Cand viata se complica

[Miss M]

Buna, multumesc pentru comentarii, am revenit cu next-ul. :* Sper sa va placa. Desi capitolul nu e finisat, e foarte important, asta se va vedea mai tarziu.


Capitolul XXIV

- Mamica! Nici nu zici ca locuieste o fata aici.
Jo e complet scandalizata de dezordinea din camera. Isi pune mainile in sold si, dupa ce contempleaza putin peisajul, incepe operatiunea de curatare. Pernele zboara, cearsafurile plutesc, in timp ce corpul zvelt al Joannei apare in fiecare portiune a dormitorului, cu o viteza uimitoare. Ma trimite sa aranjez hainele din dressing. Ma supun fara comentarii, desi stiu ca acel loc e un dezastru. Incep prin a-mi aranja bluzele si rochiile, incercand sa-mi abat gandul de la Will, care ma bantuie de cateva ore bune. Dupa ce mi se pare ca garderoba mea arata cat de cat prezentabil, aranjez pe umerase hainele gemenilor, fara un anumit criteriu de ordonare. Atentia imi e atrasa de niste colturi albe, ceva asemanator unor coli. Intind mana si apuc pe bajbaite respectivele hartii. Sunt liste. Liste pline cu zeci si zeci de nume, xeroxate din cate vad.
Privirea imi e atrasa de o nota din coltul primei pagini.
“ Gemeni:
Eric & Alexander Swan
Eliza & Michael Black”
Inteleg ce e cu hartiile si le las sa pluteasca spre podea, cazand in genunchi langa ele. Aceste insiruiri… Sunt copiii inclusi in acest test. Doar nume, simple, care ascund sentimentele si oamenii din spatele lor. Pufnesc zgomotos, apoi incep sa studiez mai atent fisele. Singura Elizabeth care apare are numele de familie Rose. Deci asa se numeste tatal meu adevarat: Rose.
Ma intreb ce fac baietii cu aceste documente. Poate ii ajuta in gasirea noilor recruti, cine stie? Oricum, se pare ca undeva, in indepartata America, mai exista o pereche de gemeni speciali, la fel ca ei.
Incep sa rearanjez hainele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Jo nu stie probabil despre aceste acte si nu as vrea sa afle. Termin repede de impachetat camasile si strecor paginile in lacasul de unde le scosesem, sperand ca nu vor sari in ochi. Ma intorc in camera si raman socata. Fata asta e o regina a curateniei, zau! Totul arata ca proaspat despachetat, totul e aranjat perfect. Privirea imi coboara pe pianul alb, exact ca pe marile scene de muzica clasica. Probabil ca vulpita(asa m-am obisnuit sa ii spun) a vazut cat sunt de atenta, pentru ca s-a furisat din camera, intorcandu-se imbracata cu fracul unuia dintre gemeni. Si cat m-am chinuit sa realizez cum se impatureste! Se apropie de scaun, isi da “coada” costumului in spate intr-un mod care ma face sa rad si se asaza gratios. Isi intinde palmele, trosnindu-si degetele intre ele si ia o partitura la intamplare.
Canta de-a dreptul minunat, iar melodia mi-e cunoscuta. Incep sa fredonez, incurajata de degetele ei lungi, care mangaie bland claviatura. In scurt timp cantam amandoua, cuprinse de farmecul versurilor si de vibratia armonioasa a pianului. Dupa incheierea cantecului, realizam ca baietii stau in prag, sorbindu-ne parca din priviri.
- Voi doua trebuie neaparat sa faceti un duet.
Stiam putina teorie legata de cantatul la pian, dar nimic concludent. Pe de alta parte, Joanna era excelenta, atat instrumental, cat si vocal. Ideea lui Alex m-a facut sa rosesc, gandindu-ma ca nu am mai cantat din placere de ani buni. Eric mi-a zis ceva legat de uniforma scolara, apoi a impins-o incet pe Jo si s-a asezat langa ea in fata pianului.
Privesc incremenita intregul spectacol. Cei doi canta dumnezeieste impreuna. Atat de concentrati, cu inimile unite pe portativul melodiei. Mainile li se misca abil, facand notele sa iasa cu repeziciune si tact. Ascultand atenta, realizez ca Eric mi-a zis ceva de o uniforma.
- Stai, mergem la liceu?!
I-am intrerupt in mijlocul cantecului, dar au inceput sa rada, clar amuzati de socul meu.
- Da, trebuie sa mergem la liceu. Dar asta maine.
Normal, astazi e duminica. Si eu care ma bucuram ca am scapat de scoala! Oricum, puteam lipsi cat vreau, stiind pe de rost materia clasei. Unul din avantajele singuratatii si tristetii este ca gasesti invatatul ca pe o metoda de a lasa timpul sa treaca mai repede. Am privit pierduta manualele si bucata ravasita de material de pe pat. Probabil nu am observat cand le-au adus. Dupa cateva momente de liniste, o intreb pe Jo daca ma poate invata si pe mine sa cant. Mi se pare o idee buna, avand in vedere existenta pianului aici.
- Pai… trebuie sa inveti ca toata lumea, de la maestru.
- Eric, ma inveti si pe mine?
Am spus-o pe un ton inocent, de copil cuminte. Toti ma privesc o clipa, contrariati, apoi Eric si Jo devin brusc tristi. Il vad pe Alex iesind cu pasi apasati, ca si cum i-ar fi cazut o piatra in cap.
- Ai gresit persoana. E vina mea, nu trebuia sa amintesc de asta.
Tonul vulpitei ma face curioasa, asa ca intreb care e problema. Iubitul meu – ce ciudat suna asta – imi explica:
- Vezi tu, noi am fost abandonati de mici, dar apoi adoptati. Pana la 7 ani am stat cu parintii cei noi, iar mama l-a invatat pe Alex sa cante la pian. Ii placea sa-i zica “maestrul meu mic”. Apoi…
- Daca nu vrei sa spui, nu spune.
Vocea lui e tremurata, e clar ca nu ii place sa-si aduca aminte detalii. Totusi, continua incet:
- Tata a murit intr-un accident oribil, iar mama, asa distrusa cum era, a cazut in plasa alcoolului si a renuntat la munca. Am pierdut casa si tot ceea ce se gasea in ea. Am ajuns pe strazi, asa ca ne-a lasat de unde ne luase, la orfelinat. Stiu ca daca nu o facea ar fi fost mai rau, dar Alex a fost distrus. Se atasase foarte mult de ea si a fost dezamagit. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, in cateva luni am aflat ca se sinucisese.
Se opreste, intorcand capul. Ma apropii incet de el, imbratisandu-l, si astept sa se linisteasca. In cateva minute isi revine, afisand un zambet micut. Il sarut scurt, apoi ies din camera, incepand sa fug disperata pe holuri. Incerc sa-mi abtin lacrimile, care nu m-ar ajuta cu nimic acum. Ceea ce am auzit m-a socat, m-a lasat fara cuvinte, incapabila sa ma mai gandesc la altceva. Bietii baieti, au suferit dublu fata de cat te-ai fi asteptat. Singurul lucru pe care il pot face e sa alerg, sa-l caut. Si daca il gasesc? Ce am sa-i zic daca il gasesc? Nu stiu, nu-mi pasa, am sa inventez ceva pe moment.
Il vad, mergand fara niciun rost, fara directie. Ii sar in spate, dar reuseste sa-si mentina echilibrul. Imbratisarile “violente” sunt metoda mea de a le zice oamenilor sa se inveseleasca. Ma priveste, asteptand o explicatie. Ochii injectati ma fixeaza ca de obicei, analizandu-mi trasaturile fetei. A plans. Privesc intr-o parte, cautandu-mi cuvintele. Asa-mi trebuie, daca nu gandesc inainte sa actionez.
- Nu mai fii suparat.
Serios? Asta e tot ce pot spune? Ma uimesc singura, din ce in ce mai mult. Zici ca sunt batuta-n cap.
- De ce sa nu mai fiu suparat?
- Pentru ca asa spun eu.
Tonul copilaros si motivatia il fac sa zambeasca, ciufulindu-mi parul cu mana. Fac o fata bosumflata, jucandu-mi rolul pana la capat. E mai inalt ca mine si, stand unul langa altul, chiar par un copil. Ma cuprinde cu bratele, lipindu-ma de el. Nu ma impotrivesc, imbratisandu-l la randul meu. Ramanem asa cateva minute, timp in care banuiesc ca incearca sa se linisteasca, apoi ne intoarcem in camera ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Restul zilei Eric a planuit un duet, ceea ce m-a amuzat teribil. Era asa inflacarat, ca si cum ideea era realista. Nu l-am vazut pe Will toata ziua, ceea ce mi-a prins bine, ajutandu-ma sa uit toata scena de dupa antrenament. Tarziu, dupa cina, l-am zarit intrand intr-o camera care am ghicit ca ii apartinea.
L-am suparat teribil. Dar eu? Eu nu sunt suparata? M-am saturat ca toti sa fie fericiti si numai eu sa nu-mi gasesc locul. Am decis sa spun: ” Stop!” pentru totdeauna.
Dar oare va functiona?