Cand viata se complica

[Miss M]

@ Leontina, ma bucur ca ti-a placut bataia cu apa, nu stiu ce mi-a venit sa scriu partea aia. :D Incepand cu acest capitol, timp de vreo 10 capitole actiunea nu va mai decurge deloc incet, te asigur. Cat despre nume, incerc sa creez un balans intre el si denumirile de genul "blondin, antrenor, saten" ca sa nu devina sacaitoare. Am sa incerc totusi sa folosesc mai des numele.
@ Googga, merci de biscuiti :)) Traiasca Tantita. Plot = fir narativ, am mai spus asta. Ma bucur ca si tie ti-a placut scena aia, in ciuda asteptarilor despre ea. Incerc in acest capitol experimentul cu space.
Enjoy!

Capitolul XX

In ultimele doua saptamani nu s-a mai intamplat nimic notabil. Antrenamentele au continuat, ideile mele diversificandu-se odata ce toata lumea a dat semne de talent. Si, de fiecare data cand ceva a mers prost, m-am retras cu incredere in imbratisarea lui Alex, care a fost mai grijuliu ca niciodata. De fiecare data cand nu am fost in apele mele, un sarut din partea lui a rezolvat totul. Ca sa nu mai vorbim de momentele de intimitate de care am avut parte atunci cand Eric dormea in camera lui Carol.
Intreaga relatie ar putea parea mult prea grabita, dar, avand doar trei luni la dispozitie, fiecare zi conteaza. As vrea sa descopar cat mai multe lucruri despre saten, sa ma apropii cat mai mult de el in acest timp. Nu vreau sa mai pierd nimic din cauza unui termen stupid.

O iau la fuga pe holuri, incercand sa nimeresc infirmeria. Inima imi bate cu putere, impiedicand orice incercare a creierului de a intelege cu adevarat informatia primita. Picioarele imi ating podeaua din zbor, fiecare salt trezindu-ma din reverie pentru o clipa al carei ecou slabeste in timp, pierzandu-se in marea de ganduri care se impotmolesc, asteptand sa fie aduse in discutie. Ma ghidez dupa tipetele agasate care se aud la rastimpuri, ajungand intr-un final in fata unei usi duble de metal. Ma opresc buimacita, ascultand semnele agonizante ale dezastrului care tocmai s-a intamplat. Cu fiecare respiratie intretaiata ma pregatesc pentru ceea ce urmeaza sa vad, dorindu-mi ca totul sa fie un vis din care sa-mi revin in clipa in care voi pasi inauntru. Doar vise, caci noul val de tipete si suspine venite de dincolo de zid ma conving de realitatea dramaticului incident care a avut loc.
Imping usa cu putere, dand nastere unui scartait ascutit care ma face sa ma cutremur. Ceea ce vad in incapere ma lasa cu gura cascata. Mai mult de douazeci de paturi se intind de o parte si de alta a camerei, tot felul de aparate strajuind fiecare pat. Aparatura de aici este mai performanta decat cea din multe spitale in care am fost. Ma intreb cum de nu am vazut locul asta mai devreme, dar renunt la idee pentru a ma concentra pe raniti.
Ce s-a intamplat?
Pierdeam vremea cu o parte din mutanti, asteptandu-i pe ceilalti sa se intoarca de la cursuri. Cativa insistasera sa mearga la facultate macar de doua ori pe saptamana, pentru a nu ramane in urma cu lectiile. Nu intelegeam dorinta aceasta apriga de a invata, mai ales ca realizam pericolul la care se expun parasind baza. Dar nu au vrut sa ma asculte. Intr-un fel, ii intelegeam. Linia dintre viata si moarte se subtiase considerabil si, desi trebuia sa avem grija sa nu trecem dincolo dintr-un accident stupid, trebuia sa ne preocupam si de viitor. Viitor ce depindea de facultate, de gasirea unei slujbe, de intemeierea unei familii... Lucruri normale care mie imi par atat de indepartate si imposibile.
Williams a avut grija sa imi trimita o amenintare destul de clara, datorata faptului ca m-am aliat cu “dusmanii”. Cum a facut asta? Simplu. Mi-a impuscat vreo zece oameni in timp ce mergeau la cursuri. Probabil a realizat cat rau imi face ranindu-i pe ei, scotandu-i din joc macar temporar. In opinia lui, toti vor fi morti in o saptamana. La fel si toti acei presedinti si regi care vor face greseala de a veni la congresul care, de altfel, a fost amanat de prea multe ori. Mintea acelui om este prea incurcata pentru a ma obosi sa o inteleg. Dar nu ma asteptam sa faca asa ceva, nu acum. Incidentul ar fi putut avea consecinte grave pentru el. Nu imi pot explica de ce si-ar risca intregul plan doar ca sa-mi raneasca niste oameni. Dar va trebui sa imi dau seama, si asta repede.
Ma indrept spre primul pat, de unde o satena micuta ma priveste cu ochi mari si speriati. Oftez vazandu-i piciorul insangerat, bandajat intr-un mod delasator. A fost nimerita fix deasupra genunchiului. Mi se pare interesant ca nu se vaita deloc, indurand acea durere cu o putere neobisnuita unei fete. Stiu prea bine cum e sa fii impuscat. Durerea aceea care parca te arde, glontul fierbinte muscandu-ti din carne… Nu e deloc placut. Inghit in sec indepartand bandajul si constatand ca glontul nu a fost inca indepartat.
- Cum de s-a intamplat asa ceva? o intreb pe fata care ma priveste cu raceala, de parca ar da vina pe mine pentru ceea ce a patit. Sparg gatul unei fiole de anestezic, golindu-i continutul intr-o seringa. Injectez serul direct in coapsa, dorind sa-i grabesc efectul.
- Mergeam de la un curs la altul, cand s-au auzit cateva impuscaturi. In urmatoarea clipa eram pe jos, cu o durere insuportabila la picior. Apoi a aparut Carol, care ne-a ajutat sa mergem pana la masina. Nu i-am vazut prea bine pe cei care au tras, erau…
- Imbracati in negru, cu ochelari negri si se aflau in spatele unor copaci sau pe vreun acoperis, o completez, realizand dupa fata ei ca am ghicit. Williams procedeaza mereu la fel, constat fara pic de uimire, luand o penseta din cutia de ustensile medicale. Te-as sfatui sa nu te uiti.
Introduc cu grija varful pensetei in rana din picior, tragand repde glontul afara si oprind sangerarea cu un nou bandaj. Tipetele nu ma mai impresioneaza deloc, desi stiu ca sunt sincere. Durerea aceea e teribila. Deschid repede dulapul cu medicamente, bajbanind dupa niste fiole de ser cu care as putea incropi un calmant. Reusesc sa gasesc ceea ce cautam si injectez serul sperand ca durerea va trece cat mai repede.
Din fericire, in cazul ei nu a fost atins niciun vas de sange important. Isi va reveni destul de repede. Iau grabita un halat din cuier, aruncand in buzunarele lui toate bandajele, seringile si fiolele pe care le gasesc. Nu avem timp de pierdut. Ii arunc o privire rapida lui Miriam, care incearca sa treaca pe la toti ranitii intr-un timp cat mai scurt. Un zambet mic ne lumineaza fetele amandurora, in timp ce ne indreptam spre un nou pacient. Incercam sa ne incurajam, sperand ca nu exista nicio rana prea grava. Un spital e ultimul loc in care vreau sa ajungem acum. Probabil ca oamenii lui Williams ne-ar manca de vii acolo.
Il privesc timp de cateva clipe pe brunetul al carui brat este acoperit de firicele de sange. Se pare ca tinta tragatorilor nu a fost una anume. Unicul lor scop a fost sa raneasca, nu conteaza ce sau cum. Procedez la fel ca in cazul satenei, indepartand repede glontul si oprind sangerarea cu un garou. Miriam poate face restul oricum. Ma gandesc care ar fi sansele de recuperare in cazul in care cuiva i-a fost afectat vreun vas de sange, sau, mai rau, un nerv. Nici nu vreau sa imi imaginez ca asa ceva s-ar putea intampla.
Singurul lucru care ma consoleaza acum este ritmul rapid de vindecare a celor de aici. In cazul unor asemenea rani, timpul in care vor trece nu poate depasi doua saptamani. Si poate ca saptamana viitoare, la marea lupta, vor fi capabili sa se miste destul de bine incat sa dea o mana de ajutor.
O saptamana... Timpul a zburat mult prea repede, ziua cea mare fiind acum la o apropiere apasatoare pentru noi toti. Nu pot sa cred ce urmeaza sa se intample, ce haos se va dezlantui in sapte zile. Sper doar sa fim pregatiti destul pentru a face fata presiunii.
- Cred ca ar trebui sa mergi in sala de sedinte, ma anunta Miriam in timp ce sparge gatul unei fiole de somnifer.
Nu o mai intreb de ce, ghicind imediat motivul. Cum indrazneste sa mai vina aici? Omul ala va fi mort in cateva minute! Dupa tot ceea ce a facut, sa se arate aici e ca si cum m-ar implora sa-i pun capat acelei vieti obscure si nefolositoare. Si nu ma deranjeaza deloc ideea de a-l ajuta sa scape de suferinta aceasta interminabila pe care o reprezinta - sau o va reprezenta - fiecare zi a vietii sale. Pornesc hotarata spre locul indicat de Miriam, izbind cu putere usa de perete. Odata reperata, tinta devine singurul lucru pe care il pot vedea. Imi simt narile frematand de furie si indignare, dar continui sa ma apropii de el fara sfiala. Toata lumea a luat un loc, asteptand inceperea spectacolului.
- Am dat de belea? ma intreaba Allan uitandu-se la mine cu o expresie speriata care imi provoaca repulsie. Fata aceea care incearca sa tradeze inocenta pe care stiu atat de bine ca n-o are, calmul acela teribil pe care il pastreaza in ciuda a ceea ce tocmai s-a intamplat, totul ma deranjeaza in momentul asta.
- Tu ce crezi? ii raspund ironica in timp ce-mi scot pistolul de la curea, indreptandu-l spre el. Blondinul face un semn evaziv din maini la vederea armei, incercand sa se indeparteze de mine. Realizezi ca puteau muri? il intreb desi stiu deja raspunsul. Probabil ca nici nu-i pasa.
- Dar n-au murit. Ce-ti spune asta? mi-o intoarce imediat acesta, inspirand adanc cand lipesc teava pistolului de pieptul sau.
Il privesc cateva clipe neintelegand prea bine ce vrea sa spuna. In definitiv ar trebui sa multumeasca tuturor sfintilor ca prietenii mei sunt inca vii. Viata lor il tine pe el aici. Dar modul in care mi-a spus-o ma pune pe ganduri. Oamenii lui Allan sunt elite a caror pregatire o intrece cu mult pe a celorlalte trupe ale lumii. Desi suna putin exagerat, este adevarul.
- Asta ne spune ca nu oamenii lui au fost de vina. Williams a avut grija sa le faca felul tuturor fara sa-i spuna idiotului, imi explica Melanie luandu-mi pistolul din mana. E descarcat, constata putin suparata, aruncandu-i o privire ucigasa blondinului care chicoteste amuzat, eliberat de grija faptului ca ar putea fi impuscat.
Caut cateva cartuse, realizand ca sunt imbracata cu un halat plin de sange. Mi-l dau repede jos, indreptandu-ma spre un scaun pe care iau loc imediat. O voi lasa balta cu pedepsitul preaiubitului meu prieten... macar pe moment. Trebuie sa gandesc la rece. De ce nu i-ar fi spus Mark planul lui Allan? Sa fi descoperit ca e de partea mea?
Imposibil.
Si totusi, omul asta incepe sa se comporte suspicios din mai multe puncte de vedere. Mai intai faptul ca si-a imprastiat oamenii prin toata tara in ciuda faptului ca asta nu ar ajuta la nimic, apoi neobisnuita liniste manifestata de firma lui in ultimele saptamani... E ca si cum ar incerca sa nu iasa deloc in evidenta, desi cu cat ar deveni mai cunoscut, cu atat ar atrage increderea oamenilor. Incredere cruciala in cazul unei revolte impotriva unor asa-zisi dusmani de moarte ai poporului.
Incep deasemenea sa cred ca Williams incearca sa se detaseze de cei doi stalpi ai familiei Carter, desi ei sunt unicul lui sprijin. Toti ceilalti l-au tradat intr-un mod necunoscut mie... dar l-au tradat. In acest caz lipsa asta de incredere nu are niciun rost. Nu e ca si cum, daca cineva ar aparea la televizor spunand ca o persoana in care populatia are incredere vrea sa domine planeta, acel cineva ar fi crezut. Si atunci...
- Bingo! ma trezesc deodata din visare, ridicandu-mi capul spre cel care sta in fata mea. Ai de gand sa ne spui astazi adevaratul plan al lui Williams? il intreb apasat, sesizand zambetul care i se formeaza pe fata.
Stiam eu.
Stiam ca omul acela a folosit un truc ieftin pentru a ne da o impresie falsa, pentru a-si lua timpul necesar realizarii adevaratului sau plan, oricare ar fi acela. Dar acum s-a terminat si cu secretele de genul asta. Vom afla in sfarsit ce urmareste acel psihopat si vom reusi sa-l oprim.
Sper.
- Credeam ca nu mai intrebi. Vezi tu, draga mea, el nu vrea sa cucereasca lumea. Daca te gandesti, e logic. Un asemenea plan e prea exagerat pana si pentru un om ca Mark. El vrea doar sa va omoare pe voi.


* Nu merge nici cu space. Guga, tre sa te descurci asa.