunt mai buni ca mine prin simplul fapt ca au curajul sa iubeasca. O sa fi fericita, am incredere in Dumnezeu si ma rog Lui sa iti dea un viitor sot minunat si sa fiti fericiti si pe pamant si in rai. Armura cavalerului de otel prinde forma pe mine, coiful este inca pe capul meu, iar sabia lui - inca in mana mea. Dar sabia ma raneste, armura nu ma lasa sa respir, iar coiful ma strange tare rau. Imi intind mana catre cer sperand ca cineva o sa o apuce, ca cineva va vedea dincolo de mine si va calca in picioare toate cuvintele mele si va lupta sa ma scoata... Da, acel cineva sunt eu. Dar nu din cauza credintei am ajuns asa, o nu... Am reactionat prost la loviturile vietii. Cand dragonul vietii sufla foc spre tine poti sa te mototolesti ca mine si sa suferi sau sa infrunti dragonul sa il apuci bot si sa te lupti cu el. Am avut atat de mult timp iluzia ca nebunia este un bun loctiitor pentru iubire, dar vai cat m-am inselat. Nebunia pana la urma este o manifestare a tristetii - un plans continuum o durere fara de sfarsit portretizata prin insasi finta omului. Si cum reusesc sa scap de armura, satana lucreaza astfel incat sunt pus la pamant si de frica imi pun armura la loc.
-Te dau afara din casa! - imi zice mama de multe ori, iar tata se uneste cu ea in decizie.
Este amuzant intr-un fel cum persoanele cele mai apropiate se intorc impotriva ta, dar e si tare dureros. Si din nefericire nu sunt singurul care e amenintat sa fie dat afara din casa. Oare parintele e parinte doar pana ai 18 ani, cat il obliga legea, iar apoi te vede ca pe un intrus?! Of, of of... Daca ar intelege oamenii cat de adanc taie cuvintele ar amuti. Totusi nu ma pot lasa definit de circumstante, nici de muzica, nici de oamenii din jurul meu, nici de trecut; trebuie sa lupt! - sa lupt cu cavalerul de otel! Imi trag sabia curajului din teaca viselor si ma pregatesc! Va fi o batalie crancena si va curge mult sange din sufletul meu, dar doar daca lupt voi reusi sa ajung un om care sa poata spune sincer si cu multumire: "Am trait!". Cat despre oameni, nu voi mai avea vreodata asteptari de la ei si am sa fiu puternic. Dar mereu voi crede in potentialul lor, ma voi stradui sa nu ii judec si cand ii voi vedea in suferinta voi face ce nu au facut altii pentru mine - am sa imi intind mana. Caci eu voi fi o data un om adevarat, asta imi promit!