Capcana Morții

[Itsumi]

Arrigato Micuta..^^ Iti multumesc ca citesti toate nebuniile mele...
Asa cum am mai spus acesta va fi un fic foarte lung, si sper sa nu va plictisesc...
Am venit cu primul capitol...
Enjoy! :)


Capitolul 1 - Randunica alba



Au trecut 11 zile de cand ma aflu aici...Nu pot vedea sau auzi nimic. Sunt prinsa in acesti patru pereti albi care vor sa imi fie prieteni pe viata. Usa alba se confunda usor cu peretii, tavanul si podeaua alba. Totul este alb. Fara scapare, fara dorinta de a mai trai...
Nu imi aduc aminte cum am ajuns aici. Nici macar numai imi amintesc cum ma cheama, sau cum arat. Totul pentru mine inseamna doar alb, ganduri albe totul alb. Nu inteleg de ce sunt aici, iar mintea mea incearca sa proceseze amintirile din trecut pentru a-mi aminti o farama din ceva care pare inexistent. Insa stiu doar atat...Am inceput sa numar acele secunde ca si cum ar fi zile si am ajuns la 11. Poate sunt zile, saptamani, ani dar eu nu imi pot aminti nimic.
Cel mai ciudat vis al meu, daca il pot numi asa este cel in care visez o umbra nedeslusita care imi spune mereu:

- Rabdare iubita mea randunica alba...rabdare....


Eu o randunica si mai ales alba? Randunele sunt deobicei negre, plapande, mici scumpe, in nici un caz albe. Nu imi pot vedea chipul desi mi-as dori acest lucru foarte mult. Pot vedea numai pielea mea alba ca spuma laptelui, mainile lungi si frumoase dar aspre, si parul pana la genunchi blond deschis aproape alb.
Simt cum innebunesc incetul cu incetul...Poate acesta este scopul. Poate am fost adusa aici de familia mea, poate au vrut sa scape de mine. Dar eu cum pot gandi asa ceva, daca eu nu imi aduc aminte nici daca am familie, nici cum arat, nici cum ma cheama...nimic. Parca sunt o himera, care are insa sentimente si lacrimi care cad de fiecare data cand imi amintesc de visul acela. Randunica alba...”
Oare o sa fiu salvata de un print pe cal alb? Oare voi ramane aici pe vecie? Oare voi mai trai indeajuns pentru a fi eliberata din aceasta cusca alba, care desi vrea sa dea impresia de maretie, pe mine ma innebuneste. Vreau sa evadez, vreau sa fug si sa nu ma uit in urma. Desi teama pune stapanire pe mine, in acelasi timp si dorinta de evadare e mare. Insa ramane o vesnica intrebare.
Unde sa fug? Eu nu imi amintesc nimic. De unde sa fug, daca nustiu unde sunt. Stiu si vad doar acei patru pereti albi. Atat de albi incat imi vine sa ma omor. Da ce hilar suna, sa ma omor. Nu as avea nici macar cu ce sa ma omor. Am doar o rochie alba pe mine...din nou alba, scurta asa ca nu mi-ar fi de prea mare ajutor. Sa ma spanzur nu as avea cum, iar alt plan sinucigas de asemenea nu ar putea fi pus in practica.
Incerc sa imi amintesc totusi cum este sa mananci. Nu imi amintesc sa fi mancat de cand am ajuns la 11 insa stomacul meu nu da semne de foame sau de orice altceva. Poate am murit si am ajuns in Rai sau un Iad alb. Si daca as fi murit, nu ar fi trebuit sa simt trecerea aceea? Sa planga cineva dupa mine, sa ma jeleasca? Sau poate atunci cand mori totul moare, dispare chiar si amintirile...
Oare sunt un suflet care este prins aici in Ceruri si nu poate face nimic? Oare acesta e destinul meu? Sa stau eu cu mine, cu gandurile mele albe, si in aceasta capcana a mortii care in mod inevitabil este alb.
Ma gandesc totusi daca o sa raman aici prinsa pentru totdeauna macar sa nu ma plictisesc. Sa imi exploatez nebunia mea la maxim. Insa mai intai imi trebuie un nume...

- Anais !

De unde se auzise acea voce? Cu siguranta nu din mintea mea inundata de alb. Ma uit repede in camera, insa nimic usa alba este la locul ei inchisa. Oare am avut o halucinatie sau poate mi-a fost transmis un mesaj? Oricum ar fi chiar imi place numele, iar de acum incolo asa imi voi spune...: Anais
Se pare ca un nou drum, o noua speranta exista pentru mine...pentru aceea fata care era pierduta in acel infinit alb. Chiar daca eu numai aveam speranta, puteam sa ma incapatanez si sa cred in acea falsa iluzie ca viata mea avea sa se schimbe din acel moment in care imi pusesem numele care avea sa imi calauzeasca urmatoarele clipe.