Cand viata se complica

[Leontina]

Bun. Iata-ma aici :P
Mai inati sa-ti raspund la intreabare. Imi pare rau pentru Eric deoarece el o iubeste mult pe Lizzie si are impresia ca si ea simte la fel cu toate ca nu este asa. Deci practic mi se pare ca dragostea ia alui nu e impartasita si de ea, asa ca am impresia ca la un moment dat va sfarsi cu inima franta.
Dar sa revenim la poveste. Nu s-au intamplat prea multe, dar e bine ca nu grabesti lucrurile. Ma bucur ca toti s-au impacat. Cat despre eroina noastra, hmm, puterile ei imi plac tot mai mult. Ar trebui totusi sa invete sa se controleze inainte ca cineva sa fie grav ranit.:)) Saracul baiat nu ca nu ar fi meritat-o.
Te descurci din ce in ce mai bine, asta e sigur. Sunt curioasa cand o sa inceapa intreaga actiune pnetru ca eu banuiesc ca ceva se va intampla daca tot i-a strans pe toti acolo si ai spus ca ii va pregati pentru un eventual razboi. Nu cred ca sunt acolo doar pentru antrenament. Presupun ca va veni ziua in care isi vor pune acele talente ale lor la treaba. Sau cel puti asa vad eu lucrurile.
Greseli de tastare nu am vazut nici macar una, felicitari. La descriere stai bine, desi parca ar mai fi mers la discutia aia dintre ea si Alex. Parca.
Pai cam atat. Astept continuarea :P

[LoLix]

Buna, mesi ca m-ai anuntat.Pai capitolul asta a fost mult mai happy decat celalalt si imi place faptul ca Alex s-a imprietenit cu Joana si in cazul lu Lizzy chiar o inteleg stiu cum e si plus ea il are pe Eric bine poate ca nu e Alex daar ar putea sa incerce sa il cunoasca mai bine la urma urmei sunt gemeni nu? Pai oricum ma bucur ca in final toti sunt fericiti momentat a da si saracul Willie chiar trebuia sa il arunce pana in perete waw Lizzy e mult mai puternica decat credea. Pai cam atat si ma bucur ca iti folosesc criticile mele si mie in general imi place sa-i incurajez pe ceilalti. Ok pai astept next-ul bye bye

[Miss M]

Am revenit cu next-ul, multumesc mult de comentarii, sper sa va placa!:*


Capitolul XXII

Astazi urmeaza sa am primul antrenament. Dupa ce toti au plecat in plimbare, i-am luat laptop-ul lui Eric si am intrat pe pagina personala de Facebook. Un gand ghidus mi-a strabatut mintea si am scris pe perete:
“Sunt foarte bine. Va pup pe toti! : * ”
Am inchis imediat calculatorul, gandindu-ma la reactia tuturor celor care vor citi. Ieri, inainte sa merg la micul dejun, am vazut ca mai multe site-uri legate de regiunea unde locuiesc - pardon, locuiam - au postat stiri legate de mine. Eram prezentata ca o “schizofrenica agresiva”. Semnalmentele mele au fost date publicitatii, impreuna cu poza de la banchetul din clasa a VIII-a. Unde, bineinteles, aratam ca un copil normal.
Toata situatia ma amuza teribil. Toata America e incinsa, cautandu-ma. Unele site-uri zvonesc chiar ca as fi autoarea unor crime a caror faptas inca nu a fost gasit. Oamenii astia! Daca ar sti ca eu sunt peste Atlantic, incercand sa ma impac cu ideea ca sunt o ciudatenie a naturii! Ce-ar mai scrie atunci?
Legat de vestile de ieri, nu ma mai impresioneaza. M-am obisnuit pur si simplu, fara alte intrebari. Trecutul tocmai s-a incheiat, am inceput o noua viata undeva departe, unde nimeni nu ma cunoaste. Si asta ma face sa fiu fericita, mai cu seama ca nu am un trecut stralucit. Mobilul meu vibreaza pe perna, enervandu-ma teribil. Deschid mesajul de la Eric.
“ Incepe antrenamentul.”
A, da, antrenamentul! Imi aranjez putin parul, apoi parasesc apartamentul, indreptandu-ma spre sala unde au loc aceste “pregatiri”. Pentru ce, Dumnezeu stie. Intru. Presupun ca gura mea e cascata si ochii iesiti din orbite, dar nu-mi pasa. Locul asta e imens! Arata ca o sala de sport normala, exceptand dimensiunile. Ar incapea un bloc aici! Camera e mult mai bine luminata decat holul. Oftez un “Wow!”, apoi ii caut pe baieti.
- Deci, cu care din gemeni te-ai distrat aseara?
Tonul ironic ma face sa ma cutremur. Nu o suport pe tipa asta, Chloe. De cand am venit, se tot ia de mine, ca de cine stie ce. Nu ca ar fi vreo Miss, dar presupun ca ea e domnisoara populara si ca se simte amenintata. Ranjesc superior, privindu-i parul lung si negru, ochii maronii si corpul slab, invelit in ceva ce se vrea a fi o rochie.
- Cu amandoi. Am… jucat Monopoly.
Ce? Noi chiar am jucat Monopoly aseara. Privirea ei plina de ura ma face sa inot intr-un rau de fericire, stiind cat de tare o enervez. Pornesc zambitoare mai departe, ignorand-o. Ea si prietenele ei ar face bine sa nu-mi stea in cale, sau vom avea mari probleme. Imi clatesc ochii cu dotarile salii, in timp ce ma indrept spre Jo. Ii fac cu mana, iar ea vine spre mine. Cand suntem la cativa metri una de alta, intorc capul, vazandu-l pe William. Ouch! Deci chiar a durut. Are o vanataie cat toate zilele pe obrazul stang. Nu imi pot abtine zambetul, dar rosesc imediat, intorcandu-mi fata de la el. Imi e rusine ca l-am lovit atat de tare, dar sunt mandra de taria de caracter personala.
Dupa cateva minute, in camera intra Andrew. Ne cerceteaza tuturor fetele cu un aer superior. Isi vede plodul ranit si merge cat se poate de aprig spre el. Cu totii facem un cerc in jurul lor, eu avand un loc privilegiat, gratie nazbatiei facute. Ei, daca sunt rea, am privilegii. Astea sunt regulile societatii contemporane.
- Ce ai patit, ma?
Cata duritate are in glas omul asta! Nu cred ca le are cu sentimentele si compasiunea, oricum. Cred ca inima lui e doar o mica bucata de gheata, care bate doar de frica sa nu se ia la cearta cu posesorul. A sosit momentul adevarului. Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile inimii. Nu prea reusesc, stiind urmarea.
- Am cazut si m-am lovit, asta e tot.
Casc ochii. Ma priveste cu un zambet intelegator. Will tocmai mi-a luat apararea in fata tatalui sau, desi avea toate motivele sa ma parasca. Narile mi se dilata nervos si incep sa rad. Nu am de gand sa accept protectie din partea lui. Nu am nevoie de ea. Merg langa antrenor. Ii privesc baiatul, care imi arunca o uitatura gen: “ Taci din gura.”, apoi incep, calma dar hotarata:
- A cazut pe naiba. Adica, ma rog, dupa impactul cu zidul, care imi inchipui ca a opus rezistenta, cred si eu ca a cazut. I-am tras una. Mare chestie. Adica, stii, nu e ca si cum i-as fi bagat cutitu’ in cap.
Andrew ma privea cu ceva care se poate numi, cu indulgenta, satisfactie. Pentru prima data in viata vad un zambet pe chipul omului aluia, zambet de care sunt cat se poate de mandra. Imi face semn sa plec, pastrandu-si expresia vesela a fetei. Trecand pe langa Will, ii arunc un “Multumesc!” in soapta, apoi ii dau un pupic pe obrazul vatamat. Tipul roseste, spre amuzamentul meu. Imi coninui drumul dar, pe la jumatatea salii, sunt oprita de un “ Lizzie…” incurcat.
- Nu am unde sa plec, nu-i asa?
Incep sa rad de isprava pe care era sa o fac, acompaniata de ceilalti. Antrenorul ne trimite la vestiare, sa ne schimbam. Pe drum, Jo imi explica faptul ca trebuie sa purtam un fel de armuri, ca sa nu ne lovim. Exact ce-mi lipsea! Armura imi trebuie mie la ora asta. Accept fara tragere de inima si o urmez. Ajunsa acolo, imi arata dulapul personal. Imbrac neatenta ceea ce gasesc acolo, apoi ma deplasez la oglinda. Ma privesc cateva secunde bune, apoi scot o injuratura de familie si toti vecinii si merg nervoasa in sala, unde toti baietii erau adunati. Ignor fluieraturile de fundal si aproape ma napustesc asupra lui Andrew.
- Ce vrea sa fie asta? Armura?! Pe bune? Eu n-am de gand sa port chestia asta!
- O porti deja.
Nu parea sa-l deranjeze izbucnirea mea, continuand sa citeasca atent o carte despre nu-stiu-ce. Acum, sa va explic de ce eram asa scandalizata. “Armura” era alcatuita dintr-un maiou cu epoleti dintr-un plastic foarte rezistent, ca tot costumul, de altfel. In partea de jos aveam o fustita mini din placi alcatuite din acelasi material, sub care purtan un fel de colanti aproape transparenti, cu genunchiere si cizme pana sub genunchi. Era de-a dreptul oribila si, pot adauga, deocheata. Am ghicit ca acel “plastic” era un fel de aliaj foarte rezistent, dar nu-mi pasa.
Plec plina de nervi de langa antrenor, mergand tinta la gemeni, care radeau de mama focului. Singura diferenta intre ce purtam eu si ce purtau ei e faptul ca, in loc de fusta si colanti, au un fel de pantaloni din acel material, care, din fericire pentru vederea mea, nu e transparent. I-am avertizat ca daca mai aud un singur chicot, s-a zis cu ei, apoi am intrat in vestiar.
Imi pun la loc hainele cu care venisem, spre uimirea fetelor, care ma intreaba ce-i cu mine. Le explic ca nu voi accepta o astfel de umilire, chiar de-ar fi sa-mi rup si scarita in timpul antrenamentului. Le astept sa se aranjeze, apoi reintram in sala. Cand ma vede, Andrew face o fata exasperata, privind cerul si intreband ceva gen: “ De ce eu?”, dar ii spun ca n-are rost sa protesteze. El nu ma asculta, nici eu nu il ascult. Isi da ochii peste cap. Ca si cum e singurul nervos in acest moment. Ma trimite in vestiarul baietilor(?), ca sa iau o uniforma de-a lor. Recunosc ca imi surade ideea, asa ca plec intr-acolo fara a da celorlalti prilej de comentarii, care nu ar intarzia sa apara.
O fata mica, singura, in vestiarul baietilor care, desi gol, imi da o senzatie ciudata. Ma uit in jur. Iau prima haina care-mi sare in ochi si o imbrac repede, aruncandu-mi treningul intr-un dulap oarecare, apoi imi aranjez coada si ma privesc in oglinda.
- Mult mai bine.
Il vad pe Alex in spatele meu, lipit de un perete(traducere: tragand cu ochiul), cu un zambet tampit pe fata. In spatele lui apare Joanna care, dupa ce afiseaza acelasi zambet, ii pune mana la ochi prietenului ei. Ce e?
- Lizzie…
Tipul e prea incurcat ca sa-si duca ideea pana la capat. Il vad rosind pe sub palma Joannei. Oare ce au astia doi? Ma cam deranjeaza sa nu inteleg care e problema, dar se rezolva si asta.
- Liz, ai fermoarul descheiat la spate. De altfel, toate curelusele sunt prinse prost.
Nu se poate asa ceva. Stiu ca acest costum mi-e mare, asa ca probabil fermoarul alunecase intre timp. Asta inseamna ca baiatul imi vazuse sutienul pe care, slava Domnului, il purtam. Rosesc fals, de el nu-mi mai e rusine de cand m-a vazut atunci, dupa dus. Si acum sunt tot cu spatele, mult mai decenta, asa ca nu vad problema. Fara alte adaugari, Jo vine langa mine si incepe sa ma aranjeze cum se cade, cu Alex in spatele ei. Incearca sa ajusteze armura, mult prea mare pentru mine. Amandoi inoada, trag, leaga si fixeaza tot ce apuca, exact ca domnisoarele de onoare inaintea nuntii. Ii las sa ma finiseze, vizibil amuzata de concentrarea lor.
- Tot te imbraci ca un baiat, fa-o cum trebuie.
Afirmatia lui Alex imi da o idee. Sunt cat se poate de nebuna, stiu sigur. Dar nu am sa dau inapoi. Intreb de existenta vreunei foarfeci, pe care o primesc fara alte intrebari. Cu mana stanga imi apuc parul, in timp ce cu mana dreapta execut o miscare rapida, de finete. Privirile lor socate ma fac sa rad zgomotos. Bietii de ei! Imi privesc mana stanga, cu coada in ea si chicotesc vesela. Acum parul meu mare si blond a devenit micut pana la umeri. Sunt surprinsa ca, dintr-o taietura, a iesit destul de uniform. Ajustez cateva suvite si, intr-un minut, sunt gata. Desi mai scurte, buclele aurii imi incadreaza fata la fel ca inainte, evidentiindu-mi ochii albastrii. Curajul asta imi gadila orgoliul, de ce sa nu recunosc?
- Ei, gata cu fetele socate, trebuie sa incepem antrenamentul azi.
Ii zoresc spre iesire, privindu-ma pentru ultima data in oglinda.

[Leontina]

Buna >:d<
Deci, capitoul asta mi s-a parut foarte reusit.
Descrierea a fost buna, dialogul la fel, iar actiunea nu mi s-a parut grabitad deloc.
As fi preferat totusi sa nu fi pus acel emoticon acolo. Nu arata bine.
O chestie care nu mi-a placut:

au postat stiri legate despre mine.

Ar fi sunat mai bine daca spuneai: "stiri legate de mine" sau "stiri despre mine". In afara de asta nu am vayut greseli de tastare/gramaticale.
Imi place tot mai mult de Lizzie. :x Desi parca taiatul parului a fost ceva cam mult, dar nu ma bag. Imi place mult curajul ei si faptul ca nu se teme sa-si asume responsabilitatea pentru faptele ei. Plus ca acest capitol m-a amuzat teribil :))
Cam atat, astept continuarea :P

[LoLix]

Buna, pai sincer nici eu nu m-as fii imbracat in acea uniforma dar nici nu as fi iesit imbracata asa din vestiare. Ce mi-a placut mie mult de tot a fost faza din vestiarul baietilor cu Alex si Jo a fost tare reactia ei de ai pune mainile la ochi dar si el nesimtitul nu avea unde altundeva sa se uite. Si iar mi-a placut ca si-a taiat parul fata asta sigur are ceva lipsuri de rotite adica nici eu nu sunt normala dar nu am ajuns la stadiul de a-mi taia parul inca. Pai sincer mi-a placut capitolul asta a si era sa uit mi-a placut si faza cu antrenorul si cu Will si nu cred ca el ii lua apararea lui Lizzy cred ca incerca sa scape ded o posibila facere de ras in fata tatalui sau. Pai cam atat astept next bye bye >:D<

[Miss M]

Multumesc tuturor pentru comentarii, ma bucur ca vi s-a parut amuzant, compensez cu tristete in asta >:).


Capitolul XXIII

- N-am vazut om mai nebun ca tine de cand ma stiu.
Joanna m-a tinut tot intr-o mustrare tot drumul spre sala. Cand am intrat, toate privirile s-au atintit spre mine. Fete socate, la fel ca mai devreme. “ Ignora-i.” mi-am spus si am mers la antrenor, care parea surprins de brusca mea schimbare. Daca l-am surprins pe Andrew, pot surprinde intreg pamantul fara probleme.
- Deci, ce avem de facut?
Dupa ce bolboroseste ceva in barba, imi spune ca ar vrea sa vada ce capacitati am. O cheama langa mine pe Chloe si imi spune ca trebuie sa incerc sa o daram. Cat de greu poate fi? Mai ales ca trebuie sa o bat pe ea.
Ne departam una de alta, incordate. O privesc o clipa in ochi, apoi, dintr-un salt, sunt in aer. Vad cum si ea sare si, in curand, ne incaieram deasupra solului. Realizez ca probabil ca va castiga, din moment ce e mult mai bine antrenata decat mine, iar eu sunt prea uimita de ceea reusesc sa fac. Scrasnesc din dinti, primind o lovitura in stomac. Incerc sa-mi mentin echilibrul si reusesc sa-i pun piedica, dar se sprijina in maini si ramane dreapta. Dupa inca un salt in aer, ma simt epuizata. O lovitura de picior ma impinge spre pamant. Inchid ochii, asteptand impactul.
M-a prins. Fara sa se miste. Atunci… cum de a cazut asa usor mai devreme? Il privesc in ochii ciocolatii, ridicandu-ma usor ametita, pastrand contactul vizual. As fi vrut sa ma uit in alta parte, dar ochii lui nu ma lasau sa-i indepartez pe ai mei.
- Merci, Willie.
A trebuit sa ii multumesc de doua ori intr-o zi, nou record. Ar trebui sa fie mandru. Inima imi bate nebuneste din cauza efortului. Rasuflu greu, aplecandu-ma incet pentru a ramane in picioare. Daca nu ma prindea, as fi fost una cu pamantul acum. Daca, daca, daca. M-a prins si gata. Nu conteaza ce se intampla daca nu ma prindea, pentru ca nu mai e cazul. Chloe vine langa mine cu un zambet triumfator pe fata, intrebandu-ma indiferenta daca sunt bine. Ma prefac ametita si imi intinde o mana ca sa ma sprijine, asa, de ochii lumii. Perfect! Ii arunc o privire demonica si o trantesc la pamant, punandu-mi un picior peste ea.
- Sunt foarte bine. Am daramat-o, domn’ profesor. Altceva?
Zambesc, distrata de siretenia personala. In mod normal nu as fi facut asa ceva, dar cum in ultima vreme nimic nu mai e normal in jurul meu, ma adaptez cum pot. Fata lui Andrew tradeaza o oarecare fericire. Probabil ca in razboaie se si triseaza, nu-i asa? Imi iau piciorul de pe victima, in timp ce antrenorul anunta pe toata lumea ca, gratie mie, antrenamentul se anuleaza. Initial nu inteleg dar, privind in jur si vazand craterul imens din mijlocul salii, totul capata sens. Am facut eu groapa aia? Minunat! Dar sunt putin dezamagita de fragilitatea incaperii, asa ca imi exprim nemultumirea:
- Da’ faceti si voi locu’ asta mai rezistent, ca daca mai vin de doua ori aici se darama tot muntele.
Pornesc spre vestiarul baietilor. Toata lumea e fericita ca a scapat de antrenament. Sunt o eroina, deh! Am reusit sa o si bat pe miss popularitate, inca un punct pentru mine. Realizez ca sunt inconjurata de baieti, asa ca ma uit derutata in jur. Caut dulapul unde mi-am lasat hainele, ghidandu-ma dupa un chicot slab. Il vad pe Will uitandu-se incurcat la tricoul meu, ca la cine stie ce chestie nemaivazuta. Grozav! Tocmai dulapul lui il nimerisem?
- Astea sunt ale mele.
O spusesem fara sa ma uit la el, de teama ca iarasi va trebui sa il privesc ca mai devreme. Grabesc pasul, mergand spre partea opusa a salii, la vestiarul fetelor. Imi las armura intr-un loc la intamplare, stiind ca nu o pot confunda cu celelalte. Cand mi-o dau jos, simt o durere acuta de spate, datorata probabil luptei. Oricum, am reusit sa o caftesc pe tipa aia, ca atare durerea merita. Sunt putin ravasita de aceasta zi, dar imi spun ca totul se datoreaza oboselii si ca nu e cazul sa ma ingrijorez. Mai multe fete imi multumesc pentru pauza pe care le-am oferit-o fara intentie. Probabil ca antrenorul ii omoara pe bietii oameni. Vai, ce creatura! Ma gandesc la realizarea mea, la faptul ca i-am trezit un zambet, amortit, slab, dar totusi un zambet.
Dupa ce ma schimb imi aranjez noua coafura, trecandu-mi degetele prin suvitele blonde, ravasite. Imi impreunez mainile deasupra capului, intinzandu-ma, ca sa imi relaxez muschii. Ma frec somnoroasa la ochi, pornind pe holul intunecat, spre camera. O mana puternica, pusa pe umarul meu, ma opreste. Ma intorc, privindu-l pe Will in semintuneric. Ma intreaba daca am putin timp si dau din cap afirmativ.
Trebuie sa il ascult, m-a ajutat destul azi. Imi spune ca, fiind fata, stiu mai bine decat el tot ceea ce are de gand sa afle. Oare ce ii trece prin minte?
- Ar fi fata asta pe care o plac mult si careia nu stiu cum sa-i zic…
- Fa-o, pur si simplu.
William tocmai ma consulta in probleme de dragoste, nestiind ca eu sunt mai confuza decat el in plan sentimental. Hotarasc totusi sa-i accept propunerea de a “exersa” cu mine, anuntandu-l ca, in functie de cum se descurca, am sa-i dau un raspuns cat mai placut. Trebuie sa fiu si draguta din cand in cand, nu-i asa?
- Te iubesc…
E cam balbait, probabil el chiar isi imagineaza ca eu sunt tipa respectiva. Ma amuza teribil situatia, eu nu prea il suport si el imi cere asa ceva… Decid totusi sa-l incurajez.
- Si eu te iubesc, acum fugi si spune-i.
- Tocmai am facut-o.
Inghet efectiv, inghitind in sec. Palmele imi transpira, tremurand. Simt cum rasuflarea mi se taie, din cauza batailor accelerate ale inimii. Incerc sa-mi pastrez calmul, oftand din cinci in cinci secunde, pentru a regla cantitatea de aer ce-mi paraseste plamanii. Simt cum totul se invarte cu mine, cum un val de caldura imi cuprinde corpul si ma inmoaie. In momente ca astea sunt complet vulnerabila. Stiu bine ca acest baiat nu mi-a facut cu adevarat nimic rau, m-am prins ca a aterizat intentionat in perete, ca sa ma faca sa ma simt puternica, dar totusi… Recunostinta si iubirea nu se pot compara. Niciodata.
Merg leganat, punand cu greu un picior in fata celuilalt, ca si cum as fi baut cateva pahare bune de Jack. Il ignor pe Will, care mentine o distanta de cativa metri intre noi. Ajunsa la apartament, bat fara chef in usa pana mi se deschide. Nu ascult toate intrebarile gemenilor, trantindu-ma pe pat. Imi trag perna peste cap si incep sa plang incet, rememorand ceea ce tocmai s-a intamplat.
De cine imi place cu adevarat? Nu de Will, in orice caz, dar trebuie sa ii multumesc ca a reusit sa ma bage in ceata mai rau decat eram deja. Teoretic sunt moarta dupa Eric, doar formam un cuplu. Recunosc, imi e simpatic, dar nu il iubesc. E o diferenta. Ken este inamicul numarul unu, pe care il urasc din toata fiinta mea. Iar Alex… Alex e complicat. Prea complicat.
In concluzie, nu-mi place nimeni. Dar toata situatia devine prea complexa pentru mine. As vrea sa uit de toti, odata pentru totdeauna, sa nu mai existe baieti pe lumea asta. Sa nu existe iubire. Sentimentul asta, iubirea, e foarte simplu. Doar ca oamenii il extind, ii dau noi conotatii, il acopera cu simtiri fara legatura. Dragostea sincera e una, cea amestecata cu recunostinta, simpatie sau orice altceva… Aia nu e dragoste. E un amalgam de sentimente ce da iluzia unuia singur. Nu reprezinta nimic pur.
Si, la drept vorbind, nu am nevoie de dragostea nimanui. Pentru ca inseamna suferinta, in cele din urma. Ma ridic incet, incercand sa alung toate aceste ganduri. Merg la baie, unde ma stropesc cu apa rece, linistindu-ma. Gemenii ma privesc din prag, complet dezorientati. Fetele lor imi trezesc un zambet. Ii imbratisez pe amandoi, recunoscatoare ca am parte de asemenea prieteni. Doar prieteni.

[LoLix]

Buna, waw complicata situatia lui Lizzy dar sunt sigura ca o sa iasa ea cumva din chestia asta si cine stie poate pana la urma Will va fii minunata ei dragoste dar poate se schimba situatia si apare un alt tip de care ea se indragosteste sau cel putin ceva de genul dau si eu cu parerea oricum mi-a placut la nebunie de faza in care Will ii cere ajutorul si dupa ii marturiseste dragostea lui iar ea saraca devine asa de comfuza. Of doamne dragostea pare asa de complicata. Mi-a placut cpitolul asta a fost amuzant si putin trist pentru Lizzy si vream sa iti atrag atentia ca in sfarsit ajm gasit niste greseli de tastare dar nu strau sa le caut (urasc sa fac asta) Pai cam atat astept nextul bye bye >:D<

[Akane Hime]

Yes, sunt prima, pe naiba!
Deci, un val de sentimente a fost in capitolul asta...
Si inca unu isi spune ce sentimentele lui Lizzie. Sa mor eu, fata asta e magnet pentru baieti!:))
Am fost curioasa atunci cand l-a vazut pe Will in hol. Da am putut jura ca va spune ceva de genu, dupa intrebarea aia...
Deci, am murit de ras. Ma intreb ce vor zice gemenii, sau mai bine zis ce vor face, cand vor auzi ca Will o iubeste pe Lizzie. Asta ar fi o incaiarare buna de vizionat. Tot ce mi-ar lipsi ar fi o punga cu popcorn si un pahar de suc.=))
Super, fain. Te descurci de minune, in a pune in evidenta sentimentele ei. In concluzie, o iubesc pe fata asta! Si sa sti ca nu-s setata invers, daca intrebi. Imi place felul in care acctioneza si gandeste.
Pai, cam atat am de zis. Spor la scris si anunta-ma cand pui continuarea...

Ja ne :-h

[Leontina]

Buna >:d< Scuze pentru intarziere, dar aveam ceva de terminat. Dar acum sunt aici.
Capitolul nu mi s-a parut chiar trsit poate doar la sfarsit. Oricum nu ma asteptam ca Will sa o placa. La faza aia am rams ceva gen O_O.
M- distrat faza cu antrenamentul, modul in care a batut-o pe fata aia si chestia cu craterul. Devine din ce in ce mai interesant.
Pe de alta parte, saraca Lizzie. Nici ea nu mai stie ce simte. Desi eu tot cred ca-l place pe Alex, macar asa putin.
Ai avut cateva greseli, dar nimic grav. Cu actiunea, descrierea an so on te descurci deci nu mai inasist. La acest capitol cred ca totul e ok.
Pai, cam atat. Astept continuarea :x

[Miss M]

Buna, multumesc pentru comentarii, am revenit cu next-ul. :* Sper sa va placa. Desi capitolul nu e finisat, e foarte important, asta se va vedea mai tarziu.


Capitolul XXIV

- Mamica! Nici nu zici ca locuieste o fata aici.
Jo e complet scandalizata de dezordinea din camera. Isi pune mainile in sold si, dupa ce contempleaza putin peisajul, incepe operatiunea de curatare. Pernele zboara, cearsafurile plutesc, in timp ce corpul zvelt al Joannei apare in fiecare portiune a dormitorului, cu o viteza uimitoare. Ma trimite sa aranjez hainele din dressing. Ma supun fara comentarii, desi stiu ca acel loc e un dezastru. Incep prin a-mi aranja bluzele si rochiile, incercand sa-mi abat gandul de la Will, care ma bantuie de cateva ore bune. Dupa ce mi se pare ca garderoba mea arata cat de cat prezentabil, aranjez pe umerase hainele gemenilor, fara un anumit criteriu de ordonare. Atentia imi e atrasa de niste colturi albe, ceva asemanator unor coli. Intind mana si apuc pe bajbaite respectivele hartii. Sunt liste. Liste pline cu zeci si zeci de nume, xeroxate din cate vad.
Privirea imi e atrasa de o nota din coltul primei pagini.
“ Gemeni:
Eric & Alexander Swan
Eliza & Michael Black”
Inteleg ce e cu hartiile si le las sa pluteasca spre podea, cazand in genunchi langa ele. Aceste insiruiri… Sunt copiii inclusi in acest test. Doar nume, simple, care ascund sentimentele si oamenii din spatele lor. Pufnesc zgomotos, apoi incep sa studiez mai atent fisele. Singura Elizabeth care apare are numele de familie Rose. Deci asa se numeste tatal meu adevarat: Rose.
Ma intreb ce fac baietii cu aceste documente. Poate ii ajuta in gasirea noilor recruti, cine stie? Oricum, se pare ca undeva, in indepartata America, mai exista o pereche de gemeni speciali, la fel ca ei.
Incep sa rearanjez hainele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Jo nu stie probabil despre aceste acte si nu as vrea sa afle. Termin repede de impachetat camasile si strecor paginile in lacasul de unde le scosesem, sperand ca nu vor sari in ochi. Ma intorc in camera si raman socata. Fata asta e o regina a curateniei, zau! Totul arata ca proaspat despachetat, totul e aranjat perfect. Privirea imi coboara pe pianul alb, exact ca pe marile scene de muzica clasica. Probabil ca vulpita(asa m-am obisnuit sa ii spun) a vazut cat sunt de atenta, pentru ca s-a furisat din camera, intorcandu-se imbracata cu fracul unuia dintre gemeni. Si cat m-am chinuit sa realizez cum se impatureste! Se apropie de scaun, isi da “coada” costumului in spate intr-un mod care ma face sa rad si se asaza gratios. Isi intinde palmele, trosnindu-si degetele intre ele si ia o partitura la intamplare.
Canta de-a dreptul minunat, iar melodia mi-e cunoscuta. Incep sa fredonez, incurajata de degetele ei lungi, care mangaie bland claviatura. In scurt timp cantam amandoua, cuprinse de farmecul versurilor si de vibratia armonioasa a pianului. Dupa incheierea cantecului, realizam ca baietii stau in prag, sorbindu-ne parca din priviri.
- Voi doua trebuie neaparat sa faceti un duet.
Stiam putina teorie legata de cantatul la pian, dar nimic concludent. Pe de alta parte, Joanna era excelenta, atat instrumental, cat si vocal. Ideea lui Alex m-a facut sa rosesc, gandindu-ma ca nu am mai cantat din placere de ani buni. Eric mi-a zis ceva legat de uniforma scolara, apoi a impins-o incet pe Jo si s-a asezat langa ea in fata pianului.
Privesc incremenita intregul spectacol. Cei doi canta dumnezeieste impreuna. Atat de concentrati, cu inimile unite pe portativul melodiei. Mainile li se misca abil, facand notele sa iasa cu repeziciune si tact. Ascultand atenta, realizez ca Eric mi-a zis ceva de o uniforma.
- Stai, mergem la liceu?!
I-am intrerupt in mijlocul cantecului, dar au inceput sa rada, clar amuzati de socul meu.
- Da, trebuie sa mergem la liceu. Dar asta maine.
Normal, astazi e duminica. Si eu care ma bucuram ca am scapat de scoala! Oricum, puteam lipsi cat vreau, stiind pe de rost materia clasei. Unul din avantajele singuratatii si tristetii este ca gasesti invatatul ca pe o metoda de a lasa timpul sa treaca mai repede. Am privit pierduta manualele si bucata ravasita de material de pe pat. Probabil nu am observat cand le-au adus. Dupa cateva momente de liniste, o intreb pe Jo daca ma poate invata si pe mine sa cant. Mi se pare o idee buna, avand in vedere existenta pianului aici.
- Pai… trebuie sa inveti ca toata lumea, de la maestru.
- Eric, ma inveti si pe mine?
Am spus-o pe un ton inocent, de copil cuminte. Toti ma privesc o clipa, contrariati, apoi Eric si Jo devin brusc tristi. Il vad pe Alex iesind cu pasi apasati, ca si cum i-ar fi cazut o piatra in cap.
- Ai gresit persoana. E vina mea, nu trebuia sa amintesc de asta.
Tonul vulpitei ma face curioasa, asa ca intreb care e problema. Iubitul meu – ce ciudat suna asta – imi explica:
- Vezi tu, noi am fost abandonati de mici, dar apoi adoptati. Pana la 7 ani am stat cu parintii cei noi, iar mama l-a invatat pe Alex sa cante la pian. Ii placea sa-i zica “maestrul meu mic”. Apoi…
- Daca nu vrei sa spui, nu spune.
Vocea lui e tremurata, e clar ca nu ii place sa-si aduca aminte detalii. Totusi, continua incet:
- Tata a murit intr-un accident oribil, iar mama, asa distrusa cum era, a cazut in plasa alcoolului si a renuntat la munca. Am pierdut casa si tot ceea ce se gasea in ea. Am ajuns pe strazi, asa ca ne-a lasat de unde ne luase, la orfelinat. Stiu ca daca nu o facea ar fi fost mai rau, dar Alex a fost distrus. Se atasase foarte mult de ea si a fost dezamagit. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, in cateva luni am aflat ca se sinucisese.
Se opreste, intorcand capul. Ma apropii incet de el, imbratisandu-l, si astept sa se linisteasca. In cateva minute isi revine, afisand un zambet micut. Il sarut scurt, apoi ies din camera, incepand sa fug disperata pe holuri. Incerc sa-mi abtin lacrimile, care nu m-ar ajuta cu nimic acum. Ceea ce am auzit m-a socat, m-a lasat fara cuvinte, incapabila sa ma mai gandesc la altceva. Bietii baieti, au suferit dublu fata de cat te-ai fi asteptat. Singurul lucru pe care il pot face e sa alerg, sa-l caut. Si daca il gasesc? Ce am sa-i zic daca il gasesc? Nu stiu, nu-mi pasa, am sa inventez ceva pe moment.
Il vad, mergand fara niciun rost, fara directie. Ii sar in spate, dar reuseste sa-si mentina echilibrul. Imbratisarile “violente” sunt metoda mea de a le zice oamenilor sa se inveseleasca. Ma priveste, asteptand o explicatie. Ochii injectati ma fixeaza ca de obicei, analizandu-mi trasaturile fetei. A plans. Privesc intr-o parte, cautandu-mi cuvintele. Asa-mi trebuie, daca nu gandesc inainte sa actionez.
- Nu mai fii suparat.
Serios? Asta e tot ce pot spune? Ma uimesc singura, din ce in ce mai mult. Zici ca sunt batuta-n cap.
- De ce sa nu mai fiu suparat?
- Pentru ca asa spun eu.
Tonul copilaros si motivatia il fac sa zambeasca, ciufulindu-mi parul cu mana. Fac o fata bosumflata, jucandu-mi rolul pana la capat. E mai inalt ca mine si, stand unul langa altul, chiar par un copil. Ma cuprinde cu bratele, lipindu-ma de el. Nu ma impotrivesc, imbratisandu-l la randul meu. Ramanem asa cateva minute, timp in care banuiesc ca incearca sa se linisteasca, apoi ne intoarcem in camera ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Restul zilei Eric a planuit un duet, ceea ce m-a amuzat teribil. Era asa inflacarat, ca si cum ideea era realista. Nu l-am vazut pe Will toata ziua, ceea ce mi-a prins bine, ajutandu-ma sa uit toata scena de dupa antrenament. Tarziu, dupa cina, l-am zarit intrand intr-o camera care am ghicit ca ii apartinea.
L-am suparat teribil. Dar eu? Eu nu sunt suparata? M-am saturat ca toti sa fie fericiti si numai eu sa nu-mi gasesc locul. Am decis sa spun: ” Stop!” pentru totdeauna.
Dar oare va functiona?