21-04-2012, 08:59 PM
Pentru ca la prima postare nu am completat cu ce trebuia, iar butonasul de edit nu vrea sa coopereze acum, scriu acum ''fisa de prezenta'' :D.
Varsta minima: 15-actuala, de cand scriu: aprox. de la 9ani :D
Gen: fictiune
Limba: romana
Observatii cu privire la continut:-
Tipul de comentariu solicitat:simpla (deocamdata xD)
2. Un cuvânt atât de simplu...
Tu şi cu mine... Stam pe o bancă în apusul soarelui... Ne leagă o şoaptă... Ne leagă un gând.. Ne leagă ceva ce nimeni nu ar putea rupe ori dezlega... Dar ce ? Ce ne leagă pe noi în lumea asta nebună ?
Ne gasim unul pe altul în întunericul de nepatruns, în nebunia oraşului în miezul zilei, ne gasim acolo unde doar noi ştim... Ne leagă ceva...
Ne cautam îmbrăţişarea şi cuvintele celuilalt când lumea ne ignoră şi e împotriva noastă, când cerul se despica şi pamântul se cutremură. Ne aruncam în bratele celuilalt după o lungă revedere, cu toate că suntem unul aproape de altul mereu.
Tu şi cu mine... Suntem departe unul de celalalt... Cu toate astea, ne leagă ceva... Cum frumoşii pescaruşii sunt legati de cer pentru eternitate, chiar dacă mai coboară pe plajă nisipoasă, lor tot le e dor de azur şi se întorc şi plutesc pe el, pentru că acolo le stă mai bine. Suntem legati pentru eternitate unul de altul, indiferent de cât de lungă ar fi despartirea, ne e mai bine unul lângă altul...
Alergam prin ploaie fară să ne pese... Ne trezim la orice oră din noapte şi strabatem întunericul cu furtuni ori cu fulgere pentru a fi aproape unul de celalalt.
Tu pictezi rasaritul meu, eu îţi pictez apusul. Pictam amândoi un cer înstelat ce ne e doar nouă cunoscut... Suntem două suflete albastre din îndepartata galaxie necunoscută ochilor omenirii. Vorbim prin vorbe întelese doar de noi cu toate astea ne mai certam, ne despartim pentru o vreme şi ramânem suflete albastre pustii. Ne uitam la crengile vântului cum se lasă în voia vântului şi ni se face un dor nebun de celalalt... Ne e dor de acea parte din noi pe care am vrut sa o dam la o parte... Alergam pe câmpul argintiu unul catre altul... Ce prostie, aroganta, sinucidere... Pumnal în suflet într-o zi ploioasă de mai... Să te parasesc.. Să mă paraseşti... Ne leagă ceva pentru vecie, nici noi nu ştim încă ce e acel ceva... Ne uitam în ochii celuilalt şi începem să râdem... Şi cerul ne aşteaptă iarăşi să-l pictam împreună...
Şi tu îmbatrâneşti... şi eu îmbatrânesc... În ochii celuilalt ne vedem la fel de tineri şi neschimbati şi am cutreiera iar muntii şi am sta iarăşi noaptea să aprindem artificii pe cerul înstelat în speranta că extratereştrii vor veni să vorbească cu noi dacă le vad, şi am fugi iară unul după celalalt că în filmele cu spioni ori cu gangsteri, ne-am urca în copacii din gradină în speranta că vom cuceri Everestul într-o zi... Dar singura fiinţă extraterestră pe care am întâlnit-o erai tu, cel de lângă mine, când te prindeam că ai tradat mica noastră mafie, spionule, ne aruncam împreună de pe deal în iarbă cea verde şi ramâneam amândoi închişi în temnita rasului şi nu conta că după fiecare cucerire a’’Everestului’’ din gradina ne alegeam cu julituri ori câteodată chiar şi cu o mână ori un picior rupt, eram amândoi şi asta conta cel mai mult.
Ne lega ceva mai puternic decât fularul cel lung de la bunica ce l-am împartit prima dată când ne-am cunoscut într-o după amiază de decembrie târziu într-un autobuz. Ce ar fi fost dacă atunci ai fi ramas doar un strain pentru mine ? Ce ar fi fost dacă atunci nu ne-am fi salutat niciodată ? Ce ar fi fost viata noastră fară celalalt ? Mă cutremur de fiecare dată când mă gândesc la aşa ceva şi încep să ţip să mă cutremur, mă ascund în cel mai ascuns colţ al casei ca şi după un coşmar, ori ca şi cum m-ar fi apucat cine ştie ce boală ciudată... Dar tu ai fost aici mereu şi eşti încă... şi probabil vei mai fi... De fiecare dată te aşezi cu un pachet de şervetele într-o mână şi cu o cutie cu bomboane de ciocolată în cealaltă şi îmi vorbeşti blând, mă iei în brate şi îmi promiti că o să fii cu mine pentru totdeauna:’’ Sotii îşi promit că or să fie împreună până ce moartea îi va desparti, eu draga mea... Eu nu sunt sotul tau, dar voi fi cu tine şi dincolo de moarte...’’. Mă iei de mână şi mă ridici spre soare, mă ridici mai sus cum o faci mereu. Mă iei la o plimbare iarăşi prin parcul neschimbat, ne plimbam pe aceleaşi alei şi ne aşezam pe aceeaşi bancă... Cineva ar zice că e plictisitor că ne plimbam prin acelaşi loc de atâţia ani, dar pentru mine nu e aşa... Cu tine aş putea să recitesc aceeaşi carte toată viata şi tot nu m-aş plictisi. Cu tine aş putea să manânc aceeaşi mancare in fiecare zi şi de fiecare dată ar avea alt gust, ar fi mai bună... Cu tine aş putea să fac acelaşi lucru toată viata mea şi în nici o clipă nu m-aş gândi că mă plictisesc... Atâta timp cât tu eşti cu mine şi ne leagă acel ceva...
Stam pe aceeaşi bancă de atâţia ani... Ea ne cunoaşte atâtea poveşti... Pe aceeaşi bancă ne aşteptam când chiuleam de la orele din vara pentru ca să jucam şotron ori să mâncam înghetată... Pe aceeaşi bancă veneam şi îţi spuneam cum cineva mi-a frânt inima, iar tu jurai că o sai ‘’ai grija ’’ de el a doua zi, dar începeam să plâng şi nu te mai duceai ‘’să ai grijă’’ de acel baiat. Pe aceeaşi bancă veneam şi ne faceam planuri să fugim de acasă când ne certam cu parintii şi de fiecare dată ajungeam să stam în cort în gradina din fata casei o noapte, spunând poveşti de groază. Pe aceeaşi bancă stam şi acum... doi batrânei cu ochii încetoşati, dar veseli.
Doi batrânei cu un pumn de pastile pentru inima după ei, dar cu sufletul plin de amintiri frumoase şi tresarind de fericire... Unul lângă altul, am arunca pastilele şi cârjele şi am porni iarăşi în aventuri nemaivazute şi nemaiauzite vreodată... Dar avem sufletul plin... plin de fericire, pentru că în ochii noştrii nepotii se apucă se lege ceva... Nu... ceva îi leagă pe ei... Poate ei vor descoperi ce este acel ceva care ne-a legat şi pe noi şi îi leagă şi pe ei acum... Noi nu mai avem prea mult timp...
Închidem ochii amândoi şi respiratia e din ce în ce mai grea... O lacrimă îmi curge pe obraz şi mă întreb dacă îţi vei respecta promisiunea, dragul meu.
Totul se întunecă pentru o clipă... Îţi simt mâna deasupra capului meu... Ai venit iarăşi cu servele şi cu ciocolată ? Deschid ochii şi te vad lângă mine... Suntem umbre printre cei vii... Dar suntem împreună şi asta mă bucură.
Ne leagă ceva... Ne leagă ceva atât de puternic, pentru care oamenii i-au dat un nume atât de simplu: prietenia... Ea ne-a legat şi încă ne ţine împreună, dragul meu prieten...
Varsta minima: 15-actuala, de cand scriu: aprox. de la 9ani :D
Gen: fictiune
Limba: romana
Observatii cu privire la continut:-
Tipul de comentariu solicitat:simpla (deocamdata xD)
2. Un cuvânt atât de simplu...
Tu şi cu mine... Stam pe o bancă în apusul soarelui... Ne leagă o şoaptă... Ne leagă un gând.. Ne leagă ceva ce nimeni nu ar putea rupe ori dezlega... Dar ce ? Ce ne leagă pe noi în lumea asta nebună ?
Ne gasim unul pe altul în întunericul de nepatruns, în nebunia oraşului în miezul zilei, ne gasim acolo unde doar noi ştim... Ne leagă ceva...
Ne cautam îmbrăţişarea şi cuvintele celuilalt când lumea ne ignoră şi e împotriva noastă, când cerul se despica şi pamântul se cutremură. Ne aruncam în bratele celuilalt după o lungă revedere, cu toate că suntem unul aproape de altul mereu.
Tu şi cu mine... Suntem departe unul de celalalt... Cu toate astea, ne leagă ceva... Cum frumoşii pescaruşii sunt legati de cer pentru eternitate, chiar dacă mai coboară pe plajă nisipoasă, lor tot le e dor de azur şi se întorc şi plutesc pe el, pentru că acolo le stă mai bine. Suntem legati pentru eternitate unul de altul, indiferent de cât de lungă ar fi despartirea, ne e mai bine unul lângă altul...
Alergam prin ploaie fară să ne pese... Ne trezim la orice oră din noapte şi strabatem întunericul cu furtuni ori cu fulgere pentru a fi aproape unul de celalalt.
Tu pictezi rasaritul meu, eu îţi pictez apusul. Pictam amândoi un cer înstelat ce ne e doar nouă cunoscut... Suntem două suflete albastre din îndepartata galaxie necunoscută ochilor omenirii. Vorbim prin vorbe întelese doar de noi cu toate astea ne mai certam, ne despartim pentru o vreme şi ramânem suflete albastre pustii. Ne uitam la crengile vântului cum se lasă în voia vântului şi ni se face un dor nebun de celalalt... Ne e dor de acea parte din noi pe care am vrut sa o dam la o parte... Alergam pe câmpul argintiu unul catre altul... Ce prostie, aroganta, sinucidere... Pumnal în suflet într-o zi ploioasă de mai... Să te parasesc.. Să mă paraseşti... Ne leagă ceva pentru vecie, nici noi nu ştim încă ce e acel ceva... Ne uitam în ochii celuilalt şi începem să râdem... Şi cerul ne aşteaptă iarăşi să-l pictam împreună...
Şi tu îmbatrâneşti... şi eu îmbatrânesc... În ochii celuilalt ne vedem la fel de tineri şi neschimbati şi am cutreiera iar muntii şi am sta iarăşi noaptea să aprindem artificii pe cerul înstelat în speranta că extratereştrii vor veni să vorbească cu noi dacă le vad, şi am fugi iară unul după celalalt că în filmele cu spioni ori cu gangsteri, ne-am urca în copacii din gradină în speranta că vom cuceri Everestul într-o zi... Dar singura fiinţă extraterestră pe care am întâlnit-o erai tu, cel de lângă mine, când te prindeam că ai tradat mica noastră mafie, spionule, ne aruncam împreună de pe deal în iarbă cea verde şi ramâneam amândoi închişi în temnita rasului şi nu conta că după fiecare cucerire a’’Everestului’’ din gradina ne alegeam cu julituri ori câteodată chiar şi cu o mână ori un picior rupt, eram amândoi şi asta conta cel mai mult.
Ne lega ceva mai puternic decât fularul cel lung de la bunica ce l-am împartit prima dată când ne-am cunoscut într-o după amiază de decembrie târziu într-un autobuz. Ce ar fi fost dacă atunci ai fi ramas doar un strain pentru mine ? Ce ar fi fost dacă atunci nu ne-am fi salutat niciodată ? Ce ar fi fost viata noastră fară celalalt ? Mă cutremur de fiecare dată când mă gândesc la aşa ceva şi încep să ţip să mă cutremur, mă ascund în cel mai ascuns colţ al casei ca şi după un coşmar, ori ca şi cum m-ar fi apucat cine ştie ce boală ciudată... Dar tu ai fost aici mereu şi eşti încă... şi probabil vei mai fi... De fiecare dată te aşezi cu un pachet de şervetele într-o mână şi cu o cutie cu bomboane de ciocolată în cealaltă şi îmi vorbeşti blând, mă iei în brate şi îmi promiti că o să fii cu mine pentru totdeauna:’’ Sotii îşi promit că or să fie împreună până ce moartea îi va desparti, eu draga mea... Eu nu sunt sotul tau, dar voi fi cu tine şi dincolo de moarte...’’. Mă iei de mână şi mă ridici spre soare, mă ridici mai sus cum o faci mereu. Mă iei la o plimbare iarăşi prin parcul neschimbat, ne plimbam pe aceleaşi alei şi ne aşezam pe aceeaşi bancă... Cineva ar zice că e plictisitor că ne plimbam prin acelaşi loc de atâţia ani, dar pentru mine nu e aşa... Cu tine aş putea să recitesc aceeaşi carte toată viata şi tot nu m-aş plictisi. Cu tine aş putea să manânc aceeaşi mancare in fiecare zi şi de fiecare dată ar avea alt gust, ar fi mai bună... Cu tine aş putea să fac acelaşi lucru toată viata mea şi în nici o clipă nu m-aş gândi că mă plictisesc... Atâta timp cât tu eşti cu mine şi ne leagă acel ceva...
Stam pe aceeaşi bancă de atâţia ani... Ea ne cunoaşte atâtea poveşti... Pe aceeaşi bancă ne aşteptam când chiuleam de la orele din vara pentru ca să jucam şotron ori să mâncam înghetată... Pe aceeaşi bancă veneam şi îţi spuneam cum cineva mi-a frânt inima, iar tu jurai că o sai ‘’ai grija ’’ de el a doua zi, dar începeam să plâng şi nu te mai duceai ‘’să ai grijă’’ de acel baiat. Pe aceeaşi bancă veneam şi ne faceam planuri să fugim de acasă când ne certam cu parintii şi de fiecare dată ajungeam să stam în cort în gradina din fata casei o noapte, spunând poveşti de groază. Pe aceeaşi bancă stam şi acum... doi batrânei cu ochii încetoşati, dar veseli.
Doi batrânei cu un pumn de pastile pentru inima după ei, dar cu sufletul plin de amintiri frumoase şi tresarind de fericire... Unul lângă altul, am arunca pastilele şi cârjele şi am porni iarăşi în aventuri nemaivazute şi nemaiauzite vreodată... Dar avem sufletul plin... plin de fericire, pentru că în ochii noştrii nepotii se apucă se lege ceva... Nu... ceva îi leagă pe ei... Poate ei vor descoperi ce este acel ceva care ne-a legat şi pe noi şi îi leagă şi pe ei acum... Noi nu mai avem prea mult timp...
Închidem ochii amândoi şi respiratia e din ce în ce mai grea... O lacrimă îmi curge pe obraz şi mă întreb dacă îţi vei respecta promisiunea, dragul meu.
Totul se întunecă pentru o clipă... Îţi simt mâna deasupra capului meu... Ai venit iarăşi cu servele şi cu ciocolată ? Deschid ochii şi te vad lângă mine... Suntem umbre printre cei vii... Dar suntem împreună şi asta mă bucură.
Ne leagă ceva... Ne leagă ceva atât de puternic, pentru care oamenii i-au dat un nume atât de simplu: prietenia... Ea ne-a legat şi încă ne ţine împreună, dragul meu prieten...