Cavalerul de Otel

[Storymaker]

Cap I. Nasterea unui Cavaler de Otel

Singuratatea devine din ce in ce mai apasatoare o data cu trecerea timpului. Colegii mei rad si zambesc iar eu sunt bucuros printre ei - ei imi umplu golul dat de lipsa iubirii. In cele din urma, cand soneria suna sfarsitul ultimei ore, o parte din sufletul meu se rupe. Gandul singuratatii si al durerii ce o pricinuieste ma tortureaza iar durerea creste din ce in ce cu fiecare zi. Ce este iubirea pentru cel ce nu o poate simtii? Ce este dragostea pentru cel ce nu o poate avea? Ce sunt eu? Cine sunt eu? Eu sunt un cavaler de otel - un soldat in prima linie ce va muri pentru prietenii sai. Nu imi trebuie iubire, nu imi trebuie dragoste! Goliciunea este indeajuns. Voi trai putin si voi muri eroic! Gol- sunt atat de gol.
Metorul se legana cand intr-o parte, cand in alta iar drumul parea sa nu se mai sfarseasca. In toata aglomeratia aceea eram doar eu. Eu sunt o umbra - acesti oameni ma vor vedea o data sau maxim de doua ori in viata! - asa gandeam pe atunci.
Metroul s-a oprit si valuri-valuri de oameni au inceput sa plece. Era intuneric afara - exact cum imi placea. Aerul mirosea frumos iar drumul era pustiu. Simteam cum vantul imi mangaie fata, iar asta ma linistea. Era ca si cum Dumnezeu ar fi trimis intreaga natura sa-mi alunge suferinta. Noaptea trecu cu repeziciune iar dimineata ma gasii in fata liceului acoperit cu buruieni. Ce liceu frumos era- iar oamenii din el imi erau atat de dragi. Am intrat in clasa si m-am bucurat de colegii mei. Fiecare avea frumusetea sa- fiecare cu visurile si dorintele sale. Fiecare cu problemele sale - toti erau atat de frumosi, iar eu - eu eram protectorul lor - eu eram cavalerul de otel - cel ce se sacrifica pentru altii ignorandu-se total.
"Eu nu te vad ca pe un prieten" m-a izbit. Aceste vorbe scoase din gura celui pe care il admirasem atat de mult pentru talentele sale m-au trezit la realitate ca si cum cineva m-ar fi zguduit cu putere strigandu-mi in ureche "Gresesti! Gresesti! Gresesti!". Pana la urma toti cei pe care ii considerasem prieteni nu imi erau prieteni... Lor oare le pasa de mine? Ce sunt eu pentru ei pana la urma? Un... clovn? O tristete apasatoare spinteca sufletul iar vacanta de vara ce se apropia capata forme tenebre. Zilele ce urmara mi-am inchis inima fata de toti oamenii iar cei pe care ii considerasem prieteni adevarati nu aveau curajul sa ma certe- sa ma incurajeze - sa imi arate ca tin la mine cat de putin. Iar cel rau imi zise: "Vezi- nimeni nu tine la tine. Traiesti in minciuna. Nu contezi catusi de putin pentru oameni. Esti singur si aici.". Vacanta de vara se transformase intr-o depresie lunga si dureroasa. Durerea sufleteasca este atat de oribila incat as prefera sa simt oricat de multa durere trupeasca numai ca sa scap pentru o secunda macar de goliciunea, singuratatea si tristetea ca me apasa. Nu mai am nici un sentiment de bucurie iar armura cavalerului se crapa. Sabia a ruginit, iar coiful sta atarnat in cui.
Am jurat sa nu mai am prieteni in viata mea si ca am sa renunt la toti cei ramasi astfel in cat sa fiu cu adevarat singur. Si asa am si facut. Iar frigul mi-a devenit caldura, durerea - pace, boala - eroism. Traiam numai cand simteam durere trupeasca.
Scoala a reincepul iar Dumenzeu si-a plecat ochii asupra mea. M-a vazut la pamant- sangerand si cu bratele sfartecate de demoni. O lacrima I-a cazut peste sufletul meu distrus.
Eram la bunici, iar mucenicii fierbeau intr-o cratita mare. Bunica imi striga sa iau cratita care clocotea de pe foc si sa o duc pe balcon sa se raceasca mai repede. Fiindca imi faceam temele mi-am zis ca imi pun cartile pe cap caci am un echilibru bun si in acelasi timp sa iau cratita de pe foc si sa o duc. Am facut asa, dar cartile s-au dezechilibrat iar toata apa clocotita mi-a cazut pe picioare. Sosetele ardeau- bine ca purtam blugi caci altfel ar fi fost oribil. M-am ars bine de tot iar durerea era atat de mare incat nu mai puteam acorda atentie durerii sufletesti. Spre surprinderea mea- oamenii - pe care i-am desconsiderat asa de mult timp mi-au sarit in ajuto. A venit salvarea - arsura de gradul doi. M-au privit cu mila, m-au ingrijit si prin asta Dumnezeu mi-a aratat inca o data frumusetea umana. Nu simtisem bucuria de luni intregi- dar in acea zi in care am vazut cat de buni sunt oamenii si cand am realizat ca perspectiva mea asupra vietii e total gresita am fost atat de bucuros incat as fi sarit de bucurie daca nu ma dureau atat de rau picioarele de la arsura. I-am multumit lui Dumnezeu si m-am deschis dinnou catre oameni. Cavalerul de otel ramase in trecut - totusi coiful sau a ramas pe capul meu pana in ziua de azi.
Ce e frumos la oameni? Totul!

[Nero19]

Wow cred ca este a treia oara cand citesc fan ficul tau. Este atat de frumos si de trist... Sincer pentru moment chiar am simtit exact acelasi lucru pe care l-a simtit si personajul principal. Chiar daca a fost scurt m-a facut sa imi amintesc de zilele in care ma simteam singur si nu aveam ce sa fac sau cu cine sa ies...
Totusi nu am putut sa nu sesizez faptul ca ai avut cateva greseli mici gramaticale-probabil ca te-ai grabit si de aceea au aparut cuvinte ca "sfrartecate" in loc de sfartecate sau "ramsi" in loc de ramasi. Sper sa nu te descurajeze chestia asta pentru sunt greseli minore.
Felicitari pentru acest capitol reusit. Sper sa mai revii cu ceva la fel de interesant :)

[TLDR]

Wow cred ca este a treia oara cand citesc fan ficul tau. Este atat de frumos si de trist... Sincer pentru moment chiar am simtit exact acelasi lucru pe care l-a simtit si personajul principal. Chiar daca a fost scurt m-a facut sa imi amintesc de zilele in care ma simteam singur si nu aveam ce sa fac sau cu cine sa ies...
Totusi nu am putut sa nu sesizez faptul ca ai avut cateva greseli mici gramaticale-probabil ca te-ai grabit si de aceea au aparut cuvinte ca "sfrartecate" in loc de sfartecate sau "ramsi" in loc de ramasi. Sper sa nu te descurajeze chestia asta pentru sunt greseli minore.
Felicitari pentru acest capitol reusit. Sper sa mai revii cu ceva la fel de interesant :)

P.S. ce e bun la oameni? nimic. sunt niste animale egoiste si ipocrite care au creat societatea nu fiindca ii doresc in vreun fel pe ceilalati, ci fiindca au nevoie de ei.

[Storymaker]

Cap II. Cicatricile vechiului razboi

Niciodata nu voi avea o prietena. Niciodata! - Dar de ce? stau mereu si ma intreb. Si de fiecare data inima mi se frange in doua, amintindu-mi de copilaria mea. Multi ma vad ca pe un om mare si puternic, dar inauntru, dincolo de acest corp vanjos am ramas un copil ranit, pus la colt ce plange plin de durere in intuneric. Ani de-a randul mi s-a spus ca sunt un esec, parintii mei nu au fost multutmiti de mine, m-au lasat sa ma cresc singur, sa ma lupt singur si sa razbesc singur iar daca Dumnezeu nu ar fi fost langa mine as fi inebunit total. Cat conteaza pentru un copil iubirea parintilor - iubire pe care nu am simtit-o nici nu am primit-o intr-o copilarie zgomotoasa marcata de violenta, agitatie, frica si demoni. Inca ma mai tortureaza amintirile trecutului, inca retraiesc durerea, spaima, amaraciunea, frica iar si iar si iar la orice lucru mic ce declanseaza depanarea amintirilor dureroase. In general tipetele, ura, furia ma inspaimanta, ma inflacareaza, ma intorc in trecutul plin de violenta in care eram atat de chinuit cand mama imi era batuta.
Niciodata nu voi avea prietena! Niciodata! - imi repet cu convingere crezand ca in asta voi gasi putere, echilibru si imi voi demonstra ca pot - pot sa ma apar, pot sa apar pe copilul din mine, ca sunt puternic! Dar pe cine mint? Cateodata cand ma uit in oglinda si ma gandesc la modul meu de a vedea lucrurile rad cu pofta, rad din toata inima pentru ca sunt atat de stupid! Atat de stupid si totusi nu pot schimba nimic. Cum mi-a zis ea - sunt un las, un fricos si nu cred in iubirea ei. Asa e! Nu cred in iubirea ei, oricum isi va bate joc de mine, va tipa si ma va rani cum am mai fost ranit. Iubirea va trece si ma va uri in timp, iar intr-o zi imi va spune: "Mi-as fi dorit sa nu te fi cunoscut vreodata!". Ei bine, draga fata, oricare ar fi sentimentele tale fata de mine acum, pentru acel moment din viitor in care ma vei privi cu ura spunandu-mi aceste dureroase cuvinte, nu ai sa ma cunosti vreodata. Nu voi vorbi cu tine, te voi ignora si voi face tot ce imi sta in putere pentru ca sa te departez. Asta sunt eu... asta este iubirea mea fata de tine. Gaseste un baiat mai bun. Toti baietii sunt mai buni ca mine prin simplul fapt ca au curajul sa iubeasca. O sa fi fericita, am incredere in Dumnezeu si ma rog Lui sa iti dea un viitor sot minunat si sa fiti fericiti si pe pamant si in rai. Armura cavalerului de otel prinde forma pe mine, coiful este inca pe capul meu, iar sabia lui - inca in mana mea. Dar sabia ma raneste, armura nu ma lasa sa respir, iar coiful ma strange tare rau. Imi intind mana catre cer sperand ca cineva o sa o apuce, ca cineva va vedea dincolo de mine si va calca in picioare toate cuvintele mele si va lupta sa ma scoata... Da, acel cineva sunt eu. Dar nu din cauza credintei am ajuns asa, o nu... Am reactionat prost la loviturile vietii. Cand dragonul vietii sufla foc spre tine poti sa te mototolesti ca mine si sa suferi sau sa infrunti dragonul sa il apuci bot si sa te lupti cu el. Am avut atat de mult timp iluzia ca nebunia este un bun loctiitor pentru iubire, dar vai cat m-am inselat. Nebunia pana la urma este o manifestare a tristetii - un plans continuum o durere fara de sfarsit portretizata prin insasi finta omului. Si cum reusesc sa scap de armura, satana lucreaza astfel incat sunt pus la pamant si de frica imi pun armura la loc.
-Te dau afara din casa! - imi zice mama de multe ori, iar tata se uneste cu ea in decizie.
Este amuzant intr-un fel cum persoanele cele mai apropiate se intorc impotriva ta, dar e si tare dureros. Si din nefericire nu sunt singurul care e amenintat sa fie dat afara din casa. Oare parintele e parinte doar pana ai 18 ani, cat il obliga legea, iar apoi te vede ca pe un intrus?! Of, of of... Daca ar intelege oamenii cat de adanc taie cuvintele ar amuti. Totusi nu ma pot lasa definit de circumstante, nici de muzica, nici de oamenii din jurul meu, nici de trecut; trebuie sa lupt! - sa lupt cu cavalerul de otel! Imi trag sabia curajului din teaca viselor si ma pregatesc! Va fi o batalie crancena si va curge mult sange din sufletul meu, dar doar daca lupt voi reusi sa ajung un om care sa poata spune sincer si cu multumire: "Am trait!". Cat despre oameni, nu voi mai avea vreodata asteptari de la ei si am sa fiu puternic. Dar mereu voi crede in potentialul lor, ma voi stradui sa nu ii judec si cand ii voi vedea in suferinta voi face ce nu au facut altii pentru mine - am sa imi intind mana. Caci eu voi fi o data un om adevarat, asta imi promit!

[Storymaker]

Cap III O noua sansa

Eram trist si admiram copacii in tramvai. Lumea parea mai frumoasa azi si zgaltaitul tramvaiului era asemeni leganarii unui copil in bratele mamei sale. Erau frumoase cladirile, pline de povestile oamenilor ce au lucrat la ele, ce au trait in ele. Si oamenii erau frumosi, fiecare ducandu-si lupta. Cine stie cati sufera mai mult ca mine si ce razboiae poarta omul, si totusi ei castiga bataliile iar asta ma bucura nespus. Capatasem pace, iar ochii mei o caldura a parte. In spatele meu o fata rasufla trista. M-am intors si am vazut-o zambind, fara intentii rele, cu inima curata. Era sincera si ma iubea. Zidul gandirii mele era asediat. Fiecare rasuflare a ei, iubirea ei si dorinta ei de a sta langa mine era asemeni unei armate de razboinici ce asaltau fara mila cavalerul de otel. Izbitura dupa izbitura, armura cavalerului se frangea. M-am speriat cand mi-am vazut zidul pravalindu-se morman iar cavalerul de otel stand in genunchi, sangerand, blacand cu greu loviturile ce ii se dadeau. Ea era atat de frumoasa si de curata, cu o inima atat de mare. Rar sa vezi o asemenea fata.
De atunci am lalait-o ba fugind de ea, ba dorind sa stau langa ea caci prezenta ei ma bucura dar ma si facea sa ma tem. Intr-un final, trista de absenta mea indelungata si de modul meu de a ma comporta, a gasit un alt baiat. Era inalt, frumos si o placea, iar in timp ar fi iubit-o. L-am vazut in tramvai, langa ea. L-am privit si m-am bucurat pentru ei. Desi cavalerul de otel inca traia adanc in sufletul meu, puterea lui fusese slabita. Puteam sa redevin un copil, un omulet fara complexe, un om iubitor de oameni, iar pentru asta ii multumesc frumoasei fete ce a fost atat de buna cu mine incat luni intregi sa ma iubeasca chiar daca eu eram prea temator sa fac vr-un pas. Ii multumesc si ii voi multumi mereu in inima mea pentru bunatatea ei. Acum sunt in sfarsit... liber!