Cand trandafirii mor

[Forever Young]

Umm...m-am gandit sa vin si eu cu un fic, deoarece as avea nevoie de pareri si sfaturi :3
Lectura placuta :D


Prolog

O, tu! Divin imparat ce domnesti peste noi, apleacati capul asupra noastra si nu uita cat de pacatosi suntem, pentru ca dorinta de a pacatui nu ne va parasi niciodata. Iar daca tu ne ierti din nou, vom putea oare spera la inaltare? Obisnuinta de a pacatui nu va disparea niciodata, asa ca pedepseste-ne nepedepsindu-ne pacatele, lasa-ne sa ne chinuim si sa ne macinam...si sa nu uitam.

Ceea ce tu numesti pacat, eu numesc experiment. Care din noi are dreptate?


Partea I ~Flori de ciocolata
Capitolul 1

...ploaia cade peste noi fara sa-i pese de cei ce se afla pe strada. Ea nu are limite, nu are legi, nu are inhibitii. Ploaie e libera sa apara si sa dispara cand doreste, fara sa se teama ca cineva ii va face observatie, deoarece ploaia e indispensabila...


Priveam afara prin geamul fumuriu al bucatariei: totul era monoton, ca de fiecare data. Din cer cadeau picaturi mari si umede, spaland natura si oamenii si luand cu ea tot praful asternut pe strazile pietruite ce de mult nu mai fusesera udate. Ochi-mi imvapaiati de oboseala incercau sa reziste tentatiei de a se inchide, ascultand cuviinciosi mintea ce dorea sa nu piarda nimic din acest peisaj obisnuit, comun chiar, dar de care nu ma saturam niciodata. Ating usor geamul cu buricele degetelor, simtind racoarea ce se afla dupa portile de fier ale casei in care locuiesc. Ma contemplam cu ploaia, intrand in peisaj si simtind vibratiile trupului in contact cu apa ce cadea necontenit din cer. Ah, ce n-as da sa pot iesi afara macar o data, sa simt pe propria-mi piele umezeala ploii, caldura razelor soarelor, fiorii brizelor de vant. Daca as putea, doar pentru un moment, sa ies din casa si sa las natura sa ma invaluie...daca mi-as putea da nemurirea in schimbul unor minute petrecute in libertate, in fericire...daca as putea, as face-o fara sa ezit.

Ma apropii si mai mult de geam, lipindu-mi nasul si privind insistent tot ce se petrecea in lumea reala, nu in globul de cristal in care stau blocat. Aveam sentimentul ca azi se va intampla ceva, ceva cu totul neasteptat, ceva cu totul deosebit. Ceva iesit din tipar. Dar acel 'ceva' intarzia sa apara, caci pe poarta ce dadea in curte nu intra nimeni, iar ploaia nu se straduia sa se opreasca mai repede. Isi continua cantecul gingasi, de portelan, nedand voie nimanui sa-i distruga pledoaria.

Curiozitatea mi se raspandea in sange odata cu trecerea timpului...o ora, doua, trei...constat ca stau in acelasi loc de mai bine de jumatate de zi si nimic interesant nu se intampla. Ochii incepeau a-mi juca feste, vedeam umbre, copii alergand prin curte, baloane colorate plutind pe cer, oameni ce vorbeau la umbra nucului batran sau stateau intinsi pe iarba, fluturi zburdalnici fluturandu-si aripile in inaltul cerului, tufele de trandafiri. Si cat de proaspete si inmiresmate mai sunt aceste flori albe, rosii si roz, galbene si portocalii, pestrite si dungate, a caru-i nume il cunoaste toata lumea. O tufa intreaba, multicolora, in aceasta gradina superba si plina de viata. Uite si acel baietel care se indreapta spre ea, ce vesel este. Un zambet gingasi zace pe fata lui, iar ochii ii erau foarte concentrati pe un trandafir anume. Intinde mana, ignorand toti tepii ce-i zgarie pielea firava, si rupe un trandafir din mijlocul tufei: un trandafir albastru, extraordinar de frumos, nemaivazut. Dar trandafirul cade pe asfalt si se ofileste, caci ploaia a revenit si curgea necrutator peste biata planta. Si odata cu ea, au disparut si copii, si rasetele, si bucuria.

Un ciocanit usor in usa de lemn ma face sa tresar, dar nu m-am intors cu fata la persoana ce a intrat pe usa, stiam ca e mama. Am ramas cu ochii atintiti pe acest peisaj trist, ochii mei albastri luand infatisarea vremii, fiind invaluiti de o pojghie de lacrimi amare ce curgeau fara voia mea, asa cum se intampla de fiecare data cand ma contopeam cu natura, avand darul de a lua starea sufleteasca a tot ce vad, voit, si a tot ce ating -a oamenilor in special-, neintentionat. De aceea sunt si inchis in acesta 'tara a minunilor'
-Puiule...iar plangi, draga? Haide, vino la mama sa te ia in brate.
O privesc cu ura pe femeia din fata mea, facand un semn taios cu mana, pentru a nu se apropia mai mult.
-Nu ma atinge, femeie nebuna, nu ma atinge! Dispari! Pleaca de aici! N-ai auzit? Piei din ochii mei!
Aceasta, parca neintelegand ce doresc sa faca, se aseaza pe un scaund din fata mea, punand pe masa un pachet, frumos invelit...nu, nu din nou, deabea l-am terminat pe celalalt.
-Dragule...O, dragul meu baiat, scumpul meu...scumpul meu...scumpul...meu...
A uitat. Intotdeauna uita. De fapt, nu a stiut vreodata. Se ridica si pleaca din camera, nu inainte sa spuna:
-Iar ai stat toata ziua aici, ce ti-o parea asa interesant la camera asta nu am idee.
Tranteste usa, dorind sa arate ca a fost aici.
Imi intorc privirea spre geam, savurand privelistea minunata...ploaia poate fi atat de sublima in momente ca astea...in momentele cand ai da orice sa iesi afara doar o secunda pentru a-i simti existenta.

Atat de plictisitoare sa fie nemurirea?