Cantarea cantarilor

[daddy's Girl]

Desi fictiune, ideea povestirii se bazeaza in mare parte pe viata mea, deci pot spune ca e o abordare originala.
In legatura cu titlul, vreau sa spun ca nu are nici o legatura cu numele cartii din Biblie: "Cantarea cantarilor", ci doar e traducerea in romana a variantei din engleza ce nu prea era acceptata.
Imi pare rau, dar nu am folosit diacritice, ma deranjeaza si pe mine asta, insa nu am ce face... si chiar nu inteleg care este treaba cu alineatele, nu le pot pune.
Am folosit o abordare putin diferita si stiu ca uni dintre voi nu sunteti obisnuiti cu asta , sper doar sa aveti rebdare si sa fiti deschisi pentru alte tipuri de "ficuri".

CANTAREA CANTARILOR


Prolog

M-am aplecat pe balustra rece din marmura alba aruncandu-ma usor inainte numai pentru a ma uita in zare pe cerul de un albastru sters,lipsit de soare, peste varfurile unor brazi batrani, in cautarea ei, insa nu o puteam vedeam niciunde. Am repetat aceeasi miscare si in partea stanga a cerului, facand aplecari mici, dupa care m-am dat inapoi de pe balustrada, facand cativa pasi indarat pentru ca sa pot cuprinde bolta cereasca cu privirea, bolta care pe jumatate era ocupata de crengile unor brazi ce se luau la intrecere cu alti copaci din padurea care nu se afla la mare distanta, si, se parea ca brazii aveau sa castige.
In aer plutea un miros stins si placut de barbecue sauce si frigarui, iar fumul gri, care era si cel ce purta aroma picanta, se inalta spre cer si era ascuns de acesta in paloarea sa.
In partea aceasta a Americii padurile sunt un lucru obisnuit, iar undeva, in spatele padurii acesteia, la un kilometru departare, dupa calculele mele, se afla lacul nostru, caci numele nu i-l stiam, ci doar ca era “al nostru”. Mergeam cu tatal meu acolo in fiecare vacanta, dimineata, cand soarele nu era inca aprins, iar unchiul meu nu era inca plecat la munca, sa pescuim in acel lac.
Stiam padurea, fiecare loc’sor si ascunzatoare de caprioare, iar tata ma aducea aici, la matusa si unchiul meu pentru a lua o pauza de la viata de oras din tara noastra.
Mi-am dus mana deasupra ochilor si mi i-am micsorat incet pentru a putea patrunde cerul, si, miscandu-mi capul din stanga in dreapta, cautam pe cer orice urma neagra mai maricica, ce putea semana cu o pasare.
Am renuntat. Luand patura decolorata impletita de pe scaun, am pus-o pe jos, pe gresia rece a balconului si m-am asejat pe ea. “Eram sigura ca nu o sa se mai intoarca. Cand vreau si eu sa stau cu ea, atunci ma lasa singura. Hoata!”
Am scapat un oftat si cautandu-mi cartea pe sub patura, ma pregateam sa citesc ceva. Mi-am mai aruncat privirea spre cer o data si am inceput sa rasfoiesc cartea cu pagini usor ingalbenite, vechi, pentru ca iar uitasem sa- i pun un semn de carte.
M-am uitat in sus, nimic schimbat, aceeasi mixtura de albastru spalacit si gri sters, sec. Cel mai mare Pictor stia intodeauna sa potriveasca nuantele cerului. Isi lua pensula si acuarelele si pur si simplu incepea sa traseze, pateze, sufle, si sa faca o opera de arta unica, nici unul din milioanele de tablouri nefiind la fel.
Stiam ca era undeva, sus, pazindu-ma si ca, singurul, stia ce e in inima mea, dar poate ca nu vroia sa imi arate asta.
Sau poate ca El, Dumnezeu, era undeva, pe pamant, sorbind o ceasca de ceai si privind lacul cu ratele lui salbatice.
Dar de un lucru eram sigura , si am aruncat o privire catre cartea ce statea langa mine, pe jos: El nu isi facea griji ca trebuia sa citeasca cartea pe care eu o aveam.
Mi-am inaltat capul, inchizand ochii, catre padure si am lasat vanticelul de vara, totusi rece, ce venea dinspre rau sa-mi poarte gandul catre Cel ce-si sorbea ceaiul.