12-11-2011, 01:37 AM
Scuze, stiu ca nu am mai pus de mult dar acum e foarte greu sa mai intru datorita scolii. Sa vina vacanta...
CAPITOLUL 2:
Plecarea spre o noua viata
- Am o veste mare. Spuse din nou, revenindu-si.
Imi mijesc o chii catre ea facandu-mi drum printre sticlele goale. Isi stranse puternic ochii de un violet intens, lasand capul in pamant, schitand apoi un zambet ce ma facu sa incremenesc. Ce se intampla?
-Am fost data afara...spuse ea privindu-ma cu o usoara tristete in ochi. Te rog, e prima oara cand iti cer ceva, te rog lasa-ma sa stau cu tine.
Imi cuprind gatul in palme tragand de el in jos, parca vrand sa-l rup. Iau incet o sorbitura din paharul de alcool ridicandu-mi intru-n final privirea spre ea. Nu voiam sa o ranesc, dar imi era imposibil.
-Hinata...incep eu cu un glas stins. Eu nu mai am de stat aici decat 24 de ore. Plec in Europa.
Chiria prea mare si faptul ca acum o plateam singura din venituri ce nu existau mi-au grabit evacuarea din gaselnita pe care realmente nu o suportam, dar aveam atat de mare nevoie de ea. Uram orasul asta, New York, uram viata si tot ce tinea de ea. Voiam pur si simplu sa plec sa imi incep o noua viata. Orasul imi aducea aminte de multe, de mult pre multe. Sufletul meu ranit nu mai suporta greutatea amintirilor, nici noaptea poate nu mai suporta tipetele si urletele date de cosmruri.
-Atunci ia-ma cu tine. Nu ma lasa singura aici. Ce-am sa ma fac eu fara tine?
-Nu spune asa ceva, Tu trebuie sa iti continui studiile. Mai ai inca un an si vei putea face ce vrei.
Imi parea rau pentru ea, mi se rupea sufletul pentru ca era cea mai buna prietena a mea din copilarie dar nu putea sa o indepartez de tot ce era mai bun si mai frumos in viata sa. Uneori chiar o invidiam pentru viata ce o avea. Era indragostita, studenta eminenta, bursa si un campus intreg la picioare. Nu stia ce este aia grija, nevoie, avea un singur drum pe care il urma cu stricete. Dar era prietena mea si de fiecare data cand avea nevoie ii eram alatruri, ma bucuram impreuna cu ea. Soarta a hotarat sa o luam pe drumuri diferite, si probabil ca nu ne vom mai intalni iniciodata.
Nu cred ca o voi uita vreodata pe acea Hinata, sensibila, plangand din orice, prietenoasa si devotata. Trecusera cateva ore, dar atat de greu si apasator, incat isi pusera amprenta ca si cum ar fi ani. O noapte linistita, o caldura uscta de vara se simtea in aer exact ca in copilarie cand adormeam cu fereastra deschisa. Pana la urma, la ce imi folosea viata? Pentru ce mai traiam? Ce diferenta ar fi fost daca as muri sau daca as ramane pe pamant, fara ca nimeni sa stie ca exist. Daca nu pot face si eu ceva, ceva prin care lumea sa ma remarce, sa ma admire. De ce triesc?
Parca eram lipita de pervazul ferestrei, incat nu m-as fi putut ridica nici cu macaraua. Bagajele erau luminate de razele blande si palide ale lunii. Uram intodeauna plecarile, sar nu aveam ce face, era parca scris in stele. Era scris in stele ca eu sa plec, sa imi abandonez trecutul. Dar de data aceasta imi doream sa reusesc, sa castig dreptul la o viata frumaoasa. Desi poate nu credeam ca viata poate fi cu adevarat frumoasa sau fericita.
Ma hotarasc intr-un final sa ma ridic, dar nu pentru ca as vrea, ci din cauza ca puteam pierde feribotul, ce si asa costa mult prea mlti bani pentru mine. Incui cotetul ce mia slujit ani la rand ca locuinta, atat mie cat si lui... Totul adapostea atate amintiri de care imi e dor, aminitiri ce nu se mai pot intoarce. Unde vor ramane acele amintiri? Unde daca nu aici? Cui vor ramne aceste amintiri? Cui daca nu mie? Cine va plange gandindu-se la ele? Cine daca nu eu?
Hoinaream pe strazile pustii, pentru ca la ora aceea tarzie nici caini nu mai umblau pe strazi. Era putin ciudat pentru ca niciodata nu era atat de liniste la o ora tarzie in noapte, mai ales vara. Poate ca acest oras de nimic facea o ultima incercare de a ma convinge sa raman. Poate ca imi era putin frica de ce se va intampla, dar nu stiam ca aceea va fi chiar linistea dinaintea furtunii.
Rotile bagajelor deranjau aceea liniste de mormant ce ma apasa, de imi dadea impresia ca drumul nu se mai termina. Totusi, undeva, in departare se puteau zari luminile slabe ale singurului feribot. Incepusem sa alerg, stiind ca viitorul meu depinde de el. Daca il pierdeam? Unde locuiam? Ce munceam? Mi-as fi traso` cu orice cocalar pentru un afurisit de dolar din care as fi mancat trei zile. Alergam fara sa imi dau seama ca ma aprpii din ce in ce mai mlt, poate prea mult fara a ma putea opri. Dar simt ceva cuprinzandu-mi piciorul, apoi cad lovindu-ma de afalt. Nu stiu cum, dar am gasit puterea de a ma ridica, desi erea prea tarziu, mult prea tarziu pentru a spera. Nici macar luminile feribotului nu se mai puteau observa in zare.
Imi pierdusem deja orice speranta, stiam ca nu voi mai avea nici o sansa spre o viata mai buna. Ma plimbam agale prin port pana cand am auzit un glas. Parea atat de bland si intelegator, incat imi trezi imediat curiozitatea.
Se auzea de undeva din spatele barcilor ceea ce ma facu sa ma apropii.
tonul vocii necunoscute imi inspira incredere.
-De ce esti atat de trista, fata mea?Spuse un batran ca de vreo cinzeci si-un pic de ani ce parea scos din povestile copilariei.
Statea undeva jos pe un scaun pescuind. M-a facut sa prind atat de multa incredere incat nu stiu cum am avut curajul de am povestit tot ce aveam pe suflet.
Baiatul acestuia s-a oferit sa ma duca pana in portul din Florenta unde era dus cu treaba, mai apoi sa locuiesc cu un prieten de-al sau ce calatorea prin Europa. Era un baiat in jur de 19 ani cu ochii mari ciocolatii ,parul valvoi de culoarea nisipului si chipul cald asemanator cu al tatalui sau.
Marea era atat de intinsa, ce parca nu se sfarsea in orice directie ai privi . Era atat de albastra si involburata incat as fi putut sta o viata intreaga icercand sa-i descifrez adancurile si tot nu as fi reusit. Impanzit de stelele imprastiate pe magnifica scena a cerului albasrtu. Luna statea mandra privind in jur. Oare cum avea sa fie viata mea de acum in colo? Cum aveam sa ii rasplatesc vreodata pe binevoitori fara de care as fi ramas innecata in aceasi singuratate si tristete de odinioara?
Parca somnul nu voia sa ma cuprinda, desi imi era cald si bine in patura neagra din cabina capitanului. Parca nu puteam sa dorm stiind ca stelele ma urmaresc prin crapatura ingusta a geamului. Totul avea o frumusete aparte ce ma facea sa vreau sa ies si sa imi inund plamanii cu aerul sarat si greu al marii. Dar stand acolo pe punte priveam cum soarele incepe sa se iveasca din spatele marii, iar lumina difuza dinaintea rasaritului imi inunda privirea. Portul incepea sa se intrezareasca in departare, dupa o noapte lunga de nesomn si derabdare a ce avea sa urmeze in continuare. Cu cat ma apropiam mai mult puteam distinge siluetel inalte, scurrte, grase slabe, dar numai una imi atrase privirea. Un baiat cu parul intunecat ca cele mai groaznice cosmaruri si ochii ca doua cristale de onyx, misterios si elegant ce isi facea loc parca neobsevat printre aglomeratia de oamenii din ortul micut. Si cel mai ciudat era ca ceea persoana mi se parea atat de cunoscuta, ca si cum as fi copilarit cu eel, dar nu stioam de unde..
Stiu ca puteam sa il fac si mai lung, dar sunt foarte obosita, voi incerca sa fac capitolul 3 mai lung
http://reginacarmanita.blogspot.com/2010...holic.html Baiatul batranului marinar
CAPITOLUL 2:
Plecarea spre o noua viata
- Am o veste mare. Spuse din nou, revenindu-si.
Imi mijesc o chii catre ea facandu-mi drum printre sticlele goale. Isi stranse puternic ochii de un violet intens, lasand capul in pamant, schitand apoi un zambet ce ma facu sa incremenesc. Ce se intampla?
-Am fost data afara...spuse ea privindu-ma cu o usoara tristete in ochi. Te rog, e prima oara cand iti cer ceva, te rog lasa-ma sa stau cu tine.
Imi cuprind gatul in palme tragand de el in jos, parca vrand sa-l rup. Iau incet o sorbitura din paharul de alcool ridicandu-mi intru-n final privirea spre ea. Nu voiam sa o ranesc, dar imi era imposibil.
-Hinata...incep eu cu un glas stins. Eu nu mai am de stat aici decat 24 de ore. Plec in Europa.
Chiria prea mare si faptul ca acum o plateam singura din venituri ce nu existau mi-au grabit evacuarea din gaselnita pe care realmente nu o suportam, dar aveam atat de mare nevoie de ea. Uram orasul asta, New York, uram viata si tot ce tinea de ea. Voiam pur si simplu sa plec sa imi incep o noua viata. Orasul imi aducea aminte de multe, de mult pre multe. Sufletul meu ranit nu mai suporta greutatea amintirilor, nici noaptea poate nu mai suporta tipetele si urletele date de cosmruri.
-Atunci ia-ma cu tine. Nu ma lasa singura aici. Ce-am sa ma fac eu fara tine?
-Nu spune asa ceva, Tu trebuie sa iti continui studiile. Mai ai inca un an si vei putea face ce vrei.
Imi parea rau pentru ea, mi se rupea sufletul pentru ca era cea mai buna prietena a mea din copilarie dar nu putea sa o indepartez de tot ce era mai bun si mai frumos in viata sa. Uneori chiar o invidiam pentru viata ce o avea. Era indragostita, studenta eminenta, bursa si un campus intreg la picioare. Nu stia ce este aia grija, nevoie, avea un singur drum pe care il urma cu stricete. Dar era prietena mea si de fiecare data cand avea nevoie ii eram alatruri, ma bucuram impreuna cu ea. Soarta a hotarat sa o luam pe drumuri diferite, si probabil ca nu ne vom mai intalni iniciodata.
Nu cred ca o voi uita vreodata pe acea Hinata, sensibila, plangand din orice, prietenoasa si devotata. Trecusera cateva ore, dar atat de greu si apasator, incat isi pusera amprenta ca si cum ar fi ani. O noapte linistita, o caldura uscta de vara se simtea in aer exact ca in copilarie cand adormeam cu fereastra deschisa. Pana la urma, la ce imi folosea viata? Pentru ce mai traiam? Ce diferenta ar fi fost daca as muri sau daca as ramane pe pamant, fara ca nimeni sa stie ca exist. Daca nu pot face si eu ceva, ceva prin care lumea sa ma remarce, sa ma admire. De ce triesc?
Parca eram lipita de pervazul ferestrei, incat nu m-as fi putut ridica nici cu macaraua. Bagajele erau luminate de razele blande si palide ale lunii. Uram intodeauna plecarile, sar nu aveam ce face, era parca scris in stele. Era scris in stele ca eu sa plec, sa imi abandonez trecutul. Dar de data aceasta imi doream sa reusesc, sa castig dreptul la o viata frumaoasa. Desi poate nu credeam ca viata poate fi cu adevarat frumoasa sau fericita.
Ma hotarasc intr-un final sa ma ridic, dar nu pentru ca as vrea, ci din cauza ca puteam pierde feribotul, ce si asa costa mult prea mlti bani pentru mine. Incui cotetul ce mia slujit ani la rand ca locuinta, atat mie cat si lui... Totul adapostea atate amintiri de care imi e dor, aminitiri ce nu se mai pot intoarce. Unde vor ramane acele amintiri? Unde daca nu aici? Cui vor ramne aceste amintiri? Cui daca nu mie? Cine va plange gandindu-se la ele? Cine daca nu eu?
Hoinaream pe strazile pustii, pentru ca la ora aceea tarzie nici caini nu mai umblau pe strazi. Era putin ciudat pentru ca niciodata nu era atat de liniste la o ora tarzie in noapte, mai ales vara. Poate ca acest oras de nimic facea o ultima incercare de a ma convinge sa raman. Poate ca imi era putin frica de ce se va intampla, dar nu stiam ca aceea va fi chiar linistea dinaintea furtunii.
Rotile bagajelor deranjau aceea liniste de mormant ce ma apasa, de imi dadea impresia ca drumul nu se mai termina. Totusi, undeva, in departare se puteau zari luminile slabe ale singurului feribot. Incepusem sa alerg, stiind ca viitorul meu depinde de el. Daca il pierdeam? Unde locuiam? Ce munceam? Mi-as fi traso` cu orice cocalar pentru un afurisit de dolar din care as fi mancat trei zile. Alergam fara sa imi dau seama ca ma aprpii din ce in ce mai mlt, poate prea mult fara a ma putea opri. Dar simt ceva cuprinzandu-mi piciorul, apoi cad lovindu-ma de afalt. Nu stiu cum, dar am gasit puterea de a ma ridica, desi erea prea tarziu, mult prea tarziu pentru a spera. Nici macar luminile feribotului nu se mai puteau observa in zare.
Imi pierdusem deja orice speranta, stiam ca nu voi mai avea nici o sansa spre o viata mai buna. Ma plimbam agale prin port pana cand am auzit un glas. Parea atat de bland si intelegator, incat imi trezi imediat curiozitatea.
Se auzea de undeva din spatele barcilor ceea ce ma facu sa ma apropii.
tonul vocii necunoscute imi inspira incredere.
-De ce esti atat de trista, fata mea?Spuse un batran ca de vreo cinzeci si-un pic de ani ce parea scos din povestile copilariei.
Statea undeva jos pe un scaun pescuind. M-a facut sa prind atat de multa incredere incat nu stiu cum am avut curajul de am povestit tot ce aveam pe suflet.
Baiatul acestuia s-a oferit sa ma duca pana in portul din Florenta unde era dus cu treaba, mai apoi sa locuiesc cu un prieten de-al sau ce calatorea prin Europa. Era un baiat in jur de 19 ani cu ochii mari ciocolatii ,parul valvoi de culoarea nisipului si chipul cald asemanator cu al tatalui sau.
Marea era atat de intinsa, ce parca nu se sfarsea in orice directie ai privi . Era atat de albastra si involburata incat as fi putut sta o viata intreaga icercand sa-i descifrez adancurile si tot nu as fi reusit. Impanzit de stelele imprastiate pe magnifica scena a cerului albasrtu. Luna statea mandra privind in jur. Oare cum avea sa fie viata mea de acum in colo? Cum aveam sa ii rasplatesc vreodata pe binevoitori fara de care as fi ramas innecata in aceasi singuratate si tristete de odinioara?
Parca somnul nu voia sa ma cuprinda, desi imi era cald si bine in patura neagra din cabina capitanului. Parca nu puteam sa dorm stiind ca stelele ma urmaresc prin crapatura ingusta a geamului. Totul avea o frumusete aparte ce ma facea sa vreau sa ies si sa imi inund plamanii cu aerul sarat si greu al marii. Dar stand acolo pe punte priveam cum soarele incepe sa se iveasca din spatele marii, iar lumina difuza dinaintea rasaritului imi inunda privirea. Portul incepea sa se intrezareasca in departare, dupa o noapte lunga de nesomn si derabdare a ce avea sa urmeze in continuare. Cu cat ma apropiam mai mult puteam distinge siluetel inalte, scurrte, grase slabe, dar numai una imi atrase privirea. Un baiat cu parul intunecat ca cele mai groaznice cosmaruri si ochii ca doua cristale de onyx, misterios si elegant ce isi facea loc parca neobsevat printre aglomeratia de oamenii din ortul micut. Si cel mai ciudat era ca ceea persoana mi se parea atat de cunoscuta, ca si cum as fi copilarit cu eel, dar nu stioam de unde..
Stiu ca puteam sa il fac si mai lung, dar sunt foarte obosita, voi incerca sa fac capitolul 3 mai lung
http://reginacarmanita.blogspot.com/2010...holic.html Baiatul batranului marinar