Disclaimer:Nu detin nici un personaj din animeul Naruto si nu fac profit de pe urma acestora.
[align=center] Am o noua idee, nu stiu cat de originala, si momente de inspiratie exagerata.
CAPITOLUL 1:
Povesta vietii mele
Eu, o proaspata femeie scapata de pe bancile facultati. La 24 de ani ai mei, odata cu terminarea facultatii de Arta, viata mi-a dat o lovitura brutala coborandu-ma cu picioarele pe pamant din minunatul meu paradis. Sunt satula de mizeria vietii. Am obosit. Am obosit sa ma tot chinui, sa lupt. Si pentru ce? La un momentdat voi muri singura, ca un caine, fara ca cineva sa isi aduca aminte de faptul ca am existat sie eu, candva.
Privesc pe geamul garsonierei micute gandindu-ma la el. De ce a plecat? De ce m-a lasat sa lupt singura? Boala a avansat repede, dar el credea, el credea si imi promitea zilnic ca va fi bine. Ajunsese la un punct in care nu mai vorbea. Iar el ma privea, atat de trist incat am jurat sa nu mai iubesc pe nimeni in afara de el. Ma privea cu niste ochii mari, umflati si rosii, il priveam in ochii si il vedeam cum sufera. Poate ar fi strigat, ar fi urlat de durere si mi-ar fi soptit ca ma iubeste, dar nu putea. Se multumea doar sa ma priveasca, ore in sir. Iar eu stateam la capataiul lui, ii dezmierdam fruntea fierbinte. Nu mancasem si nu dormisem de cateva zile, si in timp ce el dormea lasam lacrimile sa curga. Imi trecea toata viata sa inaintea ochilor. Dar nu vroiam sa ma gandesc la prezent, era deja prea multa durere in jur, si eu rebuia sa fiu puternica, pentru el.
Intr-o dimineata nu s-a mai trezit. Alarmata, cu sufletul cat un purice am alergat pe holurile spitalului cautand ajutor. Nimeni. Eram doar eu, doar eu in pustietatea aceea de gheata. Am inceput sa strig, sa urlu cu nadejdea ca ma va auzi cineva. Si asa s-a intamplat. Au inceput interventia pe creier. In timpul asta eu stateam, frecandu-mi mainile si cu chipul alb inundat in lacrimi, asteptand pe cineva, oricine sa imi dea vreo veste. Nu mai suportam asteptarea. As fi vrut sa sufar eu in locul lui, dar atunci el ar fi suferit mai mult, stiindu-ma pe mine acolo si pe el aici. Alunecasem de pe scaunul din fata salii de operatie, si zaceam pe jos plangand. Dar usa se deschise brusc, pe ea iesind un om inalt,probabil un chirurg. Intrebarea nerostita ce zacea pe buzele mele mi se putea citi in ochii de un verde cenusiu. Imi ridicasem privirea spre el, iar acesta ma ridica si dadu din cap negativ. "Am facut tot ce am putut, a intrat in coma". In urmatoarea saptamana nu am mai plecat de la geamul terapiei intensive. Iar starea lui parea ca se imbunatateste, iar asta parca imi dadea aripi. Saptamana viitoare starea lui era la polul opus. Tot ce il mai tinea in viata erau aparatele. Si cred ca cel mai greu mi-a fost sa ii semnez deconectarea de la aparate. Il iubeam, pentru ca era la fel ca mine, doar el ma intelegea. Dar acum, acum l-am pierdut pentru todeauna, si oricat as vrea nu il pot aduce inapoi.
Las parul de un roz gretos sa imi curga dezordonat pe umeri. Asta sunt eu, un gunoi, o alta persoana ce face umbra pamantului degeaba. Ma zbat de pe o zi pe alta sa plaesc chiria prea mare pentru garsoniera asta mica din suburbii plina cu foi mototolite si pahare varsate, cu un miros puternic de nicotina.Aici imi petrec cea mai mare parte a timpului, singura. Asta sunt eu si asta e lumea mea infecta...Soneria se aude puternic deranjand linistea de mormant din living. Imi fac drum printre sticlele goale mormaind injuraturi numai de mine stiute. Deschid usa ce scoate un mic scartait enervant, apoi simtind douoa brate incolacindu-se in jurul gatului meu. II privesc parul intunecat si lung, trupul subtire si inalt, o prifesc pe Hinata. Aceasta ma analizeaza din cap pana in picioare.
-Arati ca dracu`. Spuse aceasta incepand sa rada cu pofta.
Are dreptate, desi pe mine nu ma amuza intratat ca si pe ea.
-Am o veste mare. Spuse din nou, revenindu-si.[/aglin]
http://idesigniphone.com/pirate-2 Sakura
http://media.photobucket.com/image/3d%20...d6.jpg?o=5 Hinata
[align=center] Am o noua idee, nu stiu cat de originala, si momente de inspiratie exagerata.
CAPITOLUL 1:
Povesta vietii mele
Eu, o proaspata femeie scapata de pe bancile facultati. La 24 de ani ai mei, odata cu terminarea facultatii de Arta, viata mi-a dat o lovitura brutala coborandu-ma cu picioarele pe pamant din minunatul meu paradis. Sunt satula de mizeria vietii. Am obosit. Am obosit sa ma tot chinui, sa lupt. Si pentru ce? La un momentdat voi muri singura, ca un caine, fara ca cineva sa isi aduca aminte de faptul ca am existat sie eu, candva.
Privesc pe geamul garsonierei micute gandindu-ma la el. De ce a plecat? De ce m-a lasat sa lupt singura? Boala a avansat repede, dar el credea, el credea si imi promitea zilnic ca va fi bine. Ajunsese la un punct in care nu mai vorbea. Iar el ma privea, atat de trist incat am jurat sa nu mai iubesc pe nimeni in afara de el. Ma privea cu niste ochii mari, umflati si rosii, il priveam in ochii si il vedeam cum sufera. Poate ar fi strigat, ar fi urlat de durere si mi-ar fi soptit ca ma iubeste, dar nu putea. Se multumea doar sa ma priveasca, ore in sir. Iar eu stateam la capataiul lui, ii dezmierdam fruntea fierbinte. Nu mancasem si nu dormisem de cateva zile, si in timp ce el dormea lasam lacrimile sa curga. Imi trecea toata viata sa inaintea ochilor. Dar nu vroiam sa ma gandesc la prezent, era deja prea multa durere in jur, si eu rebuia sa fiu puternica, pentru el.
Intr-o dimineata nu s-a mai trezit. Alarmata, cu sufletul cat un purice am alergat pe holurile spitalului cautand ajutor. Nimeni. Eram doar eu, doar eu in pustietatea aceea de gheata. Am inceput sa strig, sa urlu cu nadejdea ca ma va auzi cineva. Si asa s-a intamplat. Au inceput interventia pe creier. In timpul asta eu stateam, frecandu-mi mainile si cu chipul alb inundat in lacrimi, asteptand pe cineva, oricine sa imi dea vreo veste. Nu mai suportam asteptarea. As fi vrut sa sufar eu in locul lui, dar atunci el ar fi suferit mai mult, stiindu-ma pe mine acolo si pe el aici. Alunecasem de pe scaunul din fata salii de operatie, si zaceam pe jos plangand. Dar usa se deschise brusc, pe ea iesind un om inalt,probabil un chirurg. Intrebarea nerostita ce zacea pe buzele mele mi se putea citi in ochii de un verde cenusiu. Imi ridicasem privirea spre el, iar acesta ma ridica si dadu din cap negativ. "Am facut tot ce am putut, a intrat in coma". In urmatoarea saptamana nu am mai plecat de la geamul terapiei intensive. Iar starea lui parea ca se imbunatateste, iar asta parca imi dadea aripi. Saptamana viitoare starea lui era la polul opus. Tot ce il mai tinea in viata erau aparatele. Si cred ca cel mai greu mi-a fost sa ii semnez deconectarea de la aparate. Il iubeam, pentru ca era la fel ca mine, doar el ma intelegea. Dar acum, acum l-am pierdut pentru todeauna, si oricat as vrea nu il pot aduce inapoi.
Las parul de un roz gretos sa imi curga dezordonat pe umeri. Asta sunt eu, un gunoi, o alta persoana ce face umbra pamantului degeaba. Ma zbat de pe o zi pe alta sa plaesc chiria prea mare pentru garsoniera asta mica din suburbii plina cu foi mototolite si pahare varsate, cu un miros puternic de nicotina.Aici imi petrec cea mai mare parte a timpului, singura. Asta sunt eu si asta e lumea mea infecta...Soneria se aude puternic deranjand linistea de mormant din living. Imi fac drum printre sticlele goale mormaind injuraturi numai de mine stiute. Deschid usa ce scoate un mic scartait enervant, apoi simtind douoa brate incolacindu-se in jurul gatului meu. II privesc parul intunecat si lung, trupul subtire si inalt, o prifesc pe Hinata. Aceasta ma analizeaza din cap pana in picioare.
-Arati ca dracu`. Spuse aceasta incepand sa rada cu pofta.
Are dreptate, desi pe mine nu ma amuza intratat ca si pe ea.
-Am o veste mare. Spuse din nou, revenindu-si.[/aglin]
http://idesigniphone.com/pirate-2 Sakura
http://media.photobucket.com/image/3d%20...d6.jpg?o=5 Hinata
