Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc mult pentru comentarii! :*Am revenit cu un capitol din perspectiva lui Alex, Doamne-ajuta acum :)).
P.S.: Am folosit intentionat mai mult dialog.


Capitolul XXIX
(Alex)

A dat buzna in timpul orei de matematica, aproape sarind in mijlocul clasei. Fata asta! Eram cat pe-aci sa fac infarct, vazand-o cum arata. Prafuita, bandajata, obosita si plouata, plansa ca vai de ea. Un sentiment de mila mi-a incoltit in suflet. As fi vrut sa merg la ea, sa o imbratisez si sa o tin langa mine, sa o incalzesc si sa-i ofer siguranta. Pentru ca, vedeti voi, ea are un talent foarte special: intra mereu in bucluc. Trecand peste, ma bucuram enorm ca a reusit sa scape, incercarile noastre de a o salva nefiind atat de reusite. Ma simteam vinovat partial pentru tot ceea ce patise, doar eu sugerasem ideea de motocicleta pe post de cadou. Dar nu-mi inchipuiam ca va incerca sa o conduca avand mana ranita in halul ala.
E imprevizibila. Niciodata nu stii ce va face, cand va face si cum o va face. Eu, de exemplu, nu-mi puteam inchipui ca-l va face pe antrenor nenorocit. Bineinteles ca tipul, iute la nervi, a incercat sa o puna la respect. Dar nu in modul in care trebuia. N-am putut permite sa o vad asa. I-am tras una lui Andrew, si cred ca eram in stare sa-l iau la bataie de-a binelea. Dar m-am abtinut, pentru ea si numai pentru ea.
- Sal’tare, amici.
Era incurabila. Ma bufnea rasul, dar nu vroiam sa atrag atentia. Fratele ei nu mai poate veni dupa tot scandalul de acum cateva zile. M-a mirat enorm sa realizez ca Michael e geamanul ei, desi semanau perfect. E ciudat cum pot observa unele detalii marunte, iar chestiile evidente imi scapa. A mers la Eric si l-a tras afara, fara sa se sinchiseasca de profesoara care aproape se urcase pe catedra. Dupa, ora a decurs normal, toti incercand sa ignore evenimentul. Ca nu ne-a iesit, asta e alta poveste.
Cum a sunat clopotelul, eu si Joanna ne-am tras unul pe altul pana la motocicleta mea, pornind spre baza. In fata liceului erau atatia politisti, care mai de care mai curiosi. De-abia am scapat de ei. Ma gandeam… o admir pe Jo pentru ca, desi banuieste ca nu simt nimic pentru ea, nu se crizeaza ca alte fete, desi are momentele ei de gelozie. E ca o buna prietena pentru mine, dar doar atat, desi in varianta oficiala suntem impreuna. N-am avut timp sa filozofez prea mult pe tema asta, pentru ca am ajuns. Aproape ne-am luat la intrecere catre camera, dorind sa o vedem mai repede si sa ne asiguram ca n-am avut vreo halucinatie ciudata.
Cand am intrat imaginea nu a fost tocmai placuta. Era inconstienta in bratele lui Michael, care gesticula disperat. M-am speriat de moarte, crezand ca i s-a intamplat ceva si, inconstient, am inceput si eu sa o strig, respirand sacadat. Parca mi-a venit inima la loc atunci cand a zis, cu jumatate de gura:
- Sunt aici, nu mai racniti.
Am luat-o din bratele fratelui sau, prea in ceata ca sa o poata ridica, si am dus-o pe canapea. Mare noroc ca se poate extinde! A tras patura peste ea si a adormit sub privirile noastre, asa sifonata cum era. Saraca mea Lizzie! Cine stie cum a reusit sa scape, ce i-or fi facut in casa aia? In sfarsit am sa pot dormi bine, fara grija ei. Dar mai sunt multe ore pana diseara.

***
Mda, m-am inselat complet cu somnul. Prea multe ganduri imi invadeaza capul, nu ma pot odihni. Ce simt eu pentru Lizzie, de fapt? Prietenie? Putin spus. Iubire? Prea mult. Si totusi… De fiecare data cand da de belea ii iau apararea in mod inconstient, fara sa ma gandesc inainte. Simt ca trebuie sa o protejez, sa o feresc de necazurile pe care le atrage ca un magnet. Dar tind sa cred, vreau din toata inima sa cred ca pentru mine nu e mai mult decat o amica, o fata micuta care are nevoie de noi ca sa-i aparam mereu spatele.
Pe Michael l-am trimis sa doarma la Jo, camera asta a devenit prea aglomerata. Privesc absent lumina data de veioza(suntem intr-un munte, prea mult intuneric), gandindu-ma la cum s-a purtat Andrew in ultimele zile. Nu mi-a aruncat nicio privire, nu s-a implicat deloc in crearea planurilor de salvare, nimic. Pe de alta parte, William a fost implicat trup si suflet, facand schema casei, cautand punctele slabe, analizand situatia in toate felurile posibile.
Gandurile imi sunt intrerupte de un strigat speriat.
- Alex!
Are cosmaruri de patru ore. Ma mir cum de Eric nu s-a trezit inca. De fapt, la cat e de obosit, il inteleg. Nici el n-a dormit mai mult ca mine, framantandu-se non-stop. Imi iau perna, miscandu-ma lenes pana in sufragerie. E ghemuita intr-un colt al patului, cu privirea pierduta, cu lacrimi mari udandu-i obrajii rozalii. Nu suport sa o vad asa. Lizzie trebuie sa fie vesela, nu sa planga pentru orice amarat de cosmar. Buclele aurii ii acopera ochii aceia albastrii, atat de frumosi. Daca ar fi sa vezi numai atat de la ea, te-ai indragosti inainte sa o cunosti. Atat de limpezi, mari si copilarosi, ca intreaga ei fiinta. Dar ce fac? Stau si ma holbez. Arunc perna langa ea, spunand pe un ton ce se vrea a fi obosit:
- Da-te mai incolo.
Ma priveste nedumerita, asa ca decid sa o lamuresc:
- Poate daca sta cineva cu tine nu mai ai cosmaruri la miezul noptii.
- Adica ce? Ma crezi asa fricoasa? Pleaca de-aici.
Tonul asta artagos ma exaspereaza. Ma trantesc alaturi de ea, acoperindu-mi ochii cu mainile si ii spun, indiferent:
- Plec daca-mi promiti ca nu mai tipi toata noaptea. Promiti?
Stiam ca e prea obosita ca sa stea treaza pana la rasarit, asa ca nu avea cum sa-mi promita nimic. S-a miscat putin, fixandu-ma cu o privire ucigatoare. Aproape ma bufneste rasul sa o vad asa, dar incerc sa ma abtin, inchizand ochii si prefacandu-ma adormit. De parca as putea sa dorm. Inca o noapte alba. Cum as putea sa ma odihnesc stiind-o asa mica si firava langa mine, ca o papusa de portelan? Ma las purtat de ganduri, fara sa realizez ca m-a cuprins cu bratele ei mici si fine, in somn. E asa draguta, asa delicata. Ii misc zulufii aurii, descoperindu-i fata linistita. Genele lungi, nasucul mic, buzele rosii, toate trasaturile ei sunt asa rafinate… E ca un tablou pictat de cel mai talentat desenator, iar eu… eu sunt un orb pe langa perfectiunea sa.
Nu inteleg cum pot rezista. Ii simt rasuflarea dulce, inima ce bate linistita, caldura trupului… Simt cum ma pierd pe sine, dar trebuie sa ma abtin. Fiecare bataie a inimii mele imi sopteste sa o sarut, sa o trezesc si sa-i spun ca o iubesc, ca sunt nebun dupa ea. Ma multumesc strangand-o la piept, cuprinzand-o cu bratele si sarutandu-i fruntea adormita.

***
Ea e scutita de liceu dupa incidentul ala, dar eu, Eric si Jo nu. Fratele meu trebuie sa se trezeasca in curand, si ce-o sa ma mai ia la intrebari… Nu imi pasa de el cat de vulpita, cu care am mai incurcat-o odata, tot datorita ingerasului blond de langa mine. Ma mir ca nu i-au crescut doua aripi mari, albe si pufoase. Nu am inchis un ochi toata noaptea, multumit ca macar ea doarme linistita. Am devenit imun la oboseala, cel putin asa cred. Ma ridic incet din pat, incercand sa nu o deranjez. Imi simt mana prinsa de o alta, micuta si alba.
- Mai stai…
Te pomenesti ca nu mai poate sa doarma fara mine! Ii explic ca nu pot, ca trebuie sa merg la liceu, dar nu ma asculta, asa ca imi reiau locul. Si cu, si fara cinci minute, ce se poate intampla? Ma cuprinde din nou cu bratele, ghemuindu-se ca o pisica langa mine. Din pacate, ea e pisica fratelui meu, iar eu am o vulpita.
Nu sunt asa de prost incat sa nu ma prind ca Lizzie nu simte nimic pentru Eric dar stiu ca, la fel ca mine, ea sta cu el in incercarea de a-l face fericit. Pacat ca nu e o actrita foarte buna. Dar fratele meu e asa indragostit ca nu observa, nu banuieste nimic. Poate ca e mai bine asa. Poate ca asa trebuie sa fie. Si, daca asa a fost scris, de ce sa intervenim noi? Ah, dar nu e deloc cinstit!
- Ce faci aici?
Exact ce imi lipsea mie acum. Una bucata geaman nedumerit cu banuieli stranii, la pachet. Cum sa-i explic ca iubirea vietii lui avea cosmaruri cu mine?
- Eu o pazesc pe asta mica, a tipat toata noaptea.
- Serios?
Deci tipul chiar nu auzise nimic. Tipic lui. Imi spune ca trebuie sa ne pregatim de plecare, dar ii explic starea mea de paralizie. Cedez in final, ridicandu-ma, dar sunt din nou oprit.
- Haide, Lizzie, trebuie sa plec.
Nu-mi da drumul. Ma uit exasperat la fratele meu, rugandu-l din priviri sa faca ceva. In camera intra Jo care ne priveste, doi bieti baieti contra unei fete pe jumatate adormite. E o lupta inegala. Zambeste o clipa apoi, dupa ce ne cere explicatii peste explicatii, se asaza langa frumoasa adormita.
- Da-i drumul, Liz.
- Nu.
Ma omoara fata asta. Problema e ca ma si strange a naibii de tare, ca altfel poate n-ar fi asa greu. Dupa alte stradanii esuate decid ca voi pleca, cu ea cu tot. Ma ridic, tragand-o dupa mine. Imi da drumul, facandu-ma sa rasuflu usurat, dar cand o privesc, linistea imi dispare. Incearca sa-si abtina lacrimile, dar nu reuseste, privindu-ma printre bobitele sarate de apa, ca un copil care nu a primit jucaria mult-dorita. Incerc sa ma apropii de ea, dar intra in sufragerie, ascunzandu-se dupa canapea. Ah, e prea de tot!
- Eric, Jo, plecati. Cred ca am sa chiulesc azi.
Arat cu capul spre locul unde sta Lizzie, facandu-i sa inteleaga ca nu o pot lasa asa. Ma asculta si parasesc apartamentul, lasandu-ne singuri. Ma urc pe canapea, uitandu-ma de sus la ea. E ghemuita cu mainile impreunate pe genunchi, cu capul sprijinit pe ele, plangand infundat. Ma asez langa ea, sperand ca ma va putea privi, ca sa stiu ce e de facut.
Ochii ei albastrii ma fixeaza, mari si tristi, impovarati de lacrimi. Nu o inteleg, dar trebuie, stiu ca trebuie sa o inveselesc, sa n-o mai vad trista. Imi aduc aminte ca acum cateva zile mi-a sarit in spate si mi-a zis sa nu mai fiu suparat, pentru ca asa are ea chef. M-a facut sa zambesc inconstient, la fel cum fac de fiecare data cand o vad. In situatia asta nu stiu cum sa reactionez, ce sa-i fac sa nu mai planga asa. Pentru ca simt ca mi se rupe inima vazand-o, si stiu ca e numai vina mea, ceea ce nu-mi ajuta constiinta.
- Gata, gata, iarta-ma, imi pare rau, gata…
Orice as incerca sa spun, tot un “gata” si un “imi pare rau” ar iesi. Ma priveste cu aceeasi fata trista, asa ca imi caut niste cuvinte mai potrivite. Imi amintesc ce obisnuia Eric sa-mi spuna cand intram in bucluc, adica in fiecare zi: “ Vorbeste din inima, frate. Zi tot.”.
- Loveste-ma, bate-ma, impusca-ma, injura-ma, fa tot ceea ce crezi de cuviinta, dar te rog, te implor nu mai plange, Lizzie. Te rog. Daca nu te opresti ma tare tem ca ma vei face si pe mine sa plang, ceea ce ar fi prea straniu…
Ce am putut sa spun?! Fata asta e mai puternica decat noi toti la un loc, mai cu seama ca de doi ani nimeni n-a mai gaurit in halul ala peretii locului astuia. Dar ma refer mai degraba la puterea ei interioara, curajul ei, demnitatea… Si sa o vad plangand, sa simt cum calitatile ei se retrag lasand loc unor lacrimi, asta ma depaseste. Ochii ei mariti de uimire asteapta parca o explicatie pentru ce am zis. Explicatie pe care nu o am. Am vorbit din inima si atat. Un zambet micut ii apare pe fata. Isi sterge cu grija obrajii rosii.
- Sunt o proasta. Si stii ce e mai rau? Ce ma distruge mai tare? Nenorocitul ala de vis m-a indus intr-o eroare totala.
Acum se jigneste singura. Sunt curios ce e mai rau de atat, asa ca o las sa continue:
- Nu pot sa-i iubesc, Alex. Nici pe Eric, nici pe Will. Desi amandoi merita asta. Dar nu pot, pur si simplu nu pot. Si stii de ce?
William? Ce vrea sa zica? Oh, sa nu-mi spui ca si el i-a zis ca o iubeste. Toti au curajul asta acum, nu-i asa? Toti mai putin unul. Vocea ei tremurata ascunde o lupta interioara, un zbucium nestiut decat de ea. Las curiozitatea sa ma manevreze, incurajand-o sa continue.
- De ce?
Sunt prea curios ca sa ma pot abtine. Vreau sa deslusesc acest mister, sa inteleg in sfarsit cine i-a pus stapanire pe inima, ce fel de sentimente ascunde. Tace o clipa, apoi isi muta privirea si murmura stins:
- Nu conteaza…
- Ba da.
- Ba nu.
- Ei haide, m-ai facut curios si acum ma lasi in aer?
- Vrei sa stii? Tu chiar vrei sa stii? Pentru ca eu nu cred ca vrei sa stii.
Repeta faptul ca n-as vrea sa stiu de parca ar fi vreun mare secret. Si poate chiar era, pentru ea. Am rostit un “Da!” hotarat, dorind sa vad ce a facut-o sa ezite atat pe ea, care e mereu asa indrazneata. Poate nu vrea sa-mi spuna pentru ca stie ca ma va rani sau poate crede ca nu as putea intelege. Doua lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji. Urasc sa o vad asa. Daca as sti din cauza cui plange, l-as omori pe nemernic. A oftat prelung, soptind:
- Esti cel mai ciudat, neatent, insensibil si total idiot baiat pe care il stiu. Si atunci… de ce m-am indragostit de tine?
A inchis ochii si a continuat sa planga, intorcandu-se cu spatele la mine. Sunt blocat. Lizzie chiar a spus asta? Nu stiu ce ma uimeste mai tare: ca a zis asa ceva sau ca sunt in culmea fericirii pentru ca am auzit-o. Deci eu sunt nemernicul ala. As imbratisa-o acum, i-as spune ca si eu simt exact la fel, dar nu merge asa. Daca nu ar fi cu fratele meu geaman si eu nu as fi cu prietena ei cea mai buna, poate ar exista o sansa, una mica. Ratiunea imi zice ca ceea ce urmeaza sa fac e gresit, dar inima imi tipa ca e bine, ca trebuie sa o fac. Inchid ochii, asteptand calmul pe care stiu prea bine ca nu-l pot recapata.
- Cand trebuie sa-i spui unei persoane ce o iubesti?
- Inainte sa ii spuna altcineva.
- Eu sunt un intarziat. Te iubesc.
Scurt si la obiect, cum trebuia sa fie din prima zi, de prima data cand am vazut-o si cand am simtit ca nu mai pot sta departe de ea, fara sa-i aud vocea, fara sa-i vad ochii. Ar fi trebuit sa i-o spun atunci. Si poate lucrurile ar fi decurs altfel. Am incercat, m-am gandit chiar si in vis cum sa-i destainui micul meu mare secret. Dar apoi, dupa ce Eric mi-a zis ce simte pentru ea, am stiut ca timpul trecuse si ca era mult prea tarziu. Am incercat sa ma resemnez, sa trec peste pur si simplu. N-am reusit. Si, vazand-o in acea zi cum plange de nervi, de ciuda, de tristete si de toate celelalte, nu m-am putut abtine, dandu-i un sarut. Aveam sa-l pastrez doar pentru mine, ascuns, ca un cadou nepretuit. Pentru ca asa era ea, toata fiinta ei. Un cadou divin, pe care probabil nu-l merit.
O cuprind cu bratele, lasandu-ma vrajit de parfumul ei, de parul moale si de pielea alba si fina. Ii aud bataile inimii, dese si regulate, ii simt fiecare tresarire cauzata de un suspin, ii vad tremurul usor al corpului; stiu ca o iubesc. Si ca as face orice pentru ea, pentru aceasta fetita care, desi pare vulnerabila si speriata, ascunde in interior o luptatoare, o persoana care nu se lasa calcata in picioare de destin.
Persoana care mi-a luat inima si a incuiat-o undeva, unde sa fie in siguranta, unde sa fie doar a ei. Persoana care ma face sa ma simt oribil, pentru ca ea e asa perfecta iar eu… eu sunt doar eu. Persoana al carei ras imi da curaj, ma face sa ma simt viu. Lizzie a mea.