22-08-2012, 11:42 AM
Vise placute... Dar nu prea cred.
Urmatoarea treapta... Nu am mai putut-o atinge, decorul mi-a fugit din fata ochilor parca ar fi fost o fata de masa trasa de niste maini grabite. Stiam ca nu va dura mult pana sa ma prinda din urma, insa nu ma asteptam sa fie atat de curand... Sa ma astept la mai putin din partea realitatii? Nu vrea ca eu sa visez, macar de as stii de...
-Asta este ceea ce ti-ai dorii? Ma asteptam la mai mult, ma asteptam sa ma surprinzi, dar ceea ce ai impletit acolo ma dezgusta, dar hei, cine sunt eu sa comentez?
Asistenta ce teoretic are grija de mine, s-a gandit bine forma cui sa o ia.
-Daca tot sunt inchisa intr-o casa de nebuni, lasa-ma delirez.
-Nu.
-De ce? Lasa-ma, nu imi mai da sansa ca apoi sa o sfarami o data cu mine.
-E prea haios, esti jucaria mea preferata.
-Iar tu esti o tarfa.
-Ai grija, nici macar nu stii ce gen sunt.
-Tarfa nu tine cont de gen.
Zambetul ei ma facea sa ma intreb daca pot intrece masura atat de mult, arata de parca era gata sa imi muste capul pana ce l-ar fi sfaramat.
Si-a ridicat mana alba parca golita de sange facand insemnul unui pistol cu ajutorul degetelor osoase, ducandu-le deasupra capului, fiind gata sa apese pe tragaci, probabil vrand sa ma duca in adevarata mea viata, dar nu a apucat, capul fiindu-i prins de doua maini ferme sucindu-i gatul, trupul si asa plasmuit cazand la pamant, facandu-se praf, la propriu.
Cel ce poseda mainile era un barbat inalt, trasaturile neputand sa ii le disting.
-As fi vrut sa fac acelasi lucru, mai mult sau mai putin.
Am rostit uitandu-ma la praful ce inca plutea in aer. Mi-am ridicat capul, neclintita din loc, spre cel ce cred, imi mai daduse putin timp de a ma pregatii, pentru ce numai eu stiu.
M-ar fi izbit de patul tare, ochii fiindu-mi din nou obositi de acelasi décor alb. Lucru ce probabil mi-ar fi cauzat o noua criza spontana, ducand la camasa de forta ce m-ar fi imbratisat cu mare drag, reactii in lant.
-Cine esti?
-Al tau.
-Al meu ce?
Nu e coerent.
-Exact, ce nu cine.
-Raspunde la intrebare, te crezi Doctor Who?
-Sunt ingerul tau.
Deja e prea mult, incep sa imi pierd mintile cu adevarat, inchisa acolo, singura copie a libertatii sta numai in imaginatie, iar asta nu as putea spune ca e ceva prea sanatos.
-Esti o alta plasmuire, nu?
-Tarfa crezi ca este o plasmuire?
-Ea nu, ceea ce am peticit in mintea mea da, deci nu stiu ce sa cred despre tine. Nu stiu daca aici este lumina sau intuneric, daca este o camera sau vid, tu ai putea fi orice, oricine, dar macar de as stii unde suntem.
-Suntem in tine.
-Asta a sunat cam pervers pentru un inger.
-Nu sunt UN inger...
Dar ai zis...
-Sunt ingerul tau.
S-a apropiat de mine, acum putand sa il vad calumea, iar ceea ce am vazut m-a facut sa stiu ca este un inger. Pardon, ingerul meu. Frumusetea lui era de necomparat, nu il mai vazusem, iar eu nu prea cred ca puteam sa ma gandesc la cineva atat de chipes fara sa il fi vazut vreodata.
Parul saten, ochii caprui si pielea usor ciocolatie... Ma asteptam la niste haine albe, dar el era imbracat normal, daca as putea zice asta, tricoul negru, blugii rupti si ghetele ii dadeau un aspect formidabil, ce nu putea fi comparat cu ce era el, iar asta ma bucura.
-Ma asteptam la un cerculet auriu, ochi albastrii si par blond, dar mai bine asa.
-Asa ziceam si eu.
Zambetul lui era… uman,
-Nu esti ceva cum ai sustinut, esti cineva.Unde iti sunt aripioarele?
-Nu vrei ca ochii sa iti arda, nu?
Continuam sa ma uit la el, era singurul ce imi dadea senzatia ca inca gandesc lucid, desi nu este prea correct spus, nici eu nu inteleg, tot ce stiu e ca el este cu mine.
-Stii ca pana si felul in care arati este plasmuit de tine, nu? Ce e cu peruca aia rosie?
Da... prea multe chiar si pentru o minte bolnava inchisa.
S-a apropiat de mine, tragand usor peruca, lasand-o sa cada, facandu-se si ea praf. Vazandu-mi parul saten inchis.
-Nu mai e mult timp, tu trebuie sa scapi de aici si de acolo, drumul tau a fost construit, dar nu uita ca poti mereu sa mergi pe poteca.
-Ce vrei sa zici?
-Toata lumea cauta ceva, tu cauti libertatea, este lucrul cel mai greu de obtinut, vrei avea de indurat. Intai trebuie sa lupti pentru a iesii din propria minte, ca mai apoi sa evadezi si din acea casa.
-Ce trebuie sa fac? Spune-mi!
Vreau afara, voi face tot ce e nevoie, doar arata-mi poteca.
-Pentru un moment dormi, creierul tau are nevoie de o pauza, va avea multe de facut.
Sarutul ce mi l-a dat pe frunte a fost ca un somnifer, unul ce era, cu efect foarte indelungat.
O data ce o persoana a fost inchisa pentru nebunie nu mai scapa, cerand libertate creierul isi creeaza propria lume, multi isi imagineaza cum ar fi decurs viata lor daca nu erau inchisi, altii isi imagineaza ciudatenii, altii se transpun in actiunea unei carti citite. Toate astea se pot intampla in somn, sub forma viselor foarte realistice, altii pur si simplu… delireaza, ajungand sa fie legati pentru ca ochii le aratau imagini fantastice fiind inca inchisi in camera, pericole pentru asistente dar si pentru ei insisi.
Nu te poti vindeca de nebunie, albul iti inchide usa realitatii, la mine a ramas deschisa.
Oamenii nu trebuie sa fie izolati, este cel mai rau lucru ce poate fi facut unei persone cu probleme.
Cei ce au facut asta nu isi dau seama ca imbolnavesc pacientii, obligandu-i la inrautatirea situatiei. Iar oamenii nu isi dau seama ca sunt mai captivi ca niciodata, dar macar sunt fericiti… sper.
Urmatoarea treapta... Nu am mai putut-o atinge, decorul mi-a fugit din fata ochilor parca ar fi fost o fata de masa trasa de niste maini grabite. Stiam ca nu va dura mult pana sa ma prinda din urma, insa nu ma asteptam sa fie atat de curand... Sa ma astept la mai putin din partea realitatii? Nu vrea ca eu sa visez, macar de as stii de...
-Asta este ceea ce ti-ai dorii? Ma asteptam la mai mult, ma asteptam sa ma surprinzi, dar ceea ce ai impletit acolo ma dezgusta, dar hei, cine sunt eu sa comentez?
Asistenta ce teoretic are grija de mine, s-a gandit bine forma cui sa o ia.
-Daca tot sunt inchisa intr-o casa de nebuni, lasa-ma delirez.
-Nu.
-De ce? Lasa-ma, nu imi mai da sansa ca apoi sa o sfarami o data cu mine.
-E prea haios, esti jucaria mea preferata.
-Iar tu esti o tarfa.
-Ai grija, nici macar nu stii ce gen sunt.
-Tarfa nu tine cont de gen.
Zambetul ei ma facea sa ma intreb daca pot intrece masura atat de mult, arata de parca era gata sa imi muste capul pana ce l-ar fi sfaramat.
Si-a ridicat mana alba parca golita de sange facand insemnul unui pistol cu ajutorul degetelor osoase, ducandu-le deasupra capului, fiind gata sa apese pe tragaci, probabil vrand sa ma duca in adevarata mea viata, dar nu a apucat, capul fiindu-i prins de doua maini ferme sucindu-i gatul, trupul si asa plasmuit cazand la pamant, facandu-se praf, la propriu.
Cel ce poseda mainile era un barbat inalt, trasaturile neputand sa ii le disting.
-As fi vrut sa fac acelasi lucru, mai mult sau mai putin.
Am rostit uitandu-ma la praful ce inca plutea in aer. Mi-am ridicat capul, neclintita din loc, spre cel ce cred, imi mai daduse putin timp de a ma pregatii, pentru ce numai eu stiu.
M-ar fi izbit de patul tare, ochii fiindu-mi din nou obositi de acelasi décor alb. Lucru ce probabil mi-ar fi cauzat o noua criza spontana, ducand la camasa de forta ce m-ar fi imbratisat cu mare drag, reactii in lant.
-Cine esti?
-Al tau.
-Al meu ce?
Nu e coerent.
-Exact, ce nu cine.
-Raspunde la intrebare, te crezi Doctor Who?
-Sunt ingerul tau.
Deja e prea mult, incep sa imi pierd mintile cu adevarat, inchisa acolo, singura copie a libertatii sta numai in imaginatie, iar asta nu as putea spune ca e ceva prea sanatos.
-Esti o alta plasmuire, nu?
-Tarfa crezi ca este o plasmuire?
-Ea nu, ceea ce am peticit in mintea mea da, deci nu stiu ce sa cred despre tine. Nu stiu daca aici este lumina sau intuneric, daca este o camera sau vid, tu ai putea fi orice, oricine, dar macar de as stii unde suntem.
-Suntem in tine.
-Asta a sunat cam pervers pentru un inger.
-Nu sunt UN inger...
Dar ai zis...
-Sunt ingerul tau.
S-a apropiat de mine, acum putand sa il vad calumea, iar ceea ce am vazut m-a facut sa stiu ca este un inger. Pardon, ingerul meu. Frumusetea lui era de necomparat, nu il mai vazusem, iar eu nu prea cred ca puteam sa ma gandesc la cineva atat de chipes fara sa il fi vazut vreodata.
Parul saten, ochii caprui si pielea usor ciocolatie... Ma asteptam la niste haine albe, dar el era imbracat normal, daca as putea zice asta, tricoul negru, blugii rupti si ghetele ii dadeau un aspect formidabil, ce nu putea fi comparat cu ce era el, iar asta ma bucura.
-Ma asteptam la un cerculet auriu, ochi albastrii si par blond, dar mai bine asa.
-Asa ziceam si eu.
Zambetul lui era… uman,
-Nu esti ceva cum ai sustinut, esti cineva.Unde iti sunt aripioarele?
-Nu vrei ca ochii sa iti arda, nu?
Continuam sa ma uit la el, era singurul ce imi dadea senzatia ca inca gandesc lucid, desi nu este prea correct spus, nici eu nu inteleg, tot ce stiu e ca el este cu mine.
-Stii ca pana si felul in care arati este plasmuit de tine, nu? Ce e cu peruca aia rosie?
Da... prea multe chiar si pentru o minte bolnava inchisa.
S-a apropiat de mine, tragand usor peruca, lasand-o sa cada, facandu-se si ea praf. Vazandu-mi parul saten inchis.
-Nu mai e mult timp, tu trebuie sa scapi de aici si de acolo, drumul tau a fost construit, dar nu uita ca poti mereu sa mergi pe poteca.
-Ce vrei sa zici?
-Toata lumea cauta ceva, tu cauti libertatea, este lucrul cel mai greu de obtinut, vrei avea de indurat. Intai trebuie sa lupti pentru a iesii din propria minte, ca mai apoi sa evadezi si din acea casa.
-Ce trebuie sa fac? Spune-mi!
Vreau afara, voi face tot ce e nevoie, doar arata-mi poteca.
-Pentru un moment dormi, creierul tau are nevoie de o pauza, va avea multe de facut.
Sarutul ce mi l-a dat pe frunte a fost ca un somnifer, unul ce era, cu efect foarte indelungat.
O data ce o persoana a fost inchisa pentru nebunie nu mai scapa, cerand libertate creierul isi creeaza propria lume, multi isi imagineaza cum ar fi decurs viata lor daca nu erau inchisi, altii isi imagineaza ciudatenii, altii se transpun in actiunea unei carti citite. Toate astea se pot intampla in somn, sub forma viselor foarte realistice, altii pur si simplu… delireaza, ajungand sa fie legati pentru ca ochii le aratau imagini fantastice fiind inca inchisi in camera, pericole pentru asistente dar si pentru ei insisi.
Nu te poti vindeca de nebunie, albul iti inchide usa realitatii, la mine a ramas deschisa.
Oamenii nu trebuie sa fie izolati, este cel mai rau lucru ce poate fi facut unei persone cu probleme.
Cei ce au facut asta nu isi dau seama ca imbolnavesc pacientii, obligandu-i la inrautatirea situatiei. Iar oamenii nu isi dau seama ca sunt mai captivi ca niciodata, dar macar sunt fericiti… sper.
"Omul este cel mai putin el insusi atunci cand vorbeste in numele sau. Da-i o masca si iti va spune adevarul."
Oscar Wilde
Oscar Wilde