Cand viata se complica

[Miss M]

Leontina >:D<, saru'mana pentru comm si pentru ca citesti in continuare.


Capitolul XI

Bineinteles ca agonia nu putea fi scurtata, preotul incepand sa tina o predica mare cat o zi de post inainte de a ne declara casatoriti. Sa se termine odata, inima mea e deja facuta tandari, dar cat sa mai reziste bietele bucati ramase? Ma bufneste plansul, dar incerc sa ma abtin. Ar putea fi interpretate drept lacrimi de fericire, si nu vreau asta. Daca am sa rezist pana cand voi auzi “ Prin puterea cu care…”, asa cum e in filme, atunci va trebui sa mi se ridice o statuie.
Intorc putin capul si imi dau imediat seama ca a fost o idee proasta. Melanie, iubitul meu ingeras, plange intr-un mod sfasietor, in ciuda tuturor incercarilor lui Alex de a o face sa inceteze. Chiar atat de oribila i se pare toata scena asta? Imaginea celor doi imi inspira mila, stiind ca e numai si numai vina mea. Continui sa ii privesc, dar in momentul in care ochii mei ii intalnesc pe ai lui Alex, in momentul in care ii vad chipul trist si zambetul ce incearca zadarnic sa ma incurajeze… Cedez.
Ce-ai facut, Elizabeth Williams? Cum ai putut accepta asa ceva? O clipa. Tocmai m-am autodenumit Williams. Adevarul este ca nu mai pricep. In ultimii patru ani, purtand numele asta, am fost o persoana foarte responsabila. Cea mai stralucita minte a Marii Britanii. Hai lasa-ma, nu am crezut asta niciodata cu adevarat. Dar statisticile nu mint, asa ca a trebuit sa ma acomodez cu “functia” mea. Intotdeauna luand deciziile corecte, intotdeauna prezicand ceea ce urma sa se intample in politica. Dintr-un dusman de moarte, Williams ajunsese sa ma considere cu adevarat fiica lui, aratandu-si increderea si sfatuindu-se cu mine in orice problema.
Am remarcat un lucru destul de ciudat. Printre mutantii mei sunt atat de copilaroasa, exact ca la saptesprezece ani, si asta fara intentie. Acel loc imi da sentimentul ca sunt acasa si ma pot comporta cum vreau, cand vreau. Nu ma mai simt stapana pe situatie, imi pierd maturitatea, devenind acea adolescenta neastamparata pentru care viitorul este mereu incert. Acolo sunt Elizabeth Black.
- Asta e! rabufnesc dintr-o data, elucidand misterul care mi-a framantat mintea atata timp si il privesc pe preot ca si cum ar trebui sa inteleaga ceva. Un zambet urias imi lumineaza chipul, asa ca imi continui teoria cu voce tare. Acum cateva minute, Elizabeth Williams a fost cea care a zis “da”. Dar ea nu exista. Ceea ce inseamna ca eu, care nu sunt ea, pot spune “nu”. Doamne, cat de simplu era! Si cand te gandesti ca am descoperit asta de-abia acum, cand eram gata-gata sa ma casatoresc cu el, adaug batandu-ma peste frunte si fluturandu-mi demonstrativ mana in directia lui Allan.
Blondinul ma priveste o clipa buimac apoi, intelegand esentialul, ma imbratiseaza brusc, soptindu-mi un “Multumesc” la ureche si strangandu-ma cu putere pentru cateva clipe. Apoi isi da jos sacoul si mi-l pune pe umeri, anuntandu-ma ca ar fi momentul s-o iau la fuga. Incep sa rad, ascultandu-i sfatul. Pe la jumatatea drumului spre iesire privesc in urma, singurul lucru pe care il vad fiind zambetul siret de pe chipul Melaniei. Ea! A… a planuit totul?! Asa parinti, asa copii, constat fara pic de uimire, zambind in momentul in care ii intalnesc privirea lui Williams, unica furioasa din incapere. Toti ceilalti ma privesc c-un fel de compasiune, ca un “A innebunit” nespus.
- Iti returnez eu asta mai incolo! ii strig blondinului, aratand spre sacoul ce-mi acoperea umerii.
Ajung afara. Multimea de jurnalisti ma priveste de parca as fi vreo fiinta extraterestra. Dar, imediat ce realizeaza pe cine au in fata, incep avalansa de intrebari, fara a-mi da ocazia sa scap. Putina lumina data de soarele ascuns printre nori imi este luata, tot ce pot vedea fiind camerele de filmat si microfoanele.
- Allan va va spune tot ce e nevoie, le comunic grabita, rupandu-mi rochia pana deasupra genunchilor. “Dumnezeu fie cu tine, amice”, continui in minte, realizand ca va trebui sa alerg tot drumul pana acasa. La naiba cu cheile de la masina!
Ma gandesc amuzata ce explicatie vor primi reporterii despre faptul ca cea mai importanta mireasa a anului alearga cu o viteza neomeneasca si cu rochia pe jumatate rupta prin tot orasul. Bietul meu fost viitor sot va trebui sa dea dovada de o creativitate inedita pentru a face intreaga scena sa para logica.
Nu pot sa cred ce am facut. Am spus pur si simplu “Nu” la altar. Asa ceva nu vezi nici in filme. Sper doar ca Williams nu va innebuni in asemenea hal incat sa-si grabeasca operatiunea si sa strice tot. Avem mult teren de recuperat si nu putem pierde din timp.

***
- Iuhuuu! Dar a fost la limita!
Privirea lui Andrew ma face sa zambesc, dorindu-mi sa repet exclamatia de adineaori, dar tot ce iese este un oftat. Ma sprijin sfarsita de umarul lui Michael, ridicand mana cand simt ca cineva se pregateste sa deschida gura. Rasuflu sacadat de cateva ori, incercand sa recapat controlul asupra batailor inimii mele, dar in zadar. Nu-mi mai simt picioarele, ca urmare a milelor alergate. Mi-am pierdut indemanarea, din cate se pare.
Imi trec mana prin par, inlaturand restul de voal pe care il gasesc, apoi afisez un zambet inocent, de parca ar fi fost cel mai natural lucru pe care il pot face.
- Tu nu trebuia sa fii intr-o biserica acum? ma intreaba antrenorul, ridicand nedumerit o spranceana.
- Si trebuia sa fiu casatorita, dar ia te uita! Nu sunt, ii raspund cu jumatate de gura.
Probabil sunt intr-un fel de stare de soc acum, adrenalina zburandu-mi prin vene pentru a ma impiedica sa lesin. Daca mai asteptam un minut sau doua, n-as mai fi putut sa fac nimic. Am fi fost declarati casatoriti si as fi ramas prinsa intr-o colivie prea stramta pentru personalitatea mea.
Exista o singura persoana pe care vreau sa o vad acum. Sau doua. Un gand ma cuprinde deodata, impietrindu-ma. Daca n-au reusit sa fuga? Nu, asta n-ar putea sa se intample. Allan i-a ajutat, cu siguranta. Imi las capul intr-o parte, analizandu-mi rochia ciopartita, ca a unei mirese din filmele de groaza la care obisnuiam sa ma uit. Un sentiment de mila ma acapareaza, facandu-mi gandurile sa se indrepte spre blondinul pe care l-am parasit la altar. Desi nu a parut prea trist, ba din contra. In fond, cine ar vrea sa se casatoreasca cu o tipa care mai are doar trei luni de trait?
- Lizzie!
Ma intorc cu totul, marind ochii, cu gura intredeschisa de uimire si bucurie. Dupa o clipa de ezitare o iau la fuga, aterizand in bratele sale si trecandu-mi mainile dupa gatul sau, ridicandu-ma pe varfuri pentru a-i cuprinde buzele intr-un sarut. Cat mi-au lipsit, dulceata lor, caldura lor care ma cuprinde cu totul, facandu-ma sa ma topesc intr-o mare de fericire! Ii pot simti uimirea, felul in care l-am luat pe nepregatite. Dar, imediat ce intelege intreaga situatie, ii simt mainile cum ma inconjoara, unindu-ne trupurile. Inima ameninta sa-mi iasa din piept, dar ii ignor protestele pana in clipa in care raman fara aer. Rasuflu o clipa, unindu-mi din nou buzele cu ale sale, formand un alt sarut plin de dorinta. Sunt ca un lup infometat ce-si savureaza hrana. Cand am devenit dependenta de gustul sau? Nu-mi pasa. Este atat de dulce, poate prea dulce…
Confuzia pune stapanire pe amandoi, privindu-ne cu obrajii in flacari, de parca am fi facut ceva rau. Pai chiar am facut ceva rau, mai ales eu. Si am sa platesc mai tarziu, dar pana atunci vreau sa-l mai am aproape, doar pentru mine. Nu stiu ce sa spun, dar poate ca nici nu e cazul sa vorbesc. Simpla lui prezenta spune totul, fiind destul de semnificativa pentru mine. In fiecare zi a ultimilor ani m-am gandit nostalgica la datile cand ma cuprindea in brate, oferindu-mi senzatia ca sunt protejata de toate relele din lume. Si acum pot simti din nou acest lucru, aici, intr-un loc pustiu unde unicul sunet este acela al picaturilor de apa ce se sparg imprejurul nostru.
- Alergi al naibii de repede, aud vocea subtire a Melaniei, care ne priveste cu ochii sclipind intr-un fel nou, necunoscut mie in timp ce-mi intinde geanta pe care, in graba, am uitat sa o iau.
- Si tu esti o actrita a naibii de buna si eu nu mai comentez, ii reprosez pur si simplu, ridicand-o in brate si sarutand-o pe frunte. Multumesc, e tot ce pot adauga, observand cum un zambet micut ii lumineaza fata.
- Cu placere, imi raspunde incurcata, dandu-si suvitele aurii din ochii de smarald si rosind. Daca nu faceam nimic, ai fi regretat, stii prea bine.
Am aprobat din cap, gandindu-ma la toate reprosurile pe care mi le-as fi facut daca as fi renuntat la libertatea mea astazi. O las jos, promitandu-i lui Andrew ca ii voi explica toata situatia imediat ce ma schimb. Ochii lui au picat imediat pe rochia mea sfasiata, apoi mi-a facut semn sa merg sa ma imbrac corespunzator. I-am tras pe Alex si pe Melanie dupa mine, fara a fi atenta la exclamatiile de pe fundal.
Fruntea imi arde, desi restul corpului tremura. “Sper doar ca n-am racit”, imi spun in timp ce imbrac un trening calduros, inlocuindu-mi rochia ce musteste de atata apa. Cand ma intorc in camera observ ca Alex plecase deja, asa ca ma asez langa Melanie. E timpul pentru interogatoriu.
- Cum ati scapat? incep grabita, neluand in seama expresia confuza a ingerasului meu.
- Allan a tinut ocupat pe… pe toata lumea de fapt. Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost faptul ca radea in hohote cand ti-ai rupt rochia.
Tipic. Dar i-a ajutat sa scape si asta e tot ce conteaza momentan. Cine stie, poate pana la urma oamenii chiar se pot schimba. Pornesc direct spre sala de conferinte, constienta ca acolo s-a adunat toata lumea, gata sa ma asculte. Intru incet, auzind mai multe “Ssst!” nervoase, asa ca imi indrept privirea spre televizor. Iar stiri.
- Este o agitatie de nedescris aici, doamnelor si domnilor. Se pare ca viitoarea mireasa a fugit pur si simplu, lasandu-i pe toti invitatii intr-o ceata totala. Vom incerca sa obtinem mai multe amanunte de la domnul Allan Carter, desi acesta nu e dispus sa faca declaratii momentan.
Ceea ce a urmat mi-a trezit un zambet. Pe ecran am aparut tot eu, in rochia pe jumatate rupta, alergand cu o viteza supraomeneasca pe strazile din jurul catedralei, urmarita de o turma de reporteri. Par atat de… salbatica in clipul acela, de parca as fi scapata de la zoo. Incet, zambetul mi se transforma intr-un ras zdravan si… molipsitor.
- Sunt mi-nu-na-ta, reusesc sa silabisesc intr-un final, accentuand fiecare litera ce prindea contur pe buzele-mi trandafirii.
- Da, esti. Esti de-a dreptul ex-tra-or-di-na-ra, ma imita Andrew, desi pe chipul lui pot citi reprosul. Cum crezi ca se va explica faptul ca ai luat-o la fuga in viteza a cincea, depasind si cateva masini in drumul tau?
- Se ocupa Allan cumva, ii raspund plictisita, dand din mana ca sa-l fac sa taca. Dupa ce si-a dat ochii peste cap, brunetul a iesit pur si simplu, starnindu-mi rasul cu mersul acela apasat si plin de stres. Omul asta trebuie sa ia o pauza, continui dand din cap dezabrobator.