Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Uitaţi cpitolul doi. Sper să vă placă :P
Aştept în continuare critici şi păreri.

Capitolul 2

Următoarea dimineaţă m-am trezit cu ciudata senzaţie că ceva rău avea să se întâmple şi încă destul de curând. Mi s-a părut ciudat, dar, cu toate că din cauza faptului că sunt vrăjitoare ar trebui să am mai multă încredere în presimţirile pe care le am, am decis să ignor acest sentiment. M-am mulţumit pur şi simplu cu explicaţia că probabil exagerez şi că imaginaţia îmi joacă feste.
M-am pregătit pentru o nouă zi de şcoală, pe care nu o aşteptam cu prea mare drag, mi-am luat ghiozdanul şi m-am îndreptat spre bucătărie. Era destul de devreme încă, ceasul de pe perete arătând ora şase şi douăzeci de minute, iar ai mei încă nu se treziseră. De obicei se trezeau în jur de opt dimineaţa.
Am ajuns în hol şi tocmai voiam să-mi las ghiozdanul jos şi să intru în bucătărie când am avut dintr-o dată senzaţia că cineva mă urmăreşte. M-am întors atât de rapid încât era să scap ghiozdanul pe jos. Însă în spatele meu nu am văzut pe nimeni, ci doar un hol pustiu.
Mai întâi senzaţia de azi dimineaţă şi acum asta? Ce naiba se întâmplă?
Era destul de ciudat, în special deoarece până acum, cel puţin din câte îmi puteam aminti, nu mai avusesem astfel de episoade. Poate totuşi ceva chiar nu era în regulă. Am alungat însă repede această teorie scuturând din cap. Până la urmă locuiam într-un oraş destul de liniştit în care nu se întâmplau prea multe lucruri ieşite din comun. De ce s-ar schimba totul atât de brusc?
Am intrat în bucătărie şi am luat din dulap un castron în care mi-am turnat lapte şi apoi cereale, am luat o lingură şi m-am aşezat pe unul din cele patru scaune ce se aflau în jurul mesei. Chris deja mânca din bolul ei cu cereale, iar după ce ne-am zis bună dimineaţa am făcut şi eu acelaş lucru. Dar acel sentiment de nelinişte nu voia de nuciun fel să-mi dea pace. M-am uitat la Chris, însă ea nu părea să fie agitată. Nu că eu mi-aş putea da vreodată seama de acest lucru. A învăţat atât de bine să pară mereu calmă încât uneori nu sunt sigură dacă mama şi tata îşi mai pot da seama când ceva e în neregulă cu ea.
După ce am terminat micul dejun şi am pus castroanele in chiuvetă, mi-am luat în picioare o pereche de teneşi şi amândouă am ieşit pe uşă. Chris a închuiat-o, iar în câteva minute amândouă mergeam prin aerul rece al dimineţii spre staţia de metrou. La ora asta străzile erau încă pustii şi era linişte.
Mai aveam cam cinci minute de mers până la metrou când am avut din nou senzaţia că cineva mă urmăreşte. M-am întors, însă, la fel cum s-a întâmplat şi de dimineaţă, în spatele nostru nu era nimeni.
Ai simţit şi tu asta? Am auzit vocea lui Chris în mintea mea.
Ăsta e un alt lucru pe care putem să-l facem. Vorbim cu ajutorul gândurilor. E destul de folositor, mai ales când vrem să vorbim despre chestii legate de magie şi sunt mulţi oameni de faţă. Însă asta nu înseamnă că ne putem citi gândurile una alteia oricând vrem sau alte chestii de genul. E pur şi simplu ceva ce putem face când e nevoie.
M-am întors spre ea şi am văzut că se uita înapoi după cineva.
Da, i-am răspuns. Şi mai am şi un presentiment negativ.
În acest caz suntem două care avem acelaşi presentiment.
Şi tu? Crezi că e ceva serios?
Mai ştii? Nu ar strica să fim cu ochii în patru, pentru orice eventualitate.
Am coborât în staţie exact la timp pentru a prinde metroul. În zece minute ne aflam deja în clădirea şcolii, îndreptându-ne spre sala de sport unde avea loc prima oră. Ne-am schimbat hainele şi ne-am aşezat pe bancă alături de ceilalţi elevi.
Zilele trecute cineva auzise că profesorul nostru urma să fie înlocuit deoarece îşi rupsese piciorul. În timp ce stăteam acolo întrebâdu-mă cum o să fie oare noul profesor ochii mi-au picat pe un băiat pe care nu îl mai văzusem până atunci. Avea părul negru ca pana corbului, iar ochii, din câte îmi puteam da eu seama, de un căprui închis. L-am întrebat pe Andy, care stătea în dreapta mea dacă ştie cumva cine e tipul. Andy e una din puţinele persoane care ştie adevărul despre mine şi Chris. De asemenea are şi el ceva mai deosebit. Poate imita orice voce pe care o aude şi are oasele foarte rezistente. Poate fi lovit de un camion fără să se aleagă cu vreun os rupt.
Mi-a spus că băiatul acela fusese transferat la acest liceu astăzi şi tocmai voia să-mi spună numele lui, când uşa sălii de sport s-a deschis, iar înăuntru au intrat directorul liceului şi un bărbt în jur de 25-30 de ani, cu părul de un şaten deschis şi ochi albaştri care avea cam un metru şi optzeci de centimetri înălţime.
- Puţină atenţie, vă rog, a început directorul. Acesta este profesorul care îl va înlocui pe domnul Banner. Sper că nu îi veţi crea niciun fel de probleme, a zis pe un ton plin de subînţeles.
Apoi a părăsit sala lăsându-ne cu noul nostru profesor care, cel puţin aşa mi s-a părut mie, ne privea într-un mod destul de ciudat.
- Bună ziua, a început el. Mă numesc Alexander Andrews şi voi fi profesorul vostru de sport până la finalul acestui semestru. Ar dori vreunul dintre voi să spună câte ceva despre el pentru a ne cunoaşte mai bine?
A aşteptat ca unul din noi să se ofere, însă nimeni nu a făcut-o. Era o linişte desăvârşită în sală. Dintr-un anumit motiv tipul ăsta îmi inspira un sentiment neplăcut. Nici nu ştiam cum să-l descriu mai amănunţit.
- Bine, dacă nimeni nu vrea să se ofere voi alege eu. Să zicem...tu, a zis uitându-se la mine.
- Eu?
- Da, tu. Cum te cheamă?
- Alexandra, dar toţi îmi spun Alex.
- Ok, Alex. Ai vrea să ne spui câteva cuvinte despre tine?
- Sincer nu am nimic interesant de spus, am zis vrând să închei discuţia cât mai repede posibil.
Din fericire nu a insistat. Apoi a zis că auzise că cineva din această clasă tocmai caştigase un concurs de carate şi dorea să ştie cine era acea persoană. Chris s-a conformat ridicându-şi braţul. După ce a felicitat-o noul profesor a dorit ca ea sa facă o demonstraţie în faţa întregii clase.
- Ei m-au mai văzut. Ştiu ce pot face.
- Poate că ei te-au văzut, însă eu nu.
Văzând că nu are de ales, s-a dus lângă domnul Andrews fără prea multă tragere de inimă. Ura să facă demonstraţii şi încerca să scape de acest lucru de fiecare dată.
Plictisită l-a întrebat ce ar dori ca ea să facă.
- Aş vrea să mă loveşti pe mine.
- Nu cred că e o idee aşa de bună.
- Dacă îţi faci griji că vei avea probleme, îţi garntez că nu va fi aşa.
- Ok. Cum doriţi.
A luat poziţia de atac şi am putut observa cum toţi cei din sală au început brusc să zâmbească. De abia aşteptau să-l vadă la pământ.
A vrut să-i dea un picior în piept – dintr-un numit motiv tuturor le place acel gen de lovitură – însă, spre dezamăgirea tuturor, piciorul ei s-a oprit la doar câţiva centimetri de pieptul lui.
Câţiva colegi au început să protesteze, foarte supăraţi fiind, dar Chris le-a închis gurile cu următoarea frază:
- Dacă mai comentaţi mult voi folosi acea lovitură pe voi toţi, aţi înţeles?
După ce ora a luat sfârşit, iar toţi elevii şi-au schimbat hainele, am început să pornim agale spre clasa noastră pentru următoarele ore.
Într-una din pauze Alicia, o colegă destul de sociabilă, m-a rugat să o însoţesc până la toaletă. E puţin mai înaltă decât mine, părul şaten închis, lung până la talie îi cădea în voie pe umeri, iar ochii căprui îi străluceu aproape întotdeauna.
Cum nu aveam altceva mai bun de făcut am acceptat. Cum în toaleta de pe etajul nostru se fuma, iar Alicia nu suportă fumul, am sfârşit prin a ne duce la cea de la etajul al doilea. Tot drumul a vorbit întruna, despre absolut orice, ceea ce nu mă deranja, chiar îmi plăcea. Mai adăugam şi eu câte două-trei cuvinte la fiecare două propoziţii de-ale ei, dar nu asta era important. Mă simţeam bine când ceilalţi mă tratau ca pe o persoană normală. Desigur, ei nu ştiau nimic despre micul meu secret, dar chiar şi aşa. Îmi plăcea normalitatea. Oamenii normali, dacă pot să zic aşa, puteau să-şi spună absolut orice fără să-şi facă griji că ar putea dezvălui un mare secret. Ei nu aveau nimic de ascuns. Deşi ştiam că mulţi şi-ar dori să fie în locul meu şi să poată să facă atât de multe lucruri, nu mă puteam abţine să nu-i invidiez pe aceşti oameni simpli. Viaţa lor îmi pare mult mai puţin complicată decât a mea.
Când ne întorceam în sala de clasă Alicia, mai aeriană cum e ea, visa cu ochii deschişi deci a reuşit să se ciocnească cu un profesor care venea din direcţia opusă. Mai exact domnul profesor Andrews. A îngăimat ea repede nişte scuze, dar pe domnul profesor nu părea să-l fi deranjat prea tare acest mic accident. În scurt timp deja se îndepărta de noi.
- Hei, a scăpat ceva, a zis Alicia ridicând o piatră de un albastru intens de pe podea.
Dintr-un anumit motiv acea piatră arăta destul de cunoscut. Unde o mai văzusem oare? Apoi mi-a picat fisa: am văzut-o în una dintre cărţile mătuşii mele. Ne-a vorbit despre genul ăla de pietre la una din lecţii. Dacă îmi aminteam corect astfel de pietre aveau nişte puteri inimaginabil de mari. Puteau deveni chiar periculoase dacă cădeau pe mâinile cui nu trebuia. Însă ne mai zisese şi că pietrele acelea dispăruseră cu mult timp în urmă. Se zvonea că ultima de genul ăsta se afla în posesia consiliului vrăjitorilor.
- Pământul către Alex, Alicia m-a readus în prezent. La ce te gâdeşti atât de intens?
- La nimic important. Mă cunoşti, mereu îmi zboară gândurile în altă parte, am zis afişând un zâmbet.
Am observat că deja îi înapoiase piatra profesorului, iar el se afla pe la jumătatea holului acum.
- Trebuie să-mi împărtăşeşti şi mie o dată aceste gânduri. Par destul de interesante.
- Crede-mă nu sunt.
- Totuşi, poate într-o bună zi o să-mi spui, a zis zâmbindu-mi.
- Poate.
I-am spus acest lucru deşi ştiam că nu voi putea să-i spun niciodată la ce m-am gândit cu adevărat.
Am luat-o din loc şi am ajuns în clasă fix cu cinci minute înaintea profesorului. Încercam să fiu atentă la ce ne explica, însă nu prea reuşeam. Gândurile îmi zburau întruna la acea piatră. Semăna prea mult...
Of, dar de ce ar avea un simplu profesor o asemenea piatră? Trebuie să fie doar o coincidenţă.
Cu acest argument am încheiat acel şir de întrebări ce mi se învârteau în cap, iar restul zilei a decurs normal.
Chris zisese că ar trebui să avem grijă, însă eu nu credeam că ceea ce se întâmplase azi pe hol avea vreo legătură cu sentimentul de azi dimineaţă. Şi mai mult, nu înţelegeam de ce ar trebui să iau în serios acel sentiment.
Cred că, undeva, destul de adânc în mintea mea, ştiam că era o greşeală să ignor acest lucru. Dar în momentul de faţă pur şi simplu nu voiam să-i dau niciun fel de importanţă.
Eram atât de fericită când ultima oră s-a terminat, mai aels pentru că urma weekendul şi puteam să mă relaxez.
Poate ieşeam pe undeva cu câţiva colegi sau ceva de genul. În orice caz eram convinsă că nimic nu putea să meargă prost.