'Cause I don't care if I lose my mind.

[F'Green]

Varsta minima: -
Gen: Psihologic, Drama, Supernatural, poate si Romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: Cateodata s-ar putea sa apara cuvinte vulgare, sau scene neadegvate persoanelor cu o anumita varsta, voi pune o avertizare la inceputul capitolului respectiv.
Tipul de critica solicitata: De oricare, critica sa fie.


Idei


Am chiulit in prima zi la noua mea scoala, cemai inceput, insa casa nu se aranjeaza singura, vise... Dar mai bine asa, e o durere placuta. Ma deranjeaza faptul ca m-am mutat si ca nu cunosc pe nimeni aici, dar ma incanta ca am scapat de rutina de zi cu zi. Aceleasi fete intrigante si studiate prea amanuntit, aceleasi caractere prea adanc scotocite si aceeasi casa pe a carui usa intram, ma inunda propria-mi prezenta, dornica de noi ganduri si noi priviri, noi emotii si noi idei. Frecarea obisnuintei cu oboseala din interior incepea sa imi provoace un ulcer al caracterului parca si el ponosit. Vroiam noi experiente, fie ele si neplacute, le vroiam, iar daca asta cerea schimbarea a tot, o faceam fara sa gandesc de doua ori aceeasi idee.
Aveam nevoie de o noua logica, lepatandu-ma de cea veche, de care scapasem cu atata greutate. Daca nu imi pot schimba ochii, macar privirea ce le apartinea sa fie una noua, sa nu mai am senzatia ca, intre pleoape si globul ocular am nisip. Dorinta de un aer necunoscut, neadulmecat niciodata, un aer umed, atat de important pentru mine, era uriasa. Mainile-mi vroiau sa atinga lucruri fara amprentele mele pe ele, respingand parca orice lucru pipait de mine, ca doi magneti cu aceiasi poli. Pana si gatu-mi cerea lucruri noi de baut si nu ma refer la tarii, papilele mele gustative erau aproape inerte, simtind aceleasi gusturi de repetate ori. Era ca si cand eram infometata, insetata, dezbracata de tot pe dinauntru, oarba de atatea lucruri vazute, oboseala cronica parca isi facea si ea simtita prezenta, creierul meu era satul de lucruri memorate fortat, stocand toata informatia, folositoare sau nu, neputand sa stearga nimic, o, si cat de mult si-ar dori sa dea la cos majoritatea lucrurilor din-nautrul meu. Era ca si cand as fi fost a-tot-stiutoare, stiind atat de multe lucruri, habar nu avand cum sa scap de ele. Stiam exact ce vroiam, dar nu stiam cum sa obtin, asta pana cand, o picatura de apa mi-a limpezit putin ochii, indepartand nisipul atat de deranjant, pentru o fractiune de secunda, vazand ce aveam de facut. Creierul meu a fost pregatit in acel moment, de atat a avut nevoie, putina claritate, pentru a putea actiona. Urechile-mi infundate de atatea sunete cunoscute, s-au eliberat in sfarsit, ochii aveau parte de apa purificatoare de care aveau atata nevoie, creierul meu functiona din nou la o capacitate acceptabila, dar nu maxima. Gura mea simtea un gust uitat, al mandriei. Incet incet, imi reveneam, o data ce voi scapa de tot, voi fi eu, eu din nou. Credeam ca ma cunosc prea bine, ca ma saturasem de propria-mi prezenta, insa acum imi dau seama cat de dor imi era de mine, de mine cea cu adevarat eu, a mea, doar a mea.


In prima noapte in noul meu apartament, in noul meu pat, am dormit ca si cand as fi fost in coma, fara a simti totusi ca moartea se uita la mine. In momentul in care simturile mi s-au trezit la viata, o data cu dimineata, am exclamat ceva ce nimeni nu ar fi inteles, vrand sa imi spun atatea lucruri, dar tot ce am reusit sa scot pe gura a fost un amalgam de sunete, totusi, am inteles exact ce insemna asta. Privirea mi s-a rotit prin camera, temandu-ma de ceva anume. Am zambit usor, ridicandu-ma din pat, intreptandu-ma spre oglinda sifonierului.
- Insfarsit!
Asta e ceea ce vroiam sa vad, simteam ca nu ma vazusem de ani ce zile, si cam asa era, pe dinauntru mi-a explodat o bomba de sentimente, aruncand tot ce simteam inainte afara, prin fiecare por. Monotonia din mine a zburat pe fereastra deschisa, lasandu-ma insfarsit sa imi vad chipul adevarat, nu facatura aceea imprimata peste pielea-mi usor bronzata. Peruca ce imi ascundea parul roscat insfarsit a cazut, lentilele mate ce ma impiedicau sa imi vad propria privire in oglinda au cazut, eram eu. Nu m-am apucat sa urlu ca o handicapata, sa imi deranjez noii vecini, am vorbit doar pentru mine.
Pe dinauntru ma curatasem, mai ramane pe dinafara. Baia ma asteapta. Am intrat in cabina de dus, dand drumul la apa rece, exclamand si scalambanindu-ma cu mainile la gura, aveam nevoie de asta. Dupa ce mi-am terminat dusul rece, mi-am incalzit pielea cu apa calda. Acum puteam sa invat sa vad, sa simt, sa aud, sa gandesc, sa iau totul de la capat. Mi-am desirat trecutul pana la ultimul fir, fara regrete, privind cu atentie fiecare lucru facut, bucurandu-ma cand era cazul, este timpul sa imi dau jos bandajele ce imi ascundeau ranile, sa las acul si ata cu care mi-am croit viata si sa traiesc in loc sa imi calculez pasii ca pana acum. Am crezut ca fac totul cum trebuie, nu credeam ca imi planuiesc viata, nu credeam ca imi sap groapa cu o lingurita, m-am inselat, si cat ma bucur, pentru ca acum pot sa ma bucur ca am scapat.

- De ce nu ati venit ieri, domnisoara Winchester?
- A trebuit sa imi aranjez locuinta.
De ce trebuia sa imi tina morala? A fost doar prima zi. Nu imi place femeia asta, arata de parca si-ar fi pus sare de lamaie in cafea.
- Asta nu este o scuza, locurile in clasa deja s-au stabilit, unde vei sta?
Ei, asta da intrebare, m-am intors pe calcaie, uitandu-ma prin clasa, sperand sa nu fie vreun scaun liber in bancile din fata.
- Voi sta acolo. Am zis cu un ton calm si cu o expresie inerta. Ultima banca de la fereastra avea un loc liber.
- Alaturi de domnisoara Bailett, da, cred ca va veti intelege, amandoua sunteti vopsite.
Am auzit un 'Hei!' care probabil venea ca un raspuns pentru ceea ce spusese cascada aia de piei.
'Acritura isi scutura sosetele puturoase pe orgoliul meu'.
-Nu sunt vopsita, fatati-ar pisica intre prosoape.
Ultima parte am zis-o in soapta, apropiindu-ma de banca in care voi sta. Noua mea colega de banca auzindu-ma si incepand sa rada, atragand atentia colegilor, dar nu si a doamnei Villa, diriginta.
M-am asezat pe scaun, uitandu-ma la don'soara Bailett, admirandu-i frumusetea. O blonda cu parul valuri pe spate, machiata discret, slabuta si zvelta, lucrul care mi-a atras atentia a fost tenul ei atat de alb si ochii albastrii inchisi. Era frumoasa, cu un zambet extraordinar.
- Abigor.
Am spus zambind si intinzand mana.
- Delia, deja imi place de tine.
A spus razand in surdina.
- Bate aici.
Dupa ce a dat usor cu pumnul atat de mic si firav in al meu, a inceput sa imi puna diferite intrebari, ne bagand-o in seama pe dirginta, iar ignoranta era reciproca, probabil stia ca orice ar face nu avea cum sa o faca sa taca. Ar fi iesit din clasa si m-ar fi tras dupa ea, chiar ea o spusese.
Era un caracter care nu suporta obligatiile, ii placea sa faca ce ii trecea prin cap. Modul ei de a se imbraca era destul de dragut, purta niste sandale negre, fara toc, niste blugi inchisi la culoare simpli si o bluza alba. Imi parea draguta, nu era exagerata, ca specimene care mi-au sarit in ochi prin acea clasa.
O data ce s-a sunat, o multime de colegi ne-au inconjurat banca, facand cunostinta cu mine si apoi apucandu-se sa palavrageasca diferite chestii cu Delia. Ma simteam in plus, asa ca m-am dus afara, coborand pe scari, uitandu-ma la noile fete ce mi se aruncau in fata. Atmosfera din scoala era un placuta, nici prea agitata, nici monotona, aveam multe de facut.




Pssst, scuze ca incepe ca majoritatea povestilor de acest gen, ea se muta in alt oras, o noua scoala, chestii... sper totusi ca v-a placut primul capitol.
Comentariile riguroase vor fi bine venite, imi place sa scriu si chiar vreau sa ma perfectionez, mersi.
Sper ca am rectificat neatentiile pentru care am primit avertizare.

[Diz]

Aceasta este prima avertizare.

Te rog sa treci pe la Reguli generale Fan Fiction si de asemenea pe la Ghidul incepatorului si sa te conformezi. Nu este mult de citit, si trebuie aplicate de fiecare data cand mai postezi ceva, indiferent daca este oneshot sau poveste in sine.


Multumesc.

[F'Green]

Vise placute... Dar nu prea cred.


Urmatoarea treapta... Nu am mai putut-o atinge, decorul mi-a fugit din fata ochilor parca ar fi fost o fata de masa trasa de niste maini grabite. Stiam ca nu va dura mult pana sa ma prinda din urma, insa nu ma asteptam sa fie atat de curand... Sa ma astept la mai putin din partea realitatii? Nu vrea ca eu sa visez, macar de as stii de...
-Asta este ceea ce ti-ai dorii? Ma asteptam la mai mult, ma asteptam sa ma surprinzi, dar ceea ce ai impletit acolo ma dezgusta, dar hei, cine sunt eu sa comentez?
Asistenta ce teoretic are grija de mine, s-a gandit bine forma cui sa o ia.
-Daca tot sunt inchisa intr-o casa de nebuni, lasa-ma delirez.
-Nu.
-De ce? Lasa-ma, nu imi mai da sansa ca apoi sa o sfarami o data cu mine.
-E prea haios, esti jucaria mea preferata.
-Iar tu esti o tarfa.
-Ai grija, nici macar nu stii ce gen sunt.
-Tarfa nu tine cont de gen.
Zambetul ei ma facea sa ma intreb daca pot intrece masura atat de mult, arata de parca era gata sa imi muste capul pana ce l-ar fi sfaramat.
Si-a ridicat mana alba parca golita de sange facand insemnul unui pistol cu ajutorul degetelor osoase, ducandu-le deasupra capului, fiind gata sa apese pe tragaci, probabil vrand sa ma duca in adevarata mea viata, dar nu a apucat, capul fiindu-i prins de doua maini ferme sucindu-i gatul, trupul si asa plasmuit cazand la pamant, facandu-se praf, la propriu.
Cel ce poseda mainile era un barbat inalt, trasaturile neputand sa ii le disting.
-As fi vrut sa fac acelasi lucru, mai mult sau mai putin.
Am rostit uitandu-ma la praful ce inca plutea in aer. Mi-am ridicat capul, neclintita din loc, spre cel ce cred, imi mai daduse putin timp de a ma pregatii, pentru ce numai eu stiu.
M-ar fi izbit de patul tare, ochii fiindu-mi din nou obositi de acelasi décor alb. Lucru ce probabil mi-ar fi cauzat o noua criza spontana, ducand la camasa de forta ce m-ar fi imbratisat cu mare drag, reactii in lant.
-Cine esti?
-Al tau.
-Al meu ce?
Nu e coerent.
-Exact, ce nu cine.
-Raspunde la intrebare, te crezi Doctor Who?
-Sunt ingerul tau.
Deja e prea mult, incep sa imi pierd mintile cu adevarat, inchisa acolo, singura copie a libertatii sta numai in imaginatie, iar asta nu as putea spune ca e ceva prea sanatos.
-Esti o alta plasmuire, nu?
-Tarfa crezi ca este o plasmuire?
-Ea nu, ceea ce am peticit in mintea mea da, deci nu stiu ce sa cred despre tine. Nu stiu daca aici este lumina sau intuneric, daca este o camera sau vid, tu ai putea fi orice, oricine, dar macar de as stii unde suntem.
-Suntem in tine.
-Asta a sunat cam pervers pentru un inger.
-Nu sunt UN inger...
Dar ai zis...
-Sunt ingerul tau.
S-a apropiat de mine, acum putand sa il vad calumea, iar ceea ce am vazut m-a facut sa stiu ca este un inger. Pardon, ingerul meu. Frumusetea lui era de necomparat, nu il mai vazusem, iar eu nu prea cred ca puteam sa ma gandesc la cineva atat de chipes fara sa il fi vazut vreodata.
Parul saten, ochii caprui si pielea usor ciocolatie... Ma asteptam la niste haine albe, dar el era imbracat normal, daca as putea zice asta, tricoul negru, blugii rupti si ghetele ii dadeau un aspect formidabil, ce nu putea fi comparat cu ce era el, iar asta ma bucura.
-Ma asteptam la un cerculet auriu, ochi albastrii si par blond, dar mai bine asa.
-Asa ziceam si eu.
Zambetul lui era… uman,
-Nu esti ceva cum ai sustinut, esti cineva.Unde iti sunt aripioarele?
-Nu vrei ca ochii sa iti arda, nu?
Continuam sa ma uit la el, era singurul ce imi dadea senzatia ca inca gandesc lucid, desi nu este prea correct spus, nici eu nu inteleg, tot ce stiu e ca el este cu mine.
-Stii ca pana si felul in care arati este plasmuit de tine, nu? Ce e cu peruca aia rosie?
Da... prea multe chiar si pentru o minte bolnava inchisa.
S-a apropiat de mine, tragand usor peruca, lasand-o sa cada, facandu-se si ea praf. Vazandu-mi parul saten inchis.
-Nu mai e mult timp, tu trebuie sa scapi de aici si de acolo, drumul tau a fost construit, dar nu uita ca poti mereu sa mergi pe poteca.
-Ce vrei sa zici?
-Toata lumea cauta ceva, tu cauti libertatea, este lucrul cel mai greu de obtinut, vrei avea de indurat. Intai trebuie sa lupti pentru a iesii din propria minte, ca mai apoi sa evadezi si din acea casa.
-Ce trebuie sa fac? Spune-mi!
Vreau afara, voi face tot ce e nevoie, doar arata-mi poteca.
-Pentru un moment dormi, creierul tau are nevoie de o pauza, va avea multe de facut.
Sarutul ce mi l-a dat pe frunte a fost ca un somnifer, unul ce era, cu efect foarte indelungat.


O data ce o persoana a fost inchisa pentru nebunie nu mai scapa, cerand libertate creierul isi creeaza propria lume, multi isi imagineaza cum ar fi decurs viata lor daca nu erau inchisi, altii isi imagineaza ciudatenii, altii se transpun in actiunea unei carti citite. Toate astea se pot intampla in somn, sub forma viselor foarte realistice, altii pur si simplu… delireaza, ajungand sa fie legati pentru ca ochii le aratau imagini fantastice fiind inca inchisi in camera, pericole pentru asistente dar si pentru ei insisi.
Nu te poti vindeca de nebunie, albul iti inchide usa realitatii, la mine a ramas deschisa.
Oamenii nu trebuie sa fie izolati, este cel mai rau lucru ce poate fi facut unei persone cu probleme.
Cei ce au facut asta nu isi dau seama ca imbolnavesc pacientii, obligandu-i la inrautatirea situatiei. Iar oamenii nu isi dau seama ca sunt mai captivi ca niciodata, dar macar sunt fericiti… sper.