Cand viata se complica

[Leontina]

Am ajuns. Multumesc de anunt :* Sunt cam adormita acum, deci sa vad ce reusesc sa comentez.
Capitolul a fost interesant, nu prea inteleg ce e cu acea foaie si de ce se afla acolo. Sper sa aflam pe parcurs. Se vede ca nu e finisat, parca alte capitole au fost mai bune, si ca descrire si tot, dar te revansezi tu cumva :P
Alex m-a surpirns in acest capitol. Si eu care il credeam cu inima de piatra. Saracul :( Vrea sa para dur probabil, dar nu este chiar asa.
Altceva... pai nu stiu. Ca si descriere a sentimentelor ar fi mers mai mult. In mod deosebit la partea cu povestea gemenilor. Ai spus ca nu e finisat deci cred ca stii si singura unde anume ar mai fi mers.
Cam atat, astept capitolul urmator si sa aflu de ce acest capitol este atat de important.

[Miss M]

Multumesc pentru comenariu, Leontina! :* Vei vedea imediat care e legatura cu foile alea.

Capitolul XXV

- Sus, somnorici! Azi avem scoala!
Entuziasmul Joannei ma uimeste. Nu as fi atat de fericita sa merg la liceu nici intr-o mie de ani. Pe langa asta, sunt tipa noua, deci ma gandesc cat de ridicol va fi sa trebuiasca sa ma prezint in fata oamenilor pe care ii stiu deja. Imi adancesc capul in perna, dar cheful de somn imi piere atunci cand vulpita ma arunca din pat. Ii privesc uniforma impecabila si bentita neagra din par, ca un taciune in mijlocul vapaiei.
Merg la baie, unde fac un dus lung, incercand sa aman plecarea. Ma imbrac fara chef cu fusta scurta in carouri verzi si cu camasa alba, aranjandu-mi plictisita nodul de la cravata. Sacoul mi-l prind in jurul taliei, dand tinutei un aer mai nonconformist. Imi ciufulesc putin buclele aurii, prea scurte ca sa fie prinse in coada si pornim spre sala de mese. Ajunse acolo, ne sarutam pe obraji gemenii personali si incepem sa vorbim despre diverse, muscand fara chef din sandwichuri. Ii chestionez despre profesori, ore, teme si nu-mi place deloc ceea ce aflu. Imi termin micul dejun tacuta, incercand sa nu ma gandesc la prima mea zi.
Impreuna cu ceilalti ma deplasez spre hangarul unde am fost intampinata cand am sosit aici. Toata lumea intra in masini sau se urca pe motociclete, eu alegand a doua varianta si sfatuind-o pe Jo sa faca la fel. Ii potrivesc casca si o ajut sa urce in spatele lui Eric, care, dupa cum si-a dat si singura seama, e mai precaut in trafic.
Din multe puncte de vedere Eric poate fi considerat perfect. Frumos, atletic, destept, galant… Dar ce ii lipseste? Cred ca intrebarea e alta: ce imi lipseste mie? De ce nu pot pur si simplu sa-l iubesc? Sunt sigura ca as putea, dar problema e ca nu prea vreau. Nu vreau sa ma adancesc in aceasta minciuna, prefer sa ma rezum la a-l face pe el vesel, cu pretul fericirii mele.
Dupa ce parasim muntele-gazda, pot revedea padurile tinere de conifere ce imprejmuiesc zona. Drumul nu e prea lung, si, in aproximativ un sfert de ora, ajungem in fata unei cladiri stil conac, impunatoare si veche. Imi aranjez fusta si pornesc in labirintul de holuri, spre secretariat. Gemenii mi-au spus ca Miriam a aranjat totul, astfel ca voi participa la cursuri cu numele meu adevarat, fara sa mai fie nevoie de cine stie ce identitate secreta. Imi primesc orarul, insotit de un “Bafta!” fara viata, la fel ca intreaga zona. Caut clasa cu numarul 112 si intru incet.
Sala de curs este mica, alba, cu banci de doua locuri si o tabla magnetica mare. Pe jos este pus parchet, ceva uimitor pentru arhitectura si stilul liceului. Ma uit in jur si realizez ca singurul loc liber este in prima banca, chiar in fata catedrei. Il analizez pe baiatul care sta deja acolo, privind plictisit inainte, cu gandul pe alte meleaguri. Este blond, palid, cu ochii albastrii si pare trecut prin salile de fitness. Ma asez, punandu-mi sacoul pe spatarul scaunului. Imi intorc privirea spre colegul meu.
- Buna, eu sunt Elizabeth, dar imi poti spune si Ella.
Mama, ce introducere mi-am facut! Se intoarce spre mine, lasandu-ma blocata. Ochii aceia… e ca si cum m-as privi in oglinda. Nici el nu e mai putin surprins, dar ascunde mai bine asta. Stam asa cateva secunde, analizandu-ne unul pe altul.
- Michael, incantat.
Dam mana, apoi ma anunta ca prima ora avem matematica. Era ora mea preferata inainte de toate schimbarile, asa ca nu voi avea probleme. Dupa sunetul clopotelului in sala apare o femeie tanara, bruneta, cu ochii de un verde spalacit. E imbracata cu o rochie lunga si neagra, de parca ar purta doliu. Ma ignora total intreaga ora, ceea ce mie imi convine. Rezolv repede exercitiile de geometrie primite si ii ofer caietul, analizandu-i trasaturile fetei. Pare slabita, ca si cum nu ar fi dormit de ceva timp. Imi spune ca totul este corect, intrebandu-ma cum ma cheama. Ii raspund scurt si o vad trecandu-mi un zece in catalog. Ziua a inceput bine, din cate vad eu.
- Acum avem educatia civica, imi spune Michael privind pe fereastra, incruntat.
Minunat! Imi scot cartea, cautand lectia de azi. Este ceva despre familie, deci presupun ca nimeni nu poate fi incantat. Cel putin cei pe care ii stiu eu. Noi, sobolaneii de laborator, aveam liceul sub stapanire, fiind majoritari. Citesc plictisita ce scrie acolo, cu gandul in alta parte. De fapt, trag cu coada ochiului la colegul meu, care isi sprijinise capul in maini, contempland cerul acoperit de nori cenusii.
In clasa intra o profesoara inalta, carunta, cu ochelari grosi si riduri pe masura. Sub brat are un diplomat negru, asortat cu costumul de un gri deschis. Realizez usor amuzata ca se potriveste cu stilul prafuit al liceului si al intregului oras, posomorat si vechi. Ne ridicam in picioare, salutand politicosi. Ma analizeaza cu ochelarii pe nas, apoi ma roaga sa ma prezint. Exact ce asteptam!
- Buna. Numele meu este Elizabeth Williams, am saispre…
Ma opresc pentru o clipa, afisand un zambet idiot. Michael observa si ridica tonul, din banca:
- Ai saptesprezece ani…
A pus accentul pe cuvantul “saptesprezece”, trezindu-ma la realitate.
- Da… Si vin din America.
Merg in banca, inca nevenindu-mi sa cred ceea ce tocmai se intamplase. Parea o simpla balbaiala care se poate pune pe seama emotiilor, dar nu e, cu siguranta. Ii multumesc colegului meu, intrebandu-ma cum de a stiu ce sa spuna, apoi tintesc cu privirea un punct oarecare de pe tabla. Inima imi bate tare, in fond tocmai facusem o constatare de zile mari! Imi pun cartea in fata, citind ceva la intamplare, in timp ce profesoara ne spune ca astazi vom avea un invitat special, o persoana cunoscuta care ne va vorbi despre importanta familiei. Visez la vreun actor celebru, poate Rupert Grint, cine stie? In orice caz, va fi interesant sa auzim experienta de familie a unei persoane publice.
- Fara alte introduceri, domnul Mark Williams.
- Ce?
Am tresarit la auzul numelui lui, ridicandu-ma in picioare, infigandu-mi mainile in lemnul bancii si indoindu-l, gata sa fac o criza. Privirea profesoarei tradeaza sperietura cauzata de tipatul meu. Imi reiau repede locul, ignorand privirile tuturor. Il vad intrand, aranjat si imbracat la patru ace, ca intotdeauna, moment in care folosesc din nou cartea ca scut, foindu-ma in banca. Incepe sa vorbeasca sobru despre cat de importanta este familia pentru el si despre cat a suferit afland vestea ca fiica lui cea mult iubita are grave probleme mintale. Marturiseste ca a vizitat-o inainte de evadare si ca s-a simtit oribil vazand-o in acea stare. Imi vine sa vars, sunt atat de scarbita ca poate folosi drama mea ca metoda de a parea un simplu om indurerat. Simt privirile gemenior asupra mea. Ma ridic brusc, rupand cartea in bucati mici.
- Nu ti-ar fi rusine, om batran, sa minti in halul asta? Esti de-a dreptul oribil, nici n-am cum sa exprim in cuvinte! Suferi, nu-i asa? La greu, sunt sigura. Ai facut si vizite, nu-i asa? In somn poate, altfel nu vad cum ai fi putut. Mascarici dezgustator, o spui de parca ti-ar fi pasat macar o singura clipa! Una!
Izbucnirea asta spontana ma face sa-l privesc in ochi, gafaind din cauza efortului de a urla intregul discurs. Isi ia privirea de pe fata mea, incercand sa treaca peste soc dar, vazandu-l pe colegul meu, incremeneste din nou.
- Hai salut. Nu ne-am vazut de mult.
Replica lui Michael ma face sa il privesc, sa ii vad zambetul sadic si sa inteleg. Apoi, in timpul momentului in care toti incearca sa-si revina, amintindu-mi de documentele gasite ieri, ii soptesc:
- La multi ani, domnule Black
- Mersi la fel, domnisoara.
Zambetul lui e fermecator, e zambetul meu. Ah, modestia asta… Imi trec mana prin parul des, scuturandu-l, apoi ies din banca, mergand la Eric, in ciuda tuturor tipetelor profesoarei, crizata de-a dreptul de iesirea mea. Imi strecor mana in buzunarul sacoului sau, scotand cheile de la motocicleta, apoi il iau de mana pe colegul meu de banca si parasesc clasa, nu inainte de a i-o tranti omului pe care pana acum cateva zile il credeam tata:
- Eliza, Elizabeth. E cam evident, stii? Si, daca tot ai venit, imi puteai aduce si un cadou aniversar, sau ai uitat ca acum noua ani? Imi pare sincer bine ca te-am facut sa suferi atat, dar am facut-o din dragostea pe care n-am primit-o niciodata de la tine, desi nu sunt nebuna, cum afirma toata America si cum trebuie sa se creada, gratie a doi zanatici… extraordinari. Stii ceva, poate ai dreptate. Poate chiar sunt nebuna. Dar asta nu e un motiv sa-ti faci publicitate pe seama mea.

[Leontina]

Buna >:d< Am ajuns si eu in sfarsit.
Deci, mi s-a parut mie ciudat ca a citit de pe foaie doar acele nume in particular. Acum am inteles de ce. Interesant, daca am inteles corect are un frate geaman. La partea cu varsta puteai sa spui ca era ziua ei, nu se intelesese foarte bine. Plus ai fi putut sa descrii sentimentele ei cand a realizat ca era ziua ei de care, evident, uitase. De aici s-a dedus si faptul ca baiatul stia ca ii e frate :-?
Nu ma asteptam ca tatal ei sa fie prezent acolo. De asemenea se pare ca nu a recunoscut-o pe fata noastra. Daca stau sa ma gandesc la faptul ca nu a mai vazut-o de noua ani pare logic.
Referitor la marea ei descoperire ca baiatul e fratele ei, ai fi putut sa faci lucrurile mai clare. Am citit de cateva ori partea aceea pana sa ma prind. De asemenea ce a simtit cand a realizat ca si-a gasit fratele? Aici ai fi putut sa descrii destul. M-as fi asteptat la o scena mai, nu stiu, mai induiosatoare, emotionala, poate si putin trista. Mi s-a parut ca ai trecut cam repede peste toata chestia. Ai cam grabit actiunea in acest capitol, la sfarsit ma refer mai mult.
Parca ai avut capitole mai bune.
Cam atat, astept continuarea, mult succes :x

[Miss M]

Multumesc de comentariu, Leontina! :* Am revenit cu noul capitol ca, daca incepe scoala, nu am sa mai pot posta asa des. :|


Capitolul XXVI

Tata ne urmeaza in fuga pe holuri. Urc scari dupa scari, incercand sa-l determin sa renunte. Michael alearga cot la cot cu mine. Acum toate acele dati cand cineva suna la mama si ea ma privea ingrozita, totul capata sens. Ajunsi langa o trapa, o tragem cu putere, pomenindu-ne pe acoperis, cu domnul eu-sufar-enorm dupa noi. Ma apropii de marginea cladirii, privind o clipa in jos. Perfect! Ii zambesc tatalui meu, un zambet acru, care are unicul scop de a opri lacrimile sa-si inceapa drumul.
- Ce cauti aici? O tara intreaga e pusa pe jar din cauza ta si tu…
- Brusc ai aflat si tu ca am scapat de la psihiatrie? Probabil ai auzit asta atunci cand ai auzit si ca ajunsesem acolo, atunci cand mama ti-a spus socata in telefon despre o anumita vizita nocturna… Acum poti aparea la TV ca un erou, linistind America cu privire la mine. Esti un mincinos si un hot! Dar asta se termina aici, acum. Pentru ca nu ti-am fost, nu iti sunt si n-am sa-ti fiu niciodata fiica!
Ma rastisem la el, lasand sa-mi curga prin vorbe toata ura din suflet. Ma urc pe atic, tragandu-l si pe colegul meu langa mine. Ii soptesc, cu ochii la tatal meu:
- Tu doar sa taci. A, si incearca sa nu te faci una cu pamantul, daca tot veni vorba.
Situatia asta imi aminteste de cea de acum cateva zile, de la spitalul de nebuni. Ii fac cu mana omului care ne privea cu ochii mari si gura cascata, apoi sar cu un tipat strident. Timpul pare ca incetineste si, trecand pe langa fereastra clasei, apuc sa vad fetele socate ale tuturor. Imi lipesc fusta de corp cu mainile, inchizand ochii. Aterizez in picioare, la fel ca Michael. Eram sigura. Urc pe motocicleta, trimitandu-le o bezea colegilor adunati la geam, zambind la oftatul de usurare al Joannei, apoi demarez in viteza, ca sa nu-i dau ocazia tatei sa ma vada.
In timp ce trec pe cateva stradute laturalnice, ca sa-mi pierd urma, ii arunc baiatului din spatele meu mobilul, rugandu-l sa sune la urgente si sa anunte ceva legat de liceu. Stiu bine ca domnul Williams isi va lua talpasita cat mai repede, ca sa nu aiba necauri cu presa, care e pe urmele lui zi si noapte. Dar pentru orice eventualitate…
Incerc sa-mi opresc inima din goana-i nebuneasca. Dar cine ar fi calm in situatia mea? Imi revazusem parintele care mintea fara rusine despre mine, si acum mergeam pe aceeasi motocicleta cu fratele meu geaman, despre existenta caruia n-am stiut nimic. El cu siguranta a incercat sa ma gaseasca, el a stiut totul, de-aia l-a amenintat atatia ani pe tata. El a vrut sa imi cunosc familia, m-a iubit desi eram la mii de kilometri distanta. Si iata cum ne intalnim, undeva departe, printr-o pura coincidenta. Fericirea de a fi deslusit macar partial misterul ma face sa-mi uit toata dezamagirea. Suntem amandoi tacuti, eu concentrandu-ma la drum ca sa uit, el concentrandu-se la mine.
Ajungem in fata muntelui, intrand in viteza. Ma amuza cum s-a prins de talia mea, speriat de apropierea cu masa de piatra. Imi dau jos casca, fluturandu-mi suvitele blonde, apoi cobor de pe motocicleta. Ne privim o clipa in ochi. Mi-l amintesc perfect, desi ultima data l-am vazut cand aveam un an. Ii sar in brate, iar el ma ridica, ne prindem mainile, invartindu-ne si cazand, razand ca doi copii. Ma strange la piept, vorbind atat de repede ca de-abia intelegeam ce zice. Ii simt bataile inimii, la fel de emotionata ca a mea. Il sarut pe ambii obraji, aproape plangand de fericire. Fratele meu! Simt ca il iubesc, desi de-abia l-am intalnit. Toata explozia de bucurie e stinsa de aparitia zecilor de masini in intregul hangar.
Vad toti oamenii atat de cunoscuti iesind din masini, dar nu ma ridic, preferand sa raman prinsa in imbratisarea fratelui meu. E infricosatoare toata desfasurarea de forte ce are ca unic scop constatarea ca sunt teafara. Ma amuza teribil faptul ca pe motocicleta lui Alex sunt trei persoane, inghesuite ca vai de ele. Ii privesc pe gemeni si pe Jo venind spre mine cu mainile incrucisate si cu priviri aprige, exact ca in filmele politiste. Zambesc, prinzandu-l de mana pe Michael.
Vulpita ma someaza sa ma ridic, pretextand ca avem multe de vorbit. Sunt perfect de acord. Il ridic si pe fratele meu, apoi pornim spre camera noastra. Ii arunc cheile de la motocicleta lui Eric, apoi ma trantesc pe pat cu un zambet fericit pe fata. Imi acopar ochii cu mainile si aproape incep sa rad de intreaga situatie in care ma aflu.
- Mai intai te rastesti la un om de stat, apoi incepi sa vorbesti diverse cu colegul de banca, de parca nu s-ar intampla nimic, pentru ca imediat dupa sa iei cheile motocicletei si sa sari de pe acoperisul unei cladiri sub privirile tuturor. Ca sa nu mai vorbim ca ai cautat in documentele ascunse. Ce e cu tine, Lizzie?
Alex gesticuleaza exasperat, cand spre mine, cand spre fratele meu, cand spre Eric. Saracutul!
- In primul rand “omul de stat” este tatal meu cel mincinos, care nu e tatal meu, dar asta nu conteaza acum. Cum vroiai sa indur toate aberatiile pe care le spunea? In al doilea rand asta nu e colegul de banca, e fratele meu geaman si am tot dreptul sa-i urez la multi ani, cand vreau. In al treilea rand, stii bine ca sunt in stare sa sar asa, eram in stare de asta si fara sa stiu de puterile mele. Si acele documente le-am gasit din greseala, nici nu stiam ca eu sunt acea Eliza, credeam ca eu sunt Elizabeth Rose. Oricum nu cred ca Arnolds stie ca le aveti. In ultimul rand, am invatat sa merg pe motocicleta, ceea ce e tare.
Ultima propozitie nu are nicio legatura cu restul, dar mi se pare grozav ca am invatat in sfarsit sa manuiesc motorul. Tonul meu calm le mareste enervarea baietilor, care imi arunca priviri care mai de care mai expresive.
- Oricum, ideea cu ambulanta a fost geniala, Liz.
Macar Joanna vede partea buna a lucrurilor. Eram gata sa ii fac cunostinta cu Michael, dar ei se cunosc de mai mult timp. Ascult predici timp de aproape jumatate de ora, cand discursul baietilor este intrerupt de Andrew, care apare ca un vartej in incapere.
- Elizabeth, e adevarat tot ce am auzit ca ai facut azi la liceu?
- Da, si sincer imi pare rau. Imi pare rau ca nu am jduecat corect pentru ca, daca judecam corect, domnul Mark Williams era in ambulanta aia acum.
Am spus-o cu un nod in gat, stiind ca nu am facut nimic rau cu adevarat. Antrenorul ma apuca de mana si incepe sa mearga spre usa, tarandu-ma dupa el. Brusc, cealalta mana imi este prinsa si il vad pe Michael mergand alaturi de mine.
- Si tu ce crezi ca faci?
- Unde merge sora mea, merg si eu.
Cuvintele astea, atat de simple in esenta, au pentru mine o insemnatate aparte pentru ca ma fac sa realizez ca fratele meu chiar tine la mine si nu vrea sa patesc nimic. Antrenorul imi da drumul la mana, lasand un semn urat pe incheietura.
- Si eu care credeam ca in familia asta Will e nenorocitul.
Am primit cu demnitate palma peste obraz, abtinandu-mi lacrimile, inchizand ochii si injurandu-l printre dinti, cu zambetul pe buze. Cum isi permite? A lovit o fata, o fiinta mult mai firava decat el, fara sa se uite macar.

***
Oare visez? Nu, e cu siguranta adevarat. Eu chiar am vazut ceea ce am vazut, chiar s-a intamplat. Ma sprijin de perete cu privirea pierduta, cu ochii inlacrimati. Imi amintesc cuvintele lui Alex:
- Sa nu indraznesti sa te mai atingi de Lizzie.
Ii intorsese palma lui Andrew fara sa se gandeasca, tragandu-ma in spatele lui, la adapost. In ochi i se citea aceeasi tristete ca si mie, combinata cu o licarire de furie. Avea curajul sa-mi ia apararea in felul asta. Ca intotdeauna… Luase o pozitie defensiva, analizandu-l pe antrenor, gandind ce va face.
Din fericire situatia nu a degenerat, proful carandu-se in secunda doi, spre linistea mea. Acum stau nemiscata, cu lacrimile gata sa izbucneasca, gandindu-ma cat de nemernic poate fi un om. Ma lipesc de peretele rece, incercand sa ma calmez. Nu prea reusesc. In interiorul meu se da o lupta. O parte ar vrea sa mearga dupa omul ala de nimic si sa-i spuna cateva, alta parte doreste sa ramana pe loc, iar ce-a de-a treia i-ar sari in brate lui Alex, care ma priveste ingrijorat.
Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile inimii. Imi tarasc picioarele pana la baie, unde ma privesc in oglinda. Parul ravasit, ochii injectati si o urma imensa de palma pe obrazul drept. Imi trec degetele peste lovitura, fiecare apasare facandu-ma sa tremur. Tip nervoasa, satula de prostia umana, izbind cu pumnul oglinda, care se sparge zgomotos.
Ce a urmat?
Intuneric.

[Leontina]

Buna, mersi de anunt ^^
Am citit putin din capitol, voi lasa si comentariul, nu stiu daca azi ca deja e tarziu si sunt cam obosita, sa vad daca reusesc sa citesc tot, dar maine sigur il voi lasa. Voi da edit.

Edit: Asa, am terminat de citit si trebuie sa recunosc ca am ramas socata, ceva gen O_O". Lizzie ori e nebuna ori e pre afectata de tot ceea ce i se intampla pentru a se mai gandi la consecinte. Sper din tot sufletul ca a doua varianta e corecta.
Trecand peste. Capitolulu mi s-a parut foarte tare, dar cum perfectiunea nu exista am si ceva de criticat. Cand a spus Lizzie ca fratele ei il ameninta pe tasu'; nu imi amintesc sa mai fi mentionat ceva legat de amenintari. Daca ma insel si cumva nu-mi mai aminyesc eu te-as ruga sa-mi zici si mie in care capitol ai zis. E posibil sa fi uitat eu, se mai intampla. Iar in cazul in care asta e prima oara cand ai mentionat acest mic detaliu ar fi trebuit sa dai mai multe detalii des[re acele amenintari.
Greseli de tastare, am vazut vreo doua-trei, dar nimic grav, deci nu le enumar.
La capitolul descrierea sentimentelor e bine, nici eu nu sunt experta in a observa aceste lucruri, dar ai zis ca vor urma si astfel de chestii mai mult, tu stii. Oricum presupun ca Lizzie e destul de socata de tot ceea ce s-a intamplat.
Si cum nu ma pot abtine voi da quote la partea care mi s-a parut cea mai tare din acets capitol si la care mai aveam un pic si ma bufnea rasul:

- In primul rand “omul de stat” este tatal meu cel mincinos, care nu e tatal meu, dar asta nu congteaza acum. Cum vroiai sa indur toate aberatiile pe care le spunea? In al doilea rand asta nu e colegul de banca, e fratele meu geaman si am tot dreptul sa-i urez la multi ani, cand vreau. In al treilea rand, stii bine ca sunt in stare sa sar asa, eram in stare de asta si fara sa stiu de puterile mele. Si acele documente le-am gasit din greseala, nici nu stiam ca eu sunt acea Eliza, credeam ca eu sunt Elizabeth Rose. Oricum nu cred ca Arnolds stie ca le aveti. In ultimul rand, am invatat sa merg pe motocicleta, ceea ce e tare.

Pai, cam atat. La ce intorsatura au inceput sa ia lucrurile la tine si la ce mi-ai spus pe profil, cred ca mai avem vreo 3 capitole de soc pana sa se mai linisteasca lucrurile. Iar la cum au fost pana acum... sper doar sa nu ne dai vreun infarct, ceva...:)) Glumesc.
Astept cu nerabdare continuarea >:d<

[Miss M]

Am revenit cu continuarea, sper sa va placa :*.


Capitolul XXVII

Clipesc de cateva ori, dezorientata. Imi simt obrajii calzi si capul greu, in timp ce mana dreapta ma doare teribil. Incerc sa ma ridic, dand patura la o parte, dar sunt oprita de doua brate calde.
- Mai bine ai ramane intinsa.
Miriam? Ii privesc trasaturile fine si tenul imaculat. Ce face Miriam aici? Sau, mai bine zis, unde sunt? Imaginea pianului ma face sa realizez ca ma aflu in camera, intinsa pe patul lui Eric. Unde or fi gemenii? Jo ma analizeaza din prag. Profa ii face semn sa intre. Ridic mana dreapta, bandajata pana la cot. Ce-am mai facut? Oh, da, am spart oglinda. Imi amintesc de Andrew, maraind nervoasa.
- Usurel, Liz. Data viitoare cand te decizi sa cazi asa, alege si tu un loc mai putin periculos sau, mai bine, anunta-l si pe Alex. El se pricepe la a te prinde.
Rasul ei cald ma linisteste. O intreb unde au disparut brusc toti baietii, in special frate-miu. Sta o clipa pe ganduri, apoi imi spune indiferenta ca au iesit ca intre tipi ca sa-i spuna povestea lui Michael. Consider ca e ceva logic, desi tonul ei tradeaza ceva anume. Cine stie e locatie au ales ei pentru iesirea “intre tipi”? Nici nu vreau sa ma gandesc.
Discutia ne e intrerupta de Will, care da buzna, gata sa se impiedice si sa cada lat. Toate trei il privim curioase. Se apropie de mine, privindu-ma o clipa. Inconstient, imi trec degetele peste obrazul ranit, tresarind incet.
- Asta nu ramane asa!
Iese in fuga, lasandu-ne intr-o ceata totala. Eu ma dezmeticesc prima si, intelegandu-i vorbele, ma ridic brusc, pregatita sa pornesc dupa el. O durere acuta imi cuprinde intregul corp si ma trantesc pe perna, acoperindu-mi capul cu patura si oftand sacadat. O sa faca o mare, mare prostie, iar eu stau pur si simplu aici. Poate ca o particica din mine vrea sa vada cum se va termina totul. Nu! Nu am de gand sa permit asa ceva, nu trebuie sa se intample in felul asta.
Sar, ignorand durerea. O iau la fuga in picioarele goale, cu camasa de noapte pe mine. Probabil Jo sau Miriam mi-au pus-o. Nu puteau alege ceva mai decent? Adica, pe bune, e dintr-o matase alba atat de subtire si vaporoasa… Manecile pana la coate imi flutura in timp ce ocolesc de mai multe ori, cautand camera lui Andrew. Opresc un baiat micut, roscat, cu ochii gri-albastrui.
- Jake, unde naiba sta antrenorul?
- La dreapta, doua usi mai incolo.
Ma priveste buimac, atitudine lesne de inteles avand in vedere cum arat. Imi amintesc de prima zi aici. Aratam aproape la fel. Zambesc, dand buzna pe usa, la fix cat sa-l vad pe Will zburand prin fata mea. Incerc sa ignor amalgamul de sentimente starnit de aceasta imagine si sar in fata lui Andrew, care mergea incet spre fiul sau.
- Destul! Terminati odata.
Ma asez in fata lui Will cu mainile intinse, ca scut. Bandajul mainii drepte are pete rosiatice, pe care le observ in treacat. Antrenorul inainteaza la fel de incet, privindu-ma cu raceala. Imi este frica de omul asta, dar nu voi lasa sa fie ranit un nevinovat pentru mine. Imi indrept degetul aratator spre usa si ma uit la el cu subinteles, incercand sa-i transmit ca daca nu face ce ii arat, se termina urat. Se intoarce pe calcaie si paraseste camera, spre linistea mea. Oftez usurata, apoi ma aplec langa Will, ajutandu-l sa se ridice.
- Esti bine?
- D…da, cred ca da.
- Idiotule.
Ii trec mana stanga peste umerii mei, punandu-mi mana dreapta dupa talia lui, tragandu-l dupa mine spre iesire. Se luase la bataie cu tatal lui desi era evident ca nu are nicio sansa. Pentru mine. Brusc, incep sa realizez cati baieti se pun in situatii periculoase doar ca sa ma apere, desi intotdeauna m-am considerat o fata puternica, ce isi poate purta de grija si singura. Evident, m-am inselat. Ca intotdeauna.
Eric aterizeaza in fata noastra, ocupand tot cadrul usii. Imi ridic capul si ii privesc figura grava. Si el si-a facut griji, nu-i asa? Ca toata lumea. Sunt o adevarata pacoste. Ma ajuta sa il car pe Will pana la camera noastra, ca sa ii oferim asistenta medicala. Nu m-ar mira sa aiba vreun os rupt, dupa izbitura aia.
- Miriam, crezi ca te descurci cu el?
- Sigur. Acum ar trebui sa te intinzi, ai facut prea mult efort.
Nu ii ascult sfatul, ajutandu-l pe brunet sa se aseze cat mai confortabil pe unul dintre paturi, dupa care intru in sufragerie, unde imi vad gasca. Alex ma priveste cu o fata care se vrea a fi serioasa, dar sfarseste prin a zambi. Imi dau seama cum arat, asa ca ma intorc in dormitor, de unde iau niste bandaje. Imi desfac pansamentul de la mana, vazand zecile de taieturi cauzate de cioburi. Le curat cu spirt, injurand la fiecare usturime simtita, apoi le acopar cu tifon curat si revin in sufragerie.
- Jo, serios acum, chiar nu puteai gasi altceva cu care sa ma imbraci? am spus privindu-mi camasa atat de delicata, care ma facea sa seman cu o fantoma. Dupa fata vulpitei am inteles ca nu ea alesese. Atunci cine…? Bine, care a fost nesimtitul?
Ma si inchipuiam in stare de inconstienta, cu un baiat alegandu-mi hainele. Gandul ma face sa ma cutremur, inrosindu-ma. Michael ridica mana cu o fata de condamnat la moarte.
- In apararea mea aratai extraordinar alergand asa pe aici. Si eu doar i-am aruncat camasa tipei din camera, ca hainele celelalte erau rosii si pline de cioburi. Atat.
In acel moment nu mi-a mai pasat ca imi e singura ruda de sange cunoscuta sau ca tocmai aflase despre puterile sale si despre toata faza cu experimentul. I-am dat o stanga pe care o va tine minte toata viata. Ceilalti au zambit, asteptandu-se la aceasta reactie. Ma asez pe unul din bratele fotoliului unde sta fratele meu si ii arunc o privire dispretuitoare.
- Lizzie, era sa uit. Asta e pentru tine, de la noi. La multi ani.
Imi arunca o cutiuta mica, argintie. O deschid curioasa, gasind in interior o cheie cu un breloc ce reprezinta o portiune dintr-o inima. Ghicesc de la ce pot fi cheile si fac o fata ce tradeaza fericirea.
- Multumesc mult. Unde sunt celelalte parti? am intrebat aratand spre breloc.
Alex, Eric si Michael isi ridica cheile, iar Joanna imi arata pandantivul de la gat. Mi se pare neobisnuit sa vad o inima rupta in cinci, de obicei existau doar doua bucati. Oricum, se pare ca nu sunt singura care a primit cadou aniversar.
Imi amintesc ca Jo mi-a zis intr-o zi despre Arnolds ca ne iubea ca pe copiii lui, mai cu seama ca singura lui fiica murise cu sapte ani in urma. Ca sa-si arate afectiunea, dadea tuturor ceea ce cereau, deci pot presupune ca are partea lui de “vina” in achizitionarea cadourilor noastre. Privesc o clipa cheia, apoi zbor in dressing, unde ma schimb repede cu o pereche de blugi, un tricou roz si o jacheta. Ies pe usa fara sa imi anunt plecarea. Urmatoarea oprire: hangarul.
Doua motociclete rosii imi sar in ochi. Nu le-am mai vazut, deci sunt ale noastre. Bag cheia in contact si, vazand ca se potriveste, pornesc motorul, urcandu-ma pe saua din piele neagra. Imi pun casca si parasesc muntele, avantandu-ma in necunoscuta noapte britanica.
Dar, ca de obicei, totul se termina prost.

[Leontina]

Asa, sunt aici. Vai, da'stiu ca postezi repede. Spre fericirea mea, ca tot ma plictiseam.:))
Revenind la poveste. Nu mai Lizzie a noastra ar fi instare de asmenea lucruri. Sincer, nici nu stiu de ce mai raman totusi uimita.
Capitolul mi-a placut, sincer :x Lizzie asta e un devarat magnet de baieti, dar eu tot cred ca il Place pe Alex.
Nici nu stiu ce s zic, asta in parte pentru ca mi-e somn. Cred ca e ok, in mare. Ai descris destul de bine ceea ce simtea ea, dialogul a fost bun. i mancat o singura litera undeva, cam atat am observat.
Acum astept sa vad la ce te-ai referit cu ultim propozitie si poate niste scene dragute frate-sora. Ca nu cred ca vei trece pur si simplu peste faptul ca de-abia si-a gasit fratele geaman. Trebuie sa discute si ei putin, totusi...
Pai, cam atat astept nextul.:P

[LoLix]

Buna, imi pare rau ca nu am mai postat dar cum ai mai zis si tu incepe scoala si am tot mai putin timp liber. Am de mentionat 2 lucruri care m-au lasat masca unu atunci cand Alex a aparat-o de antrenor si doi atunci cand a sarit de pe bloc.Capitolele astea au fost geniale si ma bucur la Lizzy si-a gasit fratele si ca sunt impreuna pentru mult timp deacum inainte. Nu ma asteptam dela Will sa se duca sa se ieie la bataie cu propriul lui tata si ptr Lizzy fata care l-a facut de ras si de care a ajuns sa se indragosteasca. Sunt foarte curioasa ce mai pateste si de aceasta data Lizzy si cine o mai salveaza desii am o vaga banuiala ca va fii ALex ca de obicei. Pai cam ata am mentionat cam tot cu o mica exceptie am uitat sa iti spun ca te-ai imbunatatit foarte mult fata de primul capitol :D ok pai cam ata bye bye (astept next-ul si nu uita sa ma anunti si daca nu las com la un capitol nu inseamna ca nu il citesc ci ca nu am timp dar voi lasa promit :* )

[Miss M]

Multumesc de comentarii :*. Maine luati-va pastila de inima, daca aveti nevoie de asa ceva (Doamne fereste! :-s). Enjoy! >:D<


Capitolul XXVIII

Vocea tatalui meu imi zgaraie creierul, in timp ce caut disperata o cale de a iesi de aici. Intrebarea e urmatoarea: cum am ajuns in locul asta?
Sa spunem doar ca nu a fost o decizie prea inspirata sa conduc cu un brat ranit, motiv pentru care am facut un accident de circulatie in genul celui suferit de Ken, doar ca aici nu era vorba despre o inscenare. Am fost data la stiri si domnul Williams, la curent cu noutatile, m-a revendicat de la spital, anuntand totodata ca “schizofrenica” a fost gasita si ca toata lumea poate dormi linistita noaptea. Ce erou, domnule, ce om!
De doua zile mimez faptul ca sunt adormita, doar ca sa nu aud tot ce are de spus. Bratul drept, rupt acum, ma doare teribil, la fel si glezna luxata. Dar ceea ce ma doare cel mai mult este orgoliul. Am fost salvata de omul pe care il detest si acum sunt blocata in casa lui. Il pot auzi cum vorbeste la telefon cu mama, cum ii spune ca voi fi pedepsita drastic si ca se va ocupa personal de gasirea unei clinici de psihiatrie cu paza speciala. Ca atare si prin urmare, spitalul de nebuni scrie pe mine! Nu ma pot imagina din nou in acel loc, alaturi de oameni a caror unic scop in viata este sa supravietuiasca pana a doua zi, in acea inchisoare a durerii, fizice si psihice de-o potriva.
Am fost deposedata de telefonul mobil si de orice alt obiect personal. Toata lumea de la baza incearca sa ma scape cum poate, dar casa e inconjurata de bodyguarzi, care sunt si la usa, in numar de patru. Ma gasesc la etajul doi, geamul are gratii si e pazit cu camere de supraveghere si alarme. Ce sa-i faci, doar sunt o “schizofrenica agresiva”!
Stau intinsa in pat, stergandu-mi stangace lacrimile, incercand sa gasesc o cale de a scapa din camera asta mare si roz. Perfuzia din mana stanga ma jeneaza la fiecare miscare, iar pijamaua asta e prea larga pentru mine. Ma gandesc la triumful tatalui meu, la victoria lui nesperata in fata mea, si imi vine sa urlu si sa distrug intreaga casa(palat, mai bine zis). Dar nu pot. Trebuie sa evadez in liniste, fara sa fiu observata. Alarma de la geam si membrele ranite sunt singurele mele probleme. Probleme mari, prea mari pentru starea mea. Nu am dormit de cand sunt aici. Nici n-am tinut sirul zilelor, pierduta printre amintiri care mai de care mai urate.
Inchid ochii, auzindu-l pe doctor intrand, insotit de domnul Williams.
- Astazi trebuie sa se trezeasca. Zgaraieturile de la mana dreapta incep sa se vindece. Din cate mi-am dat seama, au fost cauzate probabil in timpul caderii de care mi-ati spus.
- Si despre care nu trebuie sa se afle nimic. Din pacate, un delicvent e inca liber. Cat despre iubita mea fiica, sper doar sa se trezeasca mai repede, ca sa o pot privi in ochi si sa-i spun cat o iubesc.
Omul asta merita un Nobel pentru minciuna. Ma iubeste la fel cum il iubesc si eu, sunt sigura. Astept sa iasa, abtinandu-mi cu greu o exclamatie deloc bucuratoare la adresa asa- zisului meu parinte. Mi-a facut fratele, scumpul meu fratior delicvent. E singura mea ruda adevarata, pe care o iubesc. Si cand te gandesti ca as putea sa nu-l mai vad niciodata… Nu! N-am sa las asta sa se intample. Avem atatea de discutat, atatea detalii de descoperit impreuna.
Ma ridic in picioare, incercand sa trec peste durerea pe care o simt la glezna. Merg la geam, analizand sansele de a scapa. In fata este un parc imens, unde ma pot ascunde lejer si, dupa cate am vazut, locul asta se afla la vreo treizeci de minute de liceu. Unde mai pui pauzele cauzate de luxatie… Ah, ma voi descurca eu cumva.
Deschid repede fereastra, strivind alarma inainte sa apuce sa sune. Rup grilajul si fac cu mana camerei de supraveghere, sarind. Isi vor da seama de absenta mea in cateva minute, asa ca nu am timp de pierdut. Ma ascund dupa o arcada, pentru a nu fi vazuta de gardieni apoi, intr-un moment de neatentie din partea lor, ma furisez dupa unul din copacii parcului.
Piciorul ma doare ingrozitor, la fel si mana. Saritura m-a solicitat enorm, dar trebuie sa mai rezist putin. Ma misc incet, incercand sa nu atrag atentia nimanui. Dupa o ora de mers prin ploaie, vad cladirea liceului, sobra si intunecata. Trec cu usurinta de gardian si merg in bine cunoscuta clasa, unde dau buzna fara a ma anunta, gata sa alunec datorita baltii de apa pe care o las in urma mea.
- Sal’tare, amici.
Fetele uimite ale tuturor imi dau un sentiment de mandrie. Zambetele care apar imediat ma fac sa zambesc la randul meu. Merg la Eric, luand cheia de la motocicleta apoi, dupa o clipa de gandire, il trag de mana afara din clasa, sub privirile socate ale profesoarei, care nu stie cum sa reactioneze.
- Bravo, ma. Noi planuim cum sa te scoatem de acolo si acum iesi singura.
Ma imbratiseaza protector, sarutandu-mi parul ud, inconjurandu-ma cu bratele sale reci, care acum imi par atat de calde…
- Am nevoie sa ma duci acasa. Nu prea pot conduce, adaug, aratandu-i mana si picorul in ghips.
Este ciudat cum am ajuns sa numesc baza de antrenament casa. Dar nu imi pare rau, pentru ca acasa sunt prietenii mei, care mi-au devenit familie. Dupa calculele mele intreaga zona va fi plina de politisti in cateva minute, acesta fiind singurul loc din oras unde pot merge. Ma urc in spatele prietenului meu – din nou, suna foarte ciudat – si raman tacuta intregul drum. Ajunsi in siguranta in fata muntelui, ma gandesc cat de abil a scapat Eric de toate patrulele de politie, ocolind cum a stiut mai bine. Intram, parcand motocicleta langa o alta, albastra.
- Asta e noua ta motocicleta pe care nu ai voie sa o conduci pana nu-ti revii complet, ma informeaza.
Pornesc pe holurile intunecate spre biroul domnului Arnolds, care ma priveste uimit, lasandu-si ochelarii sa cada pe nasul carn.
- Dragute pijamale.
Mda, omul asta vede doar hainele. Ii explic ca toata suflarea Angliei ma va vrea curand si ca trebuie sa raman ascunsa cat mai bine, pana cand se vor lasa pagubasi. Imi expune punctul sau de vedere, apoi ma intreaba ce s-a intamplat intre mine si antrenor.
- Stiti ca am evadat de la ora acum cateva zile din cauza minunatului meu tata. Ei bine, cred ca a vrut sa-i dau socoteala, asa ca m-a tras nu tocmai usor dupa el, lasandu-mi niste urme de toata frumusetea. A fost atat de nepoliticos incat i-am spus cateva, dupa care m-am pomenit cu o palma de toata frumusetea, continui, aratand spre obrazul inca vanat. Iar Alex, ca un gentleman ce este, i-a intors mangaierea domnului in cauza. Cam asta e tot.
- Aha…
Se gandeste intens la ceva, asa ca decid sa-l parasesc, indreptandu-ma spre camera mea. Tremur tot drumul, apa uscandu-se pe mine si oferindu-mi fiori reci. Il gasesc pe Michael intins pe jos, inconjurat de zeci de schite ale casei domnului Williams, incercand sa caute unghiul mort al unei camere de supraveghere. Ma aplec incet in spatele lui si scot un “Bau!” strident si copilaros. Se intoarce si, fara alte cuvinte, ma imbratiseaza. Cam puternic, pentru ca ma face sa scot un tipat slab, datorat bratului, apoi sa inchid ochii, lasandu-ma in bratele lui, care imi striga speriat numele de cateva ori. Nu reactionez, dar cand aud un “Lizzie!” spart, indrug in barba:
- Sunt aici, nu mai racniti.
Am auzit un oftat urmat de alte trei si am ghicit ca din nou imi pusesem prietenii pe jar. Am intredeschis ochii destul cat sa-l vad pe Alex ridicandu-ma grijuliu si ducandu-ma pe canapeaua transformata brusc in pat dublu. Si vai, ce moale e! Ma acopar cu patura si adorm, fericita ca am scapat din casa groazei.

[Leontina]

Buna :* Multumesc de anunt.
Interesant capitol, dar parca nu m-a socat la fel de mult precum celelalte. Bine, sunt si cam adormita, data fiind ora la care comentez, deci s-ar putea sa fie si asta.
Actiunea mi s-a parut putin cam grabita si parca nici la capitolul descriere nu ai fost chiar atat de buna ca in alte capitole. Adica, mi se pare ca nu prea i-ai descris sentimentele :| Ar fi putut intra foarte multe aici. De la tatal ei care se considera mare erou pentru ca o gasise in mod accidental si pana la intoarcerea ei acasa. Parca ai fi putut mai mult. Daca nu altceva ai fi putut insista mai mult pe starea ei de enervare, avand in vedere tot ce i s-a intamplat.
Cu dialogul stai bine, se vede ca l-ai folosit doar cand ai avut nevoie de el.
Greseli parca nu am vazut, dar nici nu am fost foarte atenta. Oricum cred ca nu sunt.
A, da, sa nu uit. Atunci cand tatal ei a spus ca o iubeste. Eu tind sa cred ca mintea, dar daca a vorbit serios atunci lucrurile vor deveni si mai interesante. Cred.
Pai, cam atat. Astept nextul sa vad la ce te-ai referit cu acea pastila de inima :-?