Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Cand viata se complica

#71
Doamne Iarta-ma, pe unde naiba am mai umblat si eu...
VAi de capul meu... cat de mult am intaziat...
Si atat de multe lucruri interesante s-au intamplat...
Sper sa ma ierti ca n-am comentat, oricum lucrurile au devenit foarte faine.
Ma bucur pentru Lizzie ca si-a gasit fratele geaman, dar imi pare rau pentru ea ca s-a ales cu picioarul in ghips si cu mana lovita destul de rau... deci cu alte cuvinte a fost un accident, nu?
Oricum, pacat de motocicleta, chiar imi place culoarea rosia la ea...
Pai, lucrurile merg din ce in ce mai bine, asta-i sigur!
Si sper sa ma ierti ca am aparut si eu asa de tarziu...
Cand pui next-ul sa ma anunti! Si iti promit ca iti voi lasa un comentariu...

Ja ne :-h
Freedom is power!
And I can use that power!

#72
Buna, din nou iti multumesc ca m-ai anuntat. Of doamne nu am avut dreptate Lizzy s-a salvat singura de data asta waw a avansat in grade de la victima la eroina si iar la victima e destul de ciudat sa te gandesti ca toti se chinuiau sa o salveze iar ea apare din senin in clasa de liceu teafara si cu cateva rani majore. Sincer la cum e Lizzy e foarte posibil sa mai intre in vreo incurcatura si pe deasupra cred ca se va alege ai cu o raceala frumoasa ca doara era uda learca ce naiba. Capitolul a fost amuzant (ptr mine cel putin) si sper ca si celalalt sa fie la fel deci astept next-ul si sa ma anunti bye bye.
http://farm3.static.flickr.com/2496/4202...a4a1_b.jpg


infrunt furtuna si ma gandesc
oare cat mai trebuie sa supravietuiesc
visele se sting usor
la fel ca un gand de dor
se duc departe si dispar
ca umbra dintr-un suflet amar
si nu raman decat regrete
fara sperante sau chiar secrete

[Imagine: chibi_8329.gif]
lolix kid, chibi-ul lui
lolix


[Imagine: 6141910.png]


[Imagine: 6fd6871.png]

#73
Multumesc mult pentru comentarii! :*Am revenit cu un capitol din perspectiva lui Alex, Doamne-ajuta acum :)).
P.S.: Am folosit intentionat mai mult dialog.


Capitolul XXIX
(Alex)

A dat buzna in timpul orei de matematica, aproape sarind in mijlocul clasei. Fata asta! Eram cat pe-aci sa fac infarct, vazand-o cum arata. Prafuita, bandajata, obosita si plouata, plansa ca vai de ea. Un sentiment de mila mi-a incoltit in suflet. As fi vrut sa merg la ea, sa o imbratisez si sa o tin langa mine, sa o incalzesc si sa-i ofer siguranta. Pentru ca, vedeti voi, ea are un talent foarte special: intra mereu in bucluc. Trecand peste, ma bucuram enorm ca a reusit sa scape, incercarile noastre de a o salva nefiind atat de reusite. Ma simteam vinovat partial pentru tot ceea ce patise, doar eu sugerasem ideea de motocicleta pe post de cadou. Dar nu-mi inchipuiam ca va incerca sa o conduca avand mana ranita in halul ala.
E imprevizibila. Niciodata nu stii ce va face, cand va face si cum o va face. Eu, de exemplu, nu-mi puteam inchipui ca-l va face pe antrenor nenorocit. Bineinteles ca tipul, iute la nervi, a incercat sa o puna la respect. Dar nu in modul in care trebuia. N-am putut permite sa o vad asa. I-am tras una lui Andrew, si cred ca eram in stare sa-l iau la bataie de-a binelea. Dar m-am abtinut, pentru ea si numai pentru ea.
- Sal’tare, amici.
Era incurabila. Ma bufnea rasul, dar nu vroiam sa atrag atentia. Fratele ei nu mai poate veni dupa tot scandalul de acum cateva zile. M-a mirat enorm sa realizez ca Michael e geamanul ei, desi semanau perfect. E ciudat cum pot observa unele detalii marunte, iar chestiile evidente imi scapa. A mers la Eric si l-a tras afara, fara sa se sinchiseasca de profesoara care aproape se urcase pe catedra. Dupa, ora a decurs normal, toti incercand sa ignore evenimentul. Ca nu ne-a iesit, asta e alta poveste.
Cum a sunat clopotelul, eu si Joanna ne-am tras unul pe altul pana la motocicleta mea, pornind spre baza. In fata liceului erau atatia politisti, care mai de care mai curiosi. De-abia am scapat de ei. Ma gandeam… o admir pe Jo pentru ca, desi banuieste ca nu simt nimic pentru ea, nu se crizeaza ca alte fete, desi are momentele ei de gelozie. E ca o buna prietena pentru mine, dar doar atat, desi in varianta oficiala suntem impreuna. N-am avut timp sa filozofez prea mult pe tema asta, pentru ca am ajuns. Aproape ne-am luat la intrecere catre camera, dorind sa o vedem mai repede si sa ne asiguram ca n-am avut vreo halucinatie ciudata.
Cand am intrat imaginea nu a fost tocmai placuta. Era inconstienta in bratele lui Michael, care gesticula disperat. M-am speriat de moarte, crezand ca i s-a intamplat ceva si, inconstient, am inceput si eu sa o strig, respirand sacadat. Parca mi-a venit inima la loc atunci cand a zis, cu jumatate de gura:
- Sunt aici, nu mai racniti.
Am luat-o din bratele fratelui sau, prea in ceata ca sa o poata ridica, si am dus-o pe canapea. Mare noroc ca se poate extinde! A tras patura peste ea si a adormit sub privirile noastre, asa sifonata cum era. Saraca mea Lizzie! Cine stie cum a reusit sa scape, ce i-or fi facut in casa aia? In sfarsit am sa pot dormi bine, fara grija ei. Dar mai sunt multe ore pana diseara.

***
Mda, m-am inselat complet cu somnul. Prea multe ganduri imi invadeaza capul, nu ma pot odihni. Ce simt eu pentru Lizzie, de fapt? Prietenie? Putin spus. Iubire? Prea mult. Si totusi… De fiecare data cand da de belea ii iau apararea in mod inconstient, fara sa ma gandesc inainte. Simt ca trebuie sa o protejez, sa o feresc de necazurile pe care le atrage ca un magnet. Dar tind sa cred, vreau din toata inima sa cred ca pentru mine nu e mai mult decat o amica, o fata micuta care are nevoie de noi ca sa-i aparam mereu spatele.
Pe Michael l-am trimis sa doarma la Jo, camera asta a devenit prea aglomerata. Privesc absent lumina data de veioza(suntem intr-un munte, prea mult intuneric), gandindu-ma la cum s-a purtat Andrew in ultimele zile. Nu mi-a aruncat nicio privire, nu s-a implicat deloc in crearea planurilor de salvare, nimic. Pe de alta parte, William a fost implicat trup si suflet, facand schema casei, cautand punctele slabe, analizand situatia in toate felurile posibile.
Gandurile imi sunt intrerupte de un strigat speriat.
- Alex!
Are cosmaruri de patru ore. Ma mir cum de Eric nu s-a trezit inca. De fapt, la cat e de obosit, il inteleg. Nici el n-a dormit mai mult ca mine, framantandu-se non-stop. Imi iau perna, miscandu-ma lenes pana in sufragerie. E ghemuita intr-un colt al patului, cu privirea pierduta, cu lacrimi mari udandu-i obrajii rozalii. Nu suport sa o vad asa. Lizzie trebuie sa fie vesela, nu sa planga pentru orice amarat de cosmar. Buclele aurii ii acopera ochii aceia albastrii, atat de frumosi. Daca ar fi sa vezi numai atat de la ea, te-ai indragosti inainte sa o cunosti. Atat de limpezi, mari si copilarosi, ca intreaga ei fiinta. Dar ce fac? Stau si ma holbez. Arunc perna langa ea, spunand pe un ton ce se vrea a fi obosit:
- Da-te mai incolo.
Ma priveste nedumerita, asa ca decid sa o lamuresc:
- Poate daca sta cineva cu tine nu mai ai cosmaruri la miezul noptii.
- Adica ce? Ma crezi asa fricoasa? Pleaca de-aici.
Tonul asta artagos ma exaspereaza. Ma trantesc alaturi de ea, acoperindu-mi ochii cu mainile si ii spun, indiferent:
- Plec daca-mi promiti ca nu mai tipi toata noaptea. Promiti?
Stiam ca e prea obosita ca sa stea treaza pana la rasarit, asa ca nu avea cum sa-mi promita nimic. S-a miscat putin, fixandu-ma cu o privire ucigatoare. Aproape ma bufneste rasul sa o vad asa, dar incerc sa ma abtin, inchizand ochii si prefacandu-ma adormit. De parca as putea sa dorm. Inca o noapte alba. Cum as putea sa ma odihnesc stiind-o asa mica si firava langa mine, ca o papusa de portelan? Ma las purtat de ganduri, fara sa realizez ca m-a cuprins cu bratele ei mici si fine, in somn. E asa draguta, asa delicata. Ii misc zulufii aurii, descoperindu-i fata linistita. Genele lungi, nasucul mic, buzele rosii, toate trasaturile ei sunt asa rafinate… E ca un tablou pictat de cel mai talentat desenator, iar eu… eu sunt un orb pe langa perfectiunea sa.
Nu inteleg cum pot rezista. Ii simt rasuflarea dulce, inima ce bate linistita, caldura trupului… Simt cum ma pierd pe sine, dar trebuie sa ma abtin. Fiecare bataie a inimii mele imi sopteste sa o sarut, sa o trezesc si sa-i spun ca o iubesc, ca sunt nebun dupa ea. Ma multumesc strangand-o la piept, cuprinzand-o cu bratele si sarutandu-i fruntea adormita.

***
Ea e scutita de liceu dupa incidentul ala, dar eu, Eric si Jo nu. Fratele meu trebuie sa se trezeasca in curand, si ce-o sa ma mai ia la intrebari… Nu imi pasa de el cat de vulpita, cu care am mai incurcat-o odata, tot datorita ingerasului blond de langa mine. Ma mir ca nu i-au crescut doua aripi mari, albe si pufoase. Nu am inchis un ochi toata noaptea, multumit ca macar ea doarme linistita. Am devenit imun la oboseala, cel putin asa cred. Ma ridic incet din pat, incercand sa nu o deranjez. Imi simt mana prinsa de o alta, micuta si alba.
- Mai stai…
Te pomenesti ca nu mai poate sa doarma fara mine! Ii explic ca nu pot, ca trebuie sa merg la liceu, dar nu ma asculta, asa ca imi reiau locul. Si cu, si fara cinci minute, ce se poate intampla? Ma cuprinde din nou cu bratele, ghemuindu-se ca o pisica langa mine. Din pacate, ea e pisica fratelui meu, iar eu am o vulpita.
Nu sunt asa de prost incat sa nu ma prind ca Lizzie nu simte nimic pentru Eric dar stiu ca, la fel ca mine, ea sta cu el in incercarea de a-l face fericit. Pacat ca nu e o actrita foarte buna. Dar fratele meu e asa indragostit ca nu observa, nu banuieste nimic. Poate ca e mai bine asa. Poate ca asa trebuie sa fie. Si, daca asa a fost scris, de ce sa intervenim noi? Ah, dar nu e deloc cinstit!
- Ce faci aici?
Exact ce imi lipsea mie acum. Una bucata geaman nedumerit cu banuieli stranii, la pachet. Cum sa-i explic ca iubirea vietii lui avea cosmaruri cu mine?
- Eu o pazesc pe asta mica, a tipat toata noaptea.
- Serios?
Deci tipul chiar nu auzise nimic. Tipic lui. Imi spune ca trebuie sa ne pregatim de plecare, dar ii explic starea mea de paralizie. Cedez in final, ridicandu-ma, dar sunt din nou oprit.
- Haide, Lizzie, trebuie sa plec.
Nu-mi da drumul. Ma uit exasperat la fratele meu, rugandu-l din priviri sa faca ceva. In camera intra Jo care ne priveste, doi bieti baieti contra unei fete pe jumatate adormite. E o lupta inegala. Zambeste o clipa apoi, dupa ce ne cere explicatii peste explicatii, se asaza langa frumoasa adormita.
- Da-i drumul, Liz.
- Nu.
Ma omoara fata asta. Problema e ca ma si strange a naibii de tare, ca altfel poate n-ar fi asa greu. Dupa alte stradanii esuate decid ca voi pleca, cu ea cu tot. Ma ridic, tragand-o dupa mine. Imi da drumul, facandu-ma sa rasuflu usurat, dar cand o privesc, linistea imi dispare. Incearca sa-si abtina lacrimile, dar nu reuseste, privindu-ma printre bobitele sarate de apa, ca un copil care nu a primit jucaria mult-dorita. Incerc sa ma apropii de ea, dar intra in sufragerie, ascunzandu-se dupa canapea. Ah, e prea de tot!
- Eric, Jo, plecati. Cred ca am sa chiulesc azi.
Arat cu capul spre locul unde sta Lizzie, facandu-i sa inteleaga ca nu o pot lasa asa. Ma asculta si parasesc apartamentul, lasandu-ne singuri. Ma urc pe canapea, uitandu-ma de sus la ea. E ghemuita cu mainile impreunate pe genunchi, cu capul sprijinit pe ele, plangand infundat. Ma asez langa ea, sperand ca ma va putea privi, ca sa stiu ce e de facut.
Ochii ei albastrii ma fixeaza, mari si tristi, impovarati de lacrimi. Nu o inteleg, dar trebuie, stiu ca trebuie sa o inveselesc, sa n-o mai vad trista. Imi aduc aminte ca acum cateva zile mi-a sarit in spate si mi-a zis sa nu mai fiu suparat, pentru ca asa are ea chef. M-a facut sa zambesc inconstient, la fel cum fac de fiecare data cand o vad. In situatia asta nu stiu cum sa reactionez, ce sa-i fac sa nu mai planga asa. Pentru ca simt ca mi se rupe inima vazand-o, si stiu ca e numai vina mea, ceea ce nu-mi ajuta constiinta.
- Gata, gata, iarta-ma, imi pare rau, gata…
Orice as incerca sa spun, tot un “gata” si un “imi pare rau” ar iesi. Ma priveste cu aceeasi fata trista, asa ca imi caut niste cuvinte mai potrivite. Imi amintesc ce obisnuia Eric sa-mi spuna cand intram in bucluc, adica in fiecare zi: “ Vorbeste din inima, frate. Zi tot.”.
- Loveste-ma, bate-ma, impusca-ma, injura-ma, fa tot ceea ce crezi de cuviinta, dar te rog, te implor nu mai plange, Lizzie. Te rog. Daca nu te opresti ma tare tem ca ma vei face si pe mine sa plang, ceea ce ar fi prea straniu…
Ce am putut sa spun?! Fata asta e mai puternica decat noi toti la un loc, mai cu seama ca de doi ani nimeni n-a mai gaurit in halul ala peretii locului astuia. Dar ma refer mai degraba la puterea ei interioara, curajul ei, demnitatea… Si sa o vad plangand, sa simt cum calitatile ei se retrag lasand loc unor lacrimi, asta ma depaseste. Ochii ei mariti de uimire asteapta parca o explicatie pentru ce am zis. Explicatie pe care nu o am. Am vorbit din inima si atat. Un zambet micut ii apare pe fata. Isi sterge cu grija obrajii rosii.
- Sunt o proasta. Si stii ce e mai rau? Ce ma distruge mai tare? Nenorocitul ala de vis m-a indus intr-o eroare totala.
Acum se jigneste singura. Sunt curios ce e mai rau de atat, asa ca o las sa continue:
- Nu pot sa-i iubesc, Alex. Nici pe Eric, nici pe Will. Desi amandoi merita asta. Dar nu pot, pur si simplu nu pot. Si stii de ce?
William? Ce vrea sa zica? Oh, sa nu-mi spui ca si el i-a zis ca o iubeste. Toti au curajul asta acum, nu-i asa? Toti mai putin unul. Vocea ei tremurata ascunde o lupta interioara, un zbucium nestiut decat de ea. Las curiozitatea sa ma manevreze, incurajand-o sa continue.
- De ce?
Sunt prea curios ca sa ma pot abtine. Vreau sa deslusesc acest mister, sa inteleg in sfarsit cine i-a pus stapanire pe inima, ce fel de sentimente ascunde. Tace o clipa, apoi isi muta privirea si murmura stins:
- Nu conteaza…
- Ba da.
- Ba nu.
- Ei haide, m-ai facut curios si acum ma lasi in aer?
- Vrei sa stii? Tu chiar vrei sa stii? Pentru ca eu nu cred ca vrei sa stii.
Repeta faptul ca n-as vrea sa stiu de parca ar fi vreun mare secret. Si poate chiar era, pentru ea. Am rostit un “Da!” hotarat, dorind sa vad ce a facut-o sa ezite atat pe ea, care e mereu asa indrazneata. Poate nu vrea sa-mi spuna pentru ca stie ca ma va rani sau poate crede ca nu as putea intelege. Doua lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji. Urasc sa o vad asa. Daca as sti din cauza cui plange, l-as omori pe nemernic. A oftat prelung, soptind:
- Esti cel mai ciudat, neatent, insensibil si total idiot baiat pe care il stiu. Si atunci… de ce m-am indragostit de tine?
A inchis ochii si a continuat sa planga, intorcandu-se cu spatele la mine. Sunt blocat. Lizzie chiar a spus asta? Nu stiu ce ma uimeste mai tare: ca a zis asa ceva sau ca sunt in culmea fericirii pentru ca am auzit-o. Deci eu sunt nemernicul ala. As imbratisa-o acum, i-as spune ca si eu simt exact la fel, dar nu merge asa. Daca nu ar fi cu fratele meu geaman si eu nu as fi cu prietena ei cea mai buna, poate ar exista o sansa, una mica. Ratiunea imi zice ca ceea ce urmeaza sa fac e gresit, dar inima imi tipa ca e bine, ca trebuie sa o fac. Inchid ochii, asteptand calmul pe care stiu prea bine ca nu-l pot recapata.
- Cand trebuie sa-i spui unei persoane ce o iubesti?
- Inainte sa ii spuna altcineva.
- Eu sunt un intarziat. Te iubesc.
Scurt si la obiect, cum trebuia sa fie din prima zi, de prima data cand am vazut-o si cand am simtit ca nu mai pot sta departe de ea, fara sa-i aud vocea, fara sa-i vad ochii. Ar fi trebuit sa i-o spun atunci. Si poate lucrurile ar fi decurs altfel. Am incercat, m-am gandit chiar si in vis cum sa-i destainui micul meu mare secret. Dar apoi, dupa ce Eric mi-a zis ce simte pentru ea, am stiut ca timpul trecuse si ca era mult prea tarziu. Am incercat sa ma resemnez, sa trec peste pur si simplu. N-am reusit. Si, vazand-o in acea zi cum plange de nervi, de ciuda, de tristete si de toate celelalte, nu m-am putut abtine, dandu-i un sarut. Aveam sa-l pastrez doar pentru mine, ascuns, ca un cadou nepretuit. Pentru ca asa era ea, toata fiinta ei. Un cadou divin, pe care probabil nu-l merit.
O cuprind cu bratele, lasandu-ma vrajit de parfumul ei, de parul moale si de pielea alba si fina. Ii aud bataile inimii, dese si regulate, ii simt fiecare tresarire cauzata de un suspin, ii vad tremurul usor al corpului; stiu ca o iubesc. Si ca as face orice pentru ea, pentru aceasta fetita care, desi pare vulnerabila si speriata, ascunde in interior o luptatoare, o persoana care nu se lasa calcata in picioare de destin.
Persoana care mi-a luat inima si a incuiat-o undeva, unde sa fie in siguranta, unde sa fie doar a ei. Persoana care ma face sa ma simt oribil, pentru ca ea e asa perfecta iar eu… eu sunt doar eu. Persoana al carei ras imi da curaj, ma face sa ma simt viu. Lizzie a mea.
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#74
Am ajuns, gata sa comentez tot ce imi iese in cale :))
Capitol din perspectiva lui Alex :> Bun asa. Asta a fost primul meu gand. Acum sa-ti spun ce am gandit dupa ce am terminat de citit capitolul: No way!!! What the...?! :-O
Mda, hai sa trecem la subiect ca altfel nu stiu unde o sa ajung :-"
Deci, asta a fost cel mai bun si mai perfect capitol al tau yet! Vorbesc cat se poate de serios. Sa nu te mai aud ca te plangi vreodata ca nu te pricepi la un anumit lucru ca ma supar.
Deci:
- actiunea nu a fost grabita, ci a fost exact asa cum trebuie sa fie
- descrierea, foarte buna, m-ai uimit. Nu cred ca am ce sa-ti reprosez la acest capitol
- dialog, nu mi s-a parut mult, iar avand in vedere cata descriere a existat pot spune ca e suficient. Si apoi, nu a fost nici sec sau mai stiu eu cum.
- greseli, nu am vazut nici macar una, cat de mica
Acum ca am scapat de chestia asta pot sa incep sa aberez aiurea pe aici :))
Am inteles de ce ai spus de pastila de inima la capitolul precedent. Capitolul asta a fost de-a dreptul soc! Nu mi-as fi putut inchipui asa ceva.
Pe de alta parte, am avut dreptate cand ziceam ca Alex o place pe Lizzy \:D/ Yessss!!! \:D/
A fost cred si cel mai lung capitol al tau de pana acum. Iar la sfarsit eram ceva de genul: O_O deja s-a terminat? Nu mi-a venit sa cred. La cat de tupeist e baiatul asta nu a avut curaj sa...
Deci, ca sa nu incep sa zic aiureli, ma opresc aici. Felicitari pentru acest capitol absolut minunat si sublim si cum mai vrei tu, dar sa nu ti se urce la cap ca dupaia te lasi pe o ureche :))
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#75
Buna, e dragut ca ai pus un capitol din perspectiva lui Alex asa vad si eu cum o considera el chiar daca stiu ca o iubeste. Intr-un fel e dragut gestul lui Lizzy de a se ascunde ca un copil dupa canapea dar totusi e prea cpilaresc.Ce stiu eu e ca atunci cand iubesti mai multe persoane sfarsesti prin a le pierde pe amandoua dar de multe ori chiar si atunci cand iubesti doar o persoana risti sa o pierzi eu una stiu ce inseamna deci eu ii doresc lui Lizzy sa se grabeasca si sa aiba grija ce face sa in dragoste razboiul e permis dar urmarile le tragi dupa si tare ma tem ca la Lizzy va iesii urat. Pai cred ca te-am cam bagat in ceata dar sper ca ai inteles totusi. si partea importanta e ca mi-a placut si ca astept next. Bye bye si spor la scris.
http://farm3.static.flickr.com/2496/4202...a4a1_b.jpg


infrunt furtuna si ma gandesc
oare cat mai trebuie sa supravietuiesc
visele se sting usor
la fel ca un gand de dor
se duc departe si dispar
ca umbra dintr-un suflet amar
si nu raman decat regrete
fara sperante sau chiar secrete

[Imagine: chibi_8329.gif]
lolix kid, chibi-ul lui
lolix


[Imagine: 6141910.png]


[Imagine: 6fd6871.png]

#76
Buna, multumesc mult pentru comentarii, ma bucur ca v-a placut capitolul. Ieri am trait toata ziua cu impresia ca l-am postat pe cel nou, dar se pare ca m-am inselat :)).


Capitolul XXX

Intreaga noapte am avut acel cosmar teribil, care nu imi da pace. Ma trezesc tipand ceva fara noima, transpirata, cu inima cat un purice. Imi prind genunchii cu mainile si incep sa plang. Nu datorita cosmarului, ci datorita adevarului pe care l-am desprins din el. Un adevar la care nu ma asteptam si care m-a facut sa inteleg gravitatea situatiei mele. Inimaginabil, imposibil, de necrezut, dar totusi asa evident. Nu ma pot opri din plans, desi stiu ca nu are rost. Sau poate are? Are, cu siguranta. Nu e doar un semn de slabiciune, e ceva menit sa ma calmeze si sa ma faca sa ma pierd printre ganduri, incercand sa inteleg mai bine totul.
Calatoria mea imaginara este intrerupta de o perna care ma rateaza milimetric. Este el, uitandu-se la mine din prag, fara a avea vreo intentie de a se misca. Intr-un final mi se adreseaza pe un ton somnoros:
- Da-te mai incolo.
Ce vrea sa spuna? Doar nu are de gand sa stea aici, nu-i asa? Il privesc, incercand sa desprind vreun sentiment de pe chipul sau.
- Poate daca sta cineva cu tine nu mai ai cosmaruri la miezul noptii.
Chiar asa de tare am tipat? Bine macar ca nu s-a trezit Eric, el e genul care se ingrijoreaza din orice. Nu sunt chiar atat de vulnerabila pe cat par in astfel de momente. Pe langa asta, nu am chef de o companie nocturna, asa ca incerc sa par cat mai rece cu putinta, ceea ce cred ca reusesc.
- Adica ce? Ma crezi asa fricoasa? Pleaca de-aici.
Nu mai spune nimic, trantindu-se langa mine si facandu-ma sa ma ghemuiesc si mai mult. Isi duce mainile la ochi, oftand scurt. Ii privesc conturul fetei, degetele lungi si albe, buzele rozalii si nasul potrivit ca marime. Parul sau ciufulit imi aminteste de un tip dintr-un film, genul de filme la care consumi pachete intregi de servetele, pentru ca desi e rau si arogant, o iubeste pe protagonista si sfarseste urat.
- Plec daca-mi promiti ca nu mai tipi toata noaptea. Promiti?
Stie ce sa zica, asta e clar. Singurul mod in care as fi sigura de ceea ce mi-a cerut ar fi sa nu dorm deloc, dar sunt atat de obosita… Desi nu imi surade deloc ideea, ma deplasez in celalalt capat al patului, facandu-i loc. Nu uit sa ii servesc una din privirile mele de gheata, ca sa il fac sa priceapa ca nu imi place compania sa. Pe cine incerc sa pacalesc? O mica parte din mine chiar spera ca asa ceva sa se intample, sa il am atat de aproape. Si acum, ca e aici, ratiunea ma impiedica sa ma misc din locul in care sunt, tintuindu-ma, invingandu-mi toate dorintele. Incerc sa adorm, dar gandurile nu imi dau pace. Ma simt singura, desi nu sunt. Vreau sa simt ca am pe cineva alaturi, nu conteaza pe cine. Il imbratisez pe Alex, ghemuindu-ma la pieptul sau, linistita. Ii pot auzi bataile inimii, accelerate acum. Zambesc in sinea mea, stiind ca l-am speriat. Fara intentie, bineinteles.
Stand astfel, langa el, simtindu-i fiecare miscare… Ma linistesc incet, fiind cuprinsa de somn cand, brusc, ii simt sarutul pe frunte, atat de cald, atat de aproape… atat de al lui.

***
Cand s-a facut dimineata? Ah, nu conteaza. Dar ce s-a intamplat azi-noapte? Cosmarul ala teribil inca ma bantuie, dar simtindu-l pe Alex langa mine, sunt bine. Brusc, tot ceea ce m-a speriat aseara se materializeaza. Il aud ridicandu-se, vrand sa plece.
Visul acela… Erau trei: el, Eric si Will. Eram singuri intr-un loc infiorator, care mi-a dat o senzatie ciudata, o neliniste nemotivata. Brusc, William s-a evaporat. Am fost putin surprinsa, dar nimic mai mult. Apoi a urmat Eric, fapt ce mi-a dat o durere in piept, aproape imperceptibila, dar resimtita pe deplin. Am ramas singura cu Alex. Tacerea aceea era atat de apasatoare, aproape sufocanta pentru mine. Cand a inceput sa se evapore la fel ca ceilalti doi, mi-am simtit corpul strapuns de mii de cutite, iar lacrimile au izbucnit, calde si sarate. Am incercat sa-l prind, sa-l opresc, dar nu am reusit. M-am trezit pe canapea, gafaind de incordare, trista. Cosmarul asta m-a ajutat sa ma redescopar, sa-mi dau seama ce simt cu adevarat si pentru cine.
Il apuc de mana, pe jumatate adormita.
- Mai stai…
Daca pleaca, o sa simt din nou acea durere. Dar de data asta va fi reala, ma va sfasia cu totul. Incearca sa-mi explice ca trebuie sa mearga la liceu, dar protestez cu jumatate de gura, convingandu-l sa-si reia locul. Parca mi-ar pasa mie de orele lui? Il imbratisez, obligandu-l sa ramana langa mine, facandu-ma micuta de frica.
- Ce faci aici?
Tacerea aceea asa expresiva a fost intrerupta de Eric. E speriat probabil, dar nu-mi pasa. Tot ce vreau este sa mai ramanem asa, macar cinci minute…
- Eu o pazesc pe asta mica, a tipat toata noaptea.
Din cauza ta, se poate adauga. Ma pazeste… ce frumos suna spus asa. Hei, ia stai! Eu sunt “asta mica” pentru el?
- Serios?
Ori Alex nu reusea sa doarma, ori Eric era asa obosit incat a devenit ca o statuie in somn. Desi eu nu cred sa fi tipat atat de tare. Dar ce motiv ar avea sa nu doarma? Acum se ridica din nou. Nu am de gand sa-l las, asa ca ii prind mana, cu mai multa putere.
- Haide, Lizzie, trebuie sa plec.
Nu trebuie, nu trebuie deloc sa pleci! N-am de gand sa te las sa dispari… Il strang mai tare, cand o aud pe Jo intrand in sufragerie. Lupta asta va deveni interesanta. Bietii gemeni incearca sa-i explice, dar din pacate nu prea le iese. Noroc ca vulpita e desteapta, altfel un anumit baiat cu ochii verzi si-ar fi luat-o. O simt apropiindu-se, dar nu deschid ochii, preferand sa raman in lumea mea plina de vise si liniste.
- Da-i drumul, Liz.
Doamne, ce lume insistenta pe aici! Imi adun toata energia, punand-o intr-un singur cuvant:
- Nu.
Aud un oftat si cateva expresii licentioase, apoi ma simt ridicata. Doar n-o sa plece cu mine?! Chiar atat de greu i se pare sa-mi faca moftul? Chiar asa putin contez eu pentru el? Ii dau drumul, resemnandu-ma cu gandul ca nu sunt destul de importanta incat sa fiu ascultata. Lacrimi mari imi umplu ochii, coborand pe obrajii incinsi, topindu-se in barba si udandu-mi pijamalele. Ma priveste, incercand sa se apropie. Acum, brusc, am devenit o prioritate? Sa nu il vad! Intru in sufragerie, cuibarindu-ma intre canapea si perete, plangand cu sughituri.
- Eric, Jo, plecati. Cred ca am sa chiulesc azi.
Isi iroseste timpul atat de pretios… pentru nimic. Nu am de gand sa ii vorbesc, nu vreau nici macar sa-i aud vocea. Vocea lui… ma face sa disper, sa-mi pierd cumpatul. Sa ma inalt pe norisori roz, apoi sa ma prabusesc in cea mai adanca tristete. Il vad stand langa mine, privindu-ma cu o fata ce se doreste a fi trista. De parca ii iese! Baiatul asta nu are inima.
- Gata, gata, iarta-ma, imi pare rau, gata…
Saracul… Merge in reluare, se gandeste asa intens la ce sa spuna incat nu gaseste nimic. Ii pare rau? Cu siguranta. Mai si sufera, la fel ca tata cand a aflat ca sunt nebuna. Nebuna sunt, fraiera nu. Dar si nebunii au un suflet, au tot dreptul sa fie iubiti… Il privesc incercand sa-mi ascund tristetea, ca sa deslusesc ceea ce gandeste.
- Loveste-ma, bate-ma, impusca-ma, injura-ma, fa tot ceea ce crezi de cuviinta, dar te rog, te implor nu mai plange, Lizzie. Te rog. Daca nu te opresti ma tare tem ca ma vei face si pe mine sa plang, ceea ce ar fi prea straniu…
Alex… Trebuie sa recunosc, m-ai convins. Desi nu te vad plangand, nu mi te pot imagina. Dar tu vrei ca eu sa ma opresc, si asta e tot ce conteaza acum. Imi sterg lacrimile, zambindu-i. Trebuie sa fiu puternica, nu pot lasa viata sa ma doboare.
- Sunt o proasta. Si stii ce e mai rau? Ce ma distruge mai tare? Nenorocitul ala de vis m-a indus intr-o eroare totala. Nu pot sa-i iubesc, Alex. Nici pe Eric, nici pe Will. Desi amandoi merita asta. Dar nu pot, pur si simplu nu pot. Si stii de ce?
M-am descarcat, mi-am luat o povara de pe inima. Dar este cazul sa ma opresc, deja l-am bagat si pe Will in toata problema si asta nu e bine. Nimic din ce am zis nu e bine. Nici pentru el, nici pentru mine… Daca voi continua, n-am sa mai aud niciodata acel “Lizzie” atat de dulce si increzator, acele soapte, n-am sa-i mai simt prezenta, nu vom mai exista unul pentru altul.
- De ce?
Of, nu poti sa taci? Nu iti pot spune, chiar nu pot. Eu si gura mea cea mare. Imi intorc privirea, soptind:
- Nu conteaza…
- Ba da.
- Ba nu.
Am spus cuvintele foarte usor, obisnuita cu asemenea contraziceri fara substanta. De obicei, daca insisti, celalalt renunta. Si eu vreau sa renunte, asa ca pot insista pana maine.
- Ei haide, m-ai facut curios si acum ma lasi in aer?
A schimbat replica. Acum trebuie sa analizez tot ce spune, nu se multumeste doar cu un “Ba da!”. Dar stiu ca trebuie sa tac, sa indur. Cat sa rezist, totusi? Si ce motiv as avea? Deja sunt intr-o stare oribila, nu mai conteaza daca ma va dispretui cineva. Chiar daca acel cineva este el. Desi as prefera dispretul intregii omeniri pentru a-l avea aproape.
- Vrei sa stii? Tu chiar vrei sa stii? Pentru ca eu nu cred ca vrei sa stii.
Am repetat acel cuvant mai mult pentru mine, ca sa am asigur ca nu ii voi spune, ca sa-l conving ca nu e bine sa stie. Si chiar nu e deloc bine, nici pentru el, nici pentru mine. Sper ca am reusit sa il conving, dar totul se spulbera cand aud acel “Da!”. Glasul sau imi arata ca n-am sa pot sa mai ascund nimic, e prea tarziu sa mai incerc sa o fac. Va trebui sa ii marturisesc. Imi simt inima strangandu-se, plangand si ea odata cu mine. Oftez, incercand sa-mi alin durerea.
- Esti cel mai ciudat, neatent, insensibil si total idiot baiat pe care il stiu. Si atunci… de ce m-am indragostit de tine?
Am spus-o, tot adevarul. Tot ce am realizat ca simt pentru el. Ma intorc, ca sa nu-mi vada lacrimile, tristetea… Unii oameni spun ca trebuie sa-ti asculti inima, dar atunci cand e rupta in mii de bucati, ce bucata trebuie ascultata? Nu stiu sigur pe care am urmat-o eu, dar am procedat gresit. Foarte gresit, cel mai gresit. Daca taceam, ar fi fost mult mai usor. Sa fim fata in fata, ca doi straini, fara sa stim ce simtim unul pentru altul. Dar asa… Cum sa il mai vad, sa ii analizez privirea dispretuitoare, sa ma simt ca un nimic? Atunci cand ii daruiesti inima ta unei persoane, ii daruiesti si puterea de a te rani, de a-ti chinui sentimentele. Ramane la latitudinea acelei persoane daca o va face sau nu.
- Cand trebuie sa-i spui unei persoane ca o iubesti?
Poftim? Ce intrebare mai e si asta? Ii pot auzi rasuflarea, ii simt frica si resemnarea din glas, simt ca raspunsul pe care il voi da poate schimba totul. Oftez, soptindu-i un adevar, crud, dar un adevar:
- Inainte sa ii spuna altcineva.
Am dreptate. Trebuie sa profiti de sansa pe care o ai inainte sa ti-o fure altcineva. Dar daca esti prea confuz in acel moment? Iar apoi, cand apele se limpezesc, e prea tarziu. Asta e realitatea lumii in care traim, e ca o lupta pentru superioritate. Este obiectivizarea iubirii, transformarea ei intr-un joc, un razboi in care cel cu strategia cea mai buna castiga.
- Eu sunt un intarziat. Te iubesc.
Ochii mi se maresc, rasuflarea mi se taie si incep sa tremur. “ Te iubesc”… Minte. Trebuie sa minta, nu concep alta varianta. Alta complicatie… Si daca spune adevarul? Glasul sau cand a zis asta… nu seamana cu nimic din ceea ce am auzit pana acum. Atat de dulce, de plin de sentimente. Orb. Da, asta e cuvantul cel mai bun. Sau poate ca nu mai e orb, poate ca tocmai a deschis ochii. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Dar acum? E mai tarziu. Ma cuprinde cu bratele. Suspin trista, gandindu-ma ca poate ar fi putut fi altfel. Daca nu eram atat de prosti!
Ramanem imbratisati un timp, nu stiu cat. Nu! Asta e o greseala, o mare greseala. Trebuie sa se opreasca, pentru binele tuturor. Trebuie sa ramana acel vis frumos, acea intrebare: Cum ar fi fost daca…?. Intrebarea care marcheaza existenta multor oameni, intrebarea care trezeste regrete si banuieli, presupuneri care nu se vor confirma niciodata. Ma ridic brusc, pornind spre usa, hotarata. Daca as mai sta, mi-as pierde si putina stapanire de sine, m-as adanci intr-o prostie. Unde ma duc? Nu stiu. Undeva unde poate reusesc sa ma regasesc. Undeva unde sa realizez ceea ce se intampla cu adevarat si sa pot gasi o iesire, cat de mica. Fara sa-mi dau seama ajuns in fata usii Joannei. E la liceu, asa ca singurul locuitor al apartamentului a ramas Michael. N-am de gand sa-i spun nimic, doar sa ma incui intr-o camera si sa plang, sa ma descarc.
Bat la usa sfarsita. Imi vad fratele privindu-ma speriat si uimit in acelasi timp. Urmeaza tipicele intrebari: “ Ce-ai patit? ”, “ Vrei ceva? ”, “ Imi poti povesti? ”. Merg in dormitor, trantindu-ma pe un pat, plangand cu sughituri si imbratisand perna. Michael se asaza langa mine si ma mangaie incet, incercand parca sa ma consoleze. Imi consum lacrimile, apoi intru in baie, unde fac un dus lung. Incerc sa-mi calmez bataile inimii, sa uit conversatia avuta cu Alex. Dar, spre deosebire de cea cu Will, aceasta e mai prezenta, mai vie. Mi s-a intiparit nu numai in minte, ci si in inima, ca un foc ce ma mistuie pe interior, ce ma goleste de toata energia. Apoi se stinge, fara niciun avertisment. Si, desi doare, acel foc ramane unicul prieten al sufletului. Si cand dispare ia cu el ultimul strop de fericire, lasand in urma un gol iremediabil. Imbrac fara chef hainele Joannei, care imi sunt prea mari si parasesc apartamentul, indreptandu-ma spre cantina. Stomacul meu isi cere drepturile, desi simt ca as putea la fel de bine sa mor de foame. N-ar mai conta.
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#77
Bun, am ajuns in sfarsit aici.
Observ ca acest capitol prezinta intamplarile din ziua cu pricina din perspetiva lui Lizzie. Interesant. Eu credeam ca vei continua de unde ai ramas, dar chiar ma intrebam si ce simtise ea in acele momente.
Inainte de a continua am o intrebare: si scenele alea dramatice de care ziceai can vor veni? :(
Mai departe:
- actiunea e buna; nici grabita nici prea lenta; dupa mine e ok; am citit eu cam repede deci se poate sa mi se parut mai grabita decat e de fapt
- desciere, e ok, dar parca in capitolul precedent a fost ceva mai buna. Faci si tu ca mine, exact capitolele din perspectiva baietilor ies mai bine :))
- dialog, aici nu prea am ce sa zic deoarece sunt aceleasi replici din cel precedent, deci nu vreau sa ma repet
- greseli, am vazut parca doar una, din neatentie presupun
Sper sa ajungi si la partile mai dramatice, nu de alta, dar fara ele parca i-ar lipsi ceva povestii tale. Si mi s-ar parea cam aiurea ca, desi au acele puteri, sa nu le foloseasca pentru ceva mai concret decat niste simple antrenamente.
Hmm, pai cam atat as avea de spus. Astept continuarea >:d<
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#78
Buna, mersi ca m-ai anutat. Pai capitolul asta e acelasi cu cel dinainte numai ca este scris din perspectiva lui Lizzy sincer mia placut ca ai scris scena asta din ambele puncte de vedere maca asa iti dai seama cum analizeaza fiecare situatia si poti critica astfel deciziile lor.Pai in mare parte nu am ce comenta intradevar mi s-a parut ca ai avut mult dialog si greseli nu am gasit deloc si apai mie nici nu imi place sa le caut sau sa fac critici legate de felul altora de a srie fiecare gandeste in felul lui corect. Oricum asta e cam tot sunt curioasa ce o sa se intample in continuare si pun pariu ca la cantina o sa deie peste cineva nu stiu peste cine dar asa creddeci astept next spor la scris si sa ma anunti. bye bye >:D<
http://farm3.static.flickr.com/2496/4202...a4a1_b.jpg


infrunt furtuna si ma gandesc
oare cat mai trebuie sa supravietuiesc
visele se sting usor
la fel ca un gand de dor
se duc departe si dispar
ca umbra dintr-un suflet amar
si nu raman decat regrete
fara sperante sau chiar secrete

[Imagine: chibi_8329.gif]
lolix kid, chibi-ul lui
lolix


[Imagine: 6141910.png]


[Imagine: 6fd6871.png]

#79
Bun, am revenit in sfarsit cu continuarea, eu sper sa va placa, daca nu anuntati-ma si se rezolva :)).


Capitolul XXXI

Doamnele de la cantina sunt foarte dragute, mi-au oferit pranzul mai devreme, intelegandu-mi mica problema. Nici nu mi-am dat seama cand am golit farfuria, fiind pierduta printre vise, ganduri si amintiri. Le-am multumit si m-am avantat sfarsita in labirintul de holuri. O mana pusa pe umarul meu m-a oprit in loc.
- Ce vrei?
Stiu ca nu poate fi decat o singura persoana, ultima din lume pe care vreau sa o vad. Sau poate prima. Oricum, imaginea lui de mai devreme ma bantuie, ma face sa ma cutremur si sa imi pierd controlul asupra propriilor trairi interioare, care ies la iveala nestapanite.
- Trebuie sa vorbim.
Nu vreau. Imi opresc lacrimile cu un suspin, inaintand fara sa-l bag in seama. Ii aud pasii in urma mea, sunetul enervandu-ma teribil, stiind cine il produce si de ce. O iau la fuga, incercand sa scurtez drumul, dar inca il simt aproape. Ma prinde de mana, atat de cald si bland, atat de el…
- Lasa-ma in pace!
Nu trebuie sa cedez. Intru pe prima usa care-mi apare in cale, impingand-o in urma lui si oprindu-i intrarea. Se pare ca a inteles mesajul, pentru ca nu mai simt presiune de cealalta parte. Alunec pe podea, ascunzandu-mi capul intre genunchi si acoperindu-l cu mainile, ca un scut menit sa ma fereasca de exterior. Sunt singura. Sau nu? Imi ridic privirea si il vad pe Will, care se uita la mine incurcat. Minunat, alta camera nu-mi puteam gasi?
- Um… Buna.
E tot ce-mi trece prin cap in momentul asta. Imi raspunde la salut, asezandu-se langa mine. Nu am mai avut de-a face cu el in ultimele zile, ceea ce m-a facut sa uit acea declaratie. Dar acum e aici, nestiind ce am patit, curios, dar abtinandu-si orice comentariu. Ma bucur ca nu ma preseaza cu intrebari, sunt si asa destul de confuza. Imi acopar fata cu palmele, incercand sa-mi ascund lacrimile de el. Nu vreau sa ma vada atat de vulnerabila, atat de slaba. Uneori cred ca acea fata indrazneata si puternica e doar o straina, o masca pe care o port pentru a ascunde ceea ce simt cu adevarat. Un fals. Da, asta e. In majoritatea timpului, sunt doar un fals, iar in putinele momente de sinceritate sunt o plangacioasa imatura. Si in momentul cand masca se va sparge pentru totdeauna si adevarata Elizabeth va iesi la suprafata, toti vor fi deceptionati, dezamagiti de realitate.
Ma cuprinde cu un brat, lipindu-ma de el, grijuliu. Nu ma opun miscarii, caldura corpului sau ma calmeaza asa ca nu am de gand sa o refuz. Ma ghemuiesc langa el, ascunzadu-mi capul. Continui sa plang incet, incercand totodata sa ma linistesc. Dupa cateva minute reusesc, stergandu-mi lacrimile hoinare si ridicandu-ma. Deschid usa dar, vazandu-l pe Alex de partea cealalta, o inchid la loc, nervoasa. Se pare ca sunt blocata aici. Cum poate avea atata rabdare baiatul ala? Desi, daca ar fi sa o luam altfel, chiar considera dialogul nostru atat de important incat sa nu suporte amanare. In locul lui, stiind cine locuieste aici as fi spart usa. Si totusi n-a facut-o. Ma respecta destul cat sa n-o faca. Si il admir pentru asta.
Ce e in mintea mea? Omul pe care il iubesc ma asteapta afara, gata de o discutie importanta si eu, fraiera de mine, sunt prea speriata ca sa dau ochii cu el. Oftez, scarbita de propria slabiciune, apoi il privesc pe Will. Cu o mana in ghips, gratie mie. Putea fi mai rau de atat. Cine stie ce crede acum Alex? Ca am intrat intentionat si alte astfel de prostii? Sper ca nu. Inghit in sec, dandu-mi o palma usoara peste obraz, pentru a reveni la realitate. Gestul ma face sa zambesc inconstient, incepand sa-mi pun tot felul de intrebari fara noima.
- De ce sunt lucrurile asa complicate mereu?
- Viata nu e complicata mereu, Ella. Oamenii o fac sa fie asa. Dar, gandindu-ne strict la problema ta, tot va trebui sa-i vorbesti odata si odata. Sa-i spui ce simti. Sinceritatea rezolva totul.
Il privesc uimita, nevenindu-mi sa cred ca a inteles toata situatia. Si asta fara sa-i spun nimic. Uneori ma intreb: de ce Alex? De ce nu Will, de ce nu Eric? Ei bine… Primul m-a salvat de cateva ori. Nimeni nu-i ceruse asta. Cat despre ceilalti doi… In unele situatii sunt mult mai buni decat el, dar nu imi ofera acea bucurie cand ii vad, cand le aud vocea, cand ii privesc in ochi. Will are perfecta dreptate, nu pot sta sa ma plang la nesfarsit. Va trebui sa vorbesc, sa ma fac auzita. Pe langa asta, frica nu ma poate impiedica sa fiu fericita. Nu pot trai urmarita de acest sentiment si, la finalul vietii, sa privesc in urma si sa regret ca m-a dominat, ca nu l-am putut invinge. Vreau ca atunci cand imi voi aminti pas cu pas existenta mea pe acest pamant sa fiu mandra de tot ceea ce am facut, regretand doar ca am gresit uneori, fara sa traiesc cu aceasi intrebare insuportabila: “Si daca…? “.
- Multumesc. Estiu un geniu.
- Mi s-a mai spus, constata el trecandu-si mana prin par.
Zambesc, inghiontindu-l usor, apoi il imbratisez. O merita. Inspir adanc, deschizand usa. Unde e? Acum si-a gasit sa dispara? Cu cat il gasesc mai tarziu, cu atat imi pierd din increderea debordanta pe care am capatat-o atat de brusc.
- Te ajut sa-l cauti.
Ei, macar va fi mai usor in doi. Incepem sa cautam pe fiecare holisor, in fiecare camera(multi nu au fost prea multumiti de vizita), peste tot. Si… nimic. Intre timp ni s-a alaturat si Michael, care habar n-avea ce se intampla. L-am lasat pe Will sa-i explice, eu fiind prea grabita. Incerc sa nu-mi uit ideile. Si sa nu ma ingrijorez. Pentru ca nu am motive de a ma speria, e baiat mare si isi poate purta singur de grija.
Discutia ce va urma nu ma va bucura deloc, pentru ca n-am de gand sa-mi ascult inima de data asta. De fapt, n-am ascultat-o cu adevarat niciodata si nu voi incepe acum. Va fi destul de usor, presupunand ca si el crede ca tot ceea ce a zis gresit. Daca e asa, atunci vom uita pur si simplu ziua asta si ne vom continua vietile ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Sau, ma rog, el isi va continua astfel viata, pentru ca a mea va fi marcata pentru totdeauna de aceasta dimineata rece de toamna.

***
L-a inghitit pamantul. Sunt foarte sigura. Redevenind seriosi, nu-mi pot explica unde a disparut asa. Nu avea unde sa se duca. Doar daca nu i-a venit brusc ideea sa plece la scoala, ceea ce inseamna sa-l astept pana diseara. Dar n-am eu rabdarea asta. N-a fost niciodata pe lista calitatilor mele, destul de putine de altfel.
Imi iau motocicleta pe care n-am voie sa o conduc, in ciuda tuturor strigatelor disperate ale fratelui meu si ale lui William. Ii conving sa ma urmeze.
- Esti data in urmarire generala in… toata lumea. N-o sa fie asa simplu.
In momentul asta pot fi data in urmarire in intregul univers, nu-mi pasa catusi de putin. Trebuie sa-l gasesc, am nevoie sa-l stiu langa mine. Parasesc hangarul, incercand sa ating viteza pe care as dori-o, desi nu reusesc. Ma concentrez la drum, rememorand aceasta dimineata, cu inima grea. Ajunsa in fata liceului, arunc casca in bratele unuia dintre baieti si dau buzna, alergand ca o disperata pe holuri. Deschid usa clasei fara sa clipesc, intrand in fuga si oprindu-ma in mijlocul salii. Ochii mi se umplu de lacrimi, intepandu-ma. Nu e aici.
- A disparut…
Toti ma privesc nedumeriti. Il intreb pe Eric daca a auzit ceva de fratele lui. Imi raspunde putin incurcat ceva legat de un seif cu un cod. Mi se pare ca am vazut chestia aia pitita in dressing. Da! Pe ea erau hartiile alea idioate. Ce fac ei doi cu un seif, asta e alta discutie. Dar hei!, a vrut sa afle cifrul seifului, inseamna ca a vrut sa ia ceva din el.
- Ce era acolo?
- Un… pistol.
Isi bate joc de mine. Trebuie sa-si bata joc de mine. Oare ce poate face un baiat suparat pe viata, singur, ascuns, cu un pistol? Chiar asa, oare ce ar putea face? Sa se joace de hotii si vardistii singur? Sau poate sa impuste veverite si alte astfel de creaturi mici si odioase? O, te rog!
- Esti nebun?
Te rog, spune-mi ca minti. Asta era definitia intrebarii mele, sensul ei ascuns. Imi doream ca astazi toata lumea sa ma minta, sa fiu o proasta care se lasa pacalita de oricine.
- Nu, Ella. Chiar e un pistol.
Ies din clasa plangand, lovindu-ma de Michael. Il prind de camasa, sprijinindu-mi capul pe umarul lui.
- Pistol!
Repet cuvantul, uitandu-i parca sensul. Nu! Nu am timp sa ma plang acum. Trebuie sa il gasesc, si asta cat mai repede cu putinta. Ii vad fratele iesind pe hol si privindu-ma speriat. A inteles totul, sunt sigura. Oare Alex chiar e in stare de asa ceva? Daca da, atunci e un mare prost. Dar e un prost in pericol si trebuie sa opresc asta. Merg la motocicleta, pornind-o cu zgomot. Unde ma duc? Nu stiu. Nu am nicio pista. Si totusi mainile mele schimba directia, desi ochii nu vad drumul. Se pare ca ele stiu exact ce au de facut, unde trebuie sa ma duca.
Conduc spre nimic. Sper doar ca acel nimic sa fie aproape, sa fie bun. Opresc motocicleta fara sa-mi dau seama, lasandu-ma purtata de picioare printre copaci. Sunt intr-o padure sau ceva asemanator. Sunt complet goala pe interior, toata viata scurgandu-se din mine cu fiecare pas facut. Deodata, un pocnet surd ma face sa-mi astup urechile, speriata. Nu se poate. Alerg spre locul de unde s-a auzit impuscatura, stergandu-mi ochii neincetat, alungandu-mi lacrimile.
Uau. Locul asta… e de-a dreptul minunat. O poienita linistita, scaldata in razele soarelui, slabit de apropierea iernii. Copacii ce o strajuiesc, ingalbeniti de trecerea anotimpurilor. Si florile… Flori ce rezista frigului, atat de micute si colorate, incercand sa razbata prin iarba verde si moale, cruda. Un vant taios de toamna ma face sa tremur, strangandu-mi mainile in jurul corpului. Clipesc des, incercand sa scap de picaturile sarate de apa, limpezindu-mi privirea. Ma uit in jur, smucindu-mi capul dintr-o parte in alta, cautandu-l cu nerabdare si frica.
Rasuflarea mi se taie, simtind o caldura inexplicabila in spate. O haina larga mi se infasoara in jurul corpului si doua brate mari si albe ma cuprind, lipindu-ma de corpul sau. Zambesc, lasand o lacrima hoinara sa-mi alunece pe obraz. Inima imi bate nebuneste, gratie socului. Dar sunt fericita. Ii aud oftatul ingrijorat, cu care m-am obisnuit. Pe care il iubesc, acum mai mult ca oricand.
- Poate racesti, Lizzie.
Inchid ochii, inghitind in sec. Imi las barbia sa cada in piept, hohotind, tresarind brusc cu fiecare rasuflare.
- Idiotule. M-ai speriat de moarte!
Vocea mea e sparta, intrerupta de suspine. Isi lasa capul pe umarul meu, in timp ce il prind de maini. Caldura lui ma face sa ma topesc, sa ma pierd pe sine. As sta asa o vesnicie, dar sunt multe de spus iar timpul e scurt. Il intreb timida ce face cu pistolul, prea curioasa si totodata speriata. Raspunsul ma lasa rece.
- Cand sunt nervos imi place sa-mi exersez tinta. E util, asa, pentru orice eventualitate. Frate-miu stie, asta e ca o pasiune din copilarie.
Pe bune? Deci Eric e nenorocitul care stia si nu mi-a zis. Ma intreaba ce credeam, facandu-ma sa rosesc. Gandurile mele sadice… Incepe sa rada, spunand ca n-ar fi meritat efortul. Apoi, redevenind brusc serios:
- Legat de mai devreme…
Bun, eu nu as mai fi adus vorba. Acum tot ce ai de facut este sa recunosti ca ceea ce ai spus a fost o greseala. Inspir adanc, pregatindu-ma pentru raspunsul sau. Ma intorc spre el, privindu-l in timp ce-mi infasor paltonul in jurul umerilor.
- Ce am zis mai devreme a fost…
O greseala, o greseala, o mare si stupida greseala. Sau o minciuna. Daca ar spune-o, m-ar rani, de ce sa nu recunosc? Dar daca nu o va spune, va rani sentimentele mai multor persoane, si nu il pot lasa sa faca asta. Sa faca atatia oameni tristi pentru mine. Si pentru inima mea care va bate mereu, asteptandu-l, pana la capatul zilelor. Dar stiti cum se spune: daca iubesti pe cineva lasa-l sa plece. Si, daca te iubeste, se va intoarce. De a doua parte nu sunt deloc convinsa, stiind prea bine ca, indiferent daca ar fi real sau nu, el nu se va putea intoarce. Si atunci de ce undeva, in interiorul meu, inca sper ca “eu” si “el” ar putea deveni “noi”? Ca povestea asta ar putea avea un final fericit, in urma tuturor celor intamplate?
Sper degeaba. Si asta ma distruge pe interior.
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#80
Buna, a trecut ceva timp de la ultima postare dar e ok si asa eu am deja o luna de cand nu am mai postat dar o sa imi fac timp saptamana asta sper acum revenind la capitolul asta, tin sa mentionez ca vad o mare imbunatatire la exprimarea sentimentelor adica ai exprimat asa de frumos in cuvinte tot ceea ce simstea Lizzy in momentul in care a aflat ce era in acel seif incat am ramas si eu fara cuvinte. Intradevar aoi terminat foarte brus si vreau sa aflu ce vrea Alex sa spuna chiar daca am o vaga impresie ce ar putea fii. Stiu ca din cauza scolii probabil nu poti posta prea repede dar sper sa nu dureze chiar asa de mult ca eu mor de nerabdare sa citesc next-ul. Pai sa nu uiti sa ma anunti cand postezi si iti urez spor la scris bye bye.
http://farm3.static.flickr.com/2496/4202...a4a1_b.jpg


infrunt furtuna si ma gandesc
oare cat mai trebuie sa supravietuiesc
visele se sting usor
la fel ca un gand de dor
se duc departe si dispar
ca umbra dintr-un suflet amar
si nu raman decat regrete
fara sperante sau chiar secrete

[Imagine: chibi_8329.gif]
lolix kid, chibi-ul lui
lolix


[Imagine: 6141910.png]


[Imagine: 6fd6871.png]




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)