Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Miss M]

Am ajuns >:D<.
Capitolul asta a fost ceva gen: Nu cred... :)). In primul rand a avut niste faze destul de amuzante, ceea ce mi-a placut. Om aerian ca Alex n-am vazut de cand ma stiu. In locul ei probabil m-as fi agitat ca alte alea, dar ea nu, niciun stres frate ;;).
Abygail ma cam enerveaza, prea se da superioara si cand colo e asa usor de pacalit... Oricum, cand am aflat de faza cu sora lui Ryan am ramas :|. Cumse poate asa ceva? Imi lasa impresia ca nici el nu e mai breaz decat eroina noastra.
Dialogul a fost putin mai mult, dar fara el nu se putea de data asta. N-a fost nici in exces, nici sec, totul perfect, ca intotdeauna ;).
Ti-ai gasit un moment sa te opresti... Sunt curioasa ce o sa faca sa scape basma curata si ce pazeste Chris in timpul asta. Astept next-ul :*.

[Leontina]

Stiu ca momentul ales pentru a ma opri nu v-a convenit prea tare, sincer si eu as fi reactionat la fel in locul vostru. In concluzie am decis sa scriu si capitolul 16, cum deja stiam ce urma sa se intample. M-am gandit sa profit putin de weekend ca sa nu va las in aer pana saptamana viitoare sau cine stie cand mai apucam sa scriu :))
Aceleasi chestii ca data trecuta: e luuung(si din nou am trebuit sa ma opresc mai devreme decat mi-am propus) si dialogul care sper din nou ca nu este chiar in exces.
Nu a iesit exact cum mi-am inchipuit eu, dar chiar si asa sunt multumita de el.
Am aberat destul, lectura placuta si sper sa va placa acest capitol :D

Capitolul 16

Apusul soarelui! Uitasem complet de asta. Ce aveam să mă fac acum?
Cred că figura mea trăda nesiguranţa pe care o simţeam în fiecare părticică din corp deoarece Abygail mă privea cu nişte ochi confuzi.
- Ce e cu sunetul ăla?
Ar fi trebuit să mă aştept la o astfel de întrebare. Şi totuşi, nu aveam nici cea mai vagă idee ce aş putea să-i răspund. Am încercat să găsesc ceva, dar aveam un gol imens în minte. Tocmai acum mă găsisem să intru în pană de idei...
Ryan?!
Aproape că i-am ţipat numele în minte. Trebuia să mă ajute să scap cumva basma curată din toată chestia. Până la urmă era sora lui. Trebuia să ştie cum să o păcălească. Sau cel puţin eu speram acest lucru din tot sufletul.
Spune-i că ai antrenamente.
- Am antrenamente acum şi nu am vrut să uit, aşa că mi-am setat ceasul să sune, am spus deşi eram conştientă de tremurul uşor din vocea mea.
- Ba nu ai. Tata a spus că până toată această poveste cu acea piatră se termină nu vei mai avea antrenamente.
Ryan!
Mă gândesc. Dar nu prea am cum să o păcălesc cu asta. Îmi ştie programul.
Şi de ce, mă rog, îţi ştie programul?
Poveste lungă.
- Ce se întâmplă de fapt aici?
Era din ce în ce mai confuză, iar eu din ce în ce mai încordată. Oare doar atât putusem rezista în toată chestia asta?
Ryan, spune-mi, te rog, că ai o idee!
De fapt am. Nu ai decât o singură şansă în secunda asta. Fugi!
Ce?!
Ai încredere în mine. Fă-o!
Mi s-a părut ciudat, însă nu prea mai puteam folosi această vrajă pentru mult timp. Aşa că m-am ridicat repede de la masă şi am luat-o la fugă, renunţând la acea deghizare în timp ce alergam. Nu-mi venea să cred că făceam într-adevăr asta.
Ryan mă ghida, zicându-mi în ce direcţie să o iau, însă nu ştiam cât de departe aş reuşi să ajung în ritmul ăsta. Tot ce mai lipsea acum era ca Andrews să apară de nicăieri.
- Opreşte-te! Ţipa Abygail în spatele meu.
- Îmi pare rău, dar nu sunt chiar atât de proastă!
Nici măcar eu nu înţelegeam cum de puteam să-i mai răspund astfel de lucruri acum. Era pentru prima oară în ani de zile când eram cu adevărat speriată de ceea ce mi s-ar putea întâmpla. Dar nu îmi puteam permite să mă gândesc prea mult la acest lucru. Aşa cum spusese şi Ryan, trebuia să am încredere în el. În momentul ăsta era singura mea speranţă.
Însă nu am mai fost aşa sigură de acest lucru când am dat nas în nas cu o fundătură. M-am uitat disperată în jur, dar nu mai aveam încotro să fug. Ajunsesem la capătul drumului. M-am întors cu faţa spre Abygail, care părea foarte fericită de reuşita ei. Dar am mai sesizat ceva pe chipul ei. Nu ştiam exact ce era. Poate furie, triseţe, confuzie, parcă toate în acelaşi timp. Cred că tocmai realizase că fratele ei fusese cel care mă ajutase până acum. Probabil se simţea trădată, iar eu nu o puteam învinovăţi, deşi ştiam care era adevărul. Mă simţeam prost într-un fel, cu toate că ştiam că eu nu aveam nicio vină în toată povestea. Eu nu eram decât o victimă. Dar cel mai rău mi se părea faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să fac acum. Iar Ryan nu mai dădea niciun semn. Asta m-a făcut să mă întreb de ce. Oare vraja asta pe care o făcusem noi trei avea şi alte efecte în afară de a arăta sentimentel foarte puternice, iar el omisese să ni le spună? Şi dacă era aşa, oare ce anume putea realiza Ryan în aceste momente?
- De ce?
La asta nu am ştiut ce să răspund. Dacă ar fi vorbit şi mai încet probabil că nici măcar nu aş fi auzit întrebarea. Părea sincer încurcată de toată situaţia. Stătea cam la doi metri de mine şi mă privea, fără însă să facă vreo mişcare care să sugereze că ar avea de gând să facă ceva pentru a mă imobiliza sau ceva asemănător.
Nu înţelegeam la ce se referise cu acea întrebare. Nu ştiam ce voia să afle de la mine. Şi, mai ales, nu înţelegeam de ce stătea acolo pur şi simplu, când i-ar fi fost atât de uşor să mă prindă, pentru ca mai apoi să fie răsplătită pentru fapta ei minunată şi pentru faptul că-şi îndreptase greşeala de a mă fi lăsat să scap.
- Nu înţeleg. De ce Ryan are încredere în voi două? De ce s-a întors împotriva tuturor celor de aici? Adică, până la urmă, Andrews ne-a antrenat până acum, iar el vine să spună că el este adevăratul vinovat. Eu... eu nu pot crede că acesta este adevărul. Totul a dus la concluzia că voi două sunteţi vinovate. Şi totuşi... el continuă să susţină contrariul. Ce i-aţi făcut? Trebuie să-i fi făcut ceva, altfel nu-mi explic comportamentul lui.
- Nu i-am făcut absolut nimic. Poate îţi vine greu să crezi, însă acesta este adevărul.
- Nu te cred! O să se demonstreze că minţiţi, amândouă. Veţi vedea voi atunci. Iar, până la urmă, faptul că ai fugit dovedeşte faptul că eşti vinovată. Pentru că dacă spuneai adevărul atunci nu aveai niciun motiv să faci acest lucru.
- Îmi pare rău, puştoaico. Dar eu nu am de gând să fiu judecată pentru ceva ce n-am făcut.
Ai terminat?
Da, am terminat...
În acest caz în spatele tău pe perete ar trebui să existe un buton pe care ar trebui să-l apeşi.
Mi-am lipit spatele de perete bâjbâind cu ambele mâini după acel buton de care îmi zisese. Iar când, în cele din urmă, l-am găsit, m-am trezit că alunecam pe un fel de tobogan. Iar faptul că mă aflam cu capul în direcţia opusă faţă de cum ar fi fost normal nu mă ajuta absolut deloc.
Cred că nu am mai ţipat atât de tare de foarte mult timp.

***

Nu ştiu cât timp a durat, dar când „topoganul” s-a terminat în sfârşit m-am simţit foarte uşurată. Nu fusese o experienţă tocai plăcută având în vedere tot ceea ce se întâmplase mai devreme.
Am simţit că stau cu spatele pe o suprafaţă tare şi denivelată, ceea ce nu era tocmai plăcut. M-am ridicat în picioare, iar după ce ochii mi s-au obişnuit cât de cât cu întunericul ce domnea în jurul meu am reuşit să-mi dau seama că mă aflam într-un fel de peşteră. Asta mi s-a părut ciudat. De ce ar fi o peşteră aici? La un moment dat m-am gândit că o fi vreun fel de pasaj secret. Dar apoi am alungat acest gând. Ce rost avea să fac presupuneri?
Åži acum?
Am auzit paşi apropiindu-se de mine şi am văzut lumina ce provenea de la o lanternă undeva nu prea departe de mine. Am inspirat adânc pregătindu-mă pentru ce era mai rău. Din fericire pentru mine, cel care a apărut de după colţ era Ryan. În momentul în care am realizat acest lucru mi-am permis să răsuflu uşurată. Mă simţeam mult mai bine ştiind că cel puţin acum era lângă mine şi că nu mai eram singură. Probabil că dacă nu aş fi fost atât de încordată din cauza tuturor celor întâmplate i-aş fi sărit în braţe. În acel moment eram fericită peste măsură de faptul că-l vedeam.
- Te-ai distrat? A întrebat pe un ton amuzat.
Drept răspuns am afişat un zâmbet chinuit. Nu prea aveam chef de asemenea glume, nu acum cel puţin. Nu voiam decât să scap o dată din locul ăsta şi să ajung acasă.
Mi-a făcut semn să-l urmez, iar eu m-am conformat imediat.
După vreo zece minute de mers am observat că pereţii încep să se îngusteze. Asta m-a făcut să mă neliniştesc. Nu-mi plăcuseră niciodată astfel de locuri. Mă făceau să mă simt prost. Nelalocul meu, dacă pot să spun aşa.
- Ţi-e teamă de spaţiile înguste? M-a întrebat. Vraja, a adăugat când mi-a văzut privirea surprinsă de pe chip.
În acel moment lanterna a început să se stingă. Atunci chiar că mi s-a tăiat respiraţia. Nu-mi plăcea întunericul, cu atât mai mult dacă mai era şi un spaţiu strâmt. Nici nu voiam să mă gândesc la faptul că s-ar fi putut stinge definitiv înainte ca noi să ieşim din acest loc.
Apoi mi-am amintit de întrebarea lui şi i-am spus că nu-mi plăceau spaţiile înguste dacă mai erau şi întunecate pe deasupra.
Şi-a cerut scuze pentru lanternă, spunându-mi că se grăbise pentru a ajunge aici şi nu apucase să verifice bateriile. Nu am mai comentat după aceea. Nu aveam chef să discut în contradictoriu cu el, nu având în vedere tot ajutorul pe care mi-l acordase toată ziua.
Dar, când lanterna s-a stins definitiv, am simţit cum inima mi s-a oprit în gât. Exact de acest lucru mă temusem. Din instinct am început să bâjbâi cu mâinile după el, în acelaşi timp pronunţându-i numele pentru a încerca să mă orientez în acea beznă. Din fericire, el a fost mai rapid, iar când i-am simţit mâna atingând-o pe a mea m-am mai liniştit. Într-un fel ciudat, faptul că îl ştiam acolo, aproape, mă făcea să mă simt în siguranţă. Bătăile inimii mi s-au încetinit, fără însă a ajunge la ritmul normal, deoarece acum eram conştientă de faptul că încă nu scăpasem de probleme.
Nu ştiu cât timp a trecut de atunci şi până când am văzut o lumină în faţa noastră, cert e că atunci m-am simţit de-a dreptul uşurată. Aceea era, aşa cum se zice, luminiţa de la capătul tunelului. Acea lumină indica ieşirea şi faptul că eram destul de aproape de ea. Am dat drumul mâiniii lui Ryan cu intenţia de a o lua înainte până acolo, însă braţul lui, plasat în faţa corpului meu, m-a oprit. L-am privit nedumerită neînţelegând deloc reacţia lui. Avea o privire cât se poate de serioasă pe faţă şi părea de asemenea îngrijorat. L-am întrebat care era problema, dar singurul răspuns pe care l-am primit a fost:
- Doar stai în spatele meu.
Nu am înţeles, dar am respectat ceea ce mi-a spus el. Când am ieşit din peşteră lumina mi-a invadat ochii şi mi-au trebuit câteva momente pentru a mă obişnui. Imediat ce acest lucru s-a întâmplat am înţeles de ce Ryan fusese atât de serios cu câteva momente în urmă.
În faţa noastră se aflau patru persoane, iar primul care mi-a sărit în ochi a fost Andrews. În acel moment am făcut câţiva paşi în spate, pentru ca mai apoi să dau cu spatele de ceva tare. Mi-am întors capul pentru a observa că uşa prin care intrasem în această încăpere dispăruse pur şi simplu.
Cum...?
- Surprinsă? A întrebat Andrews pe un ton ironic.
Mi-am întors privirea spre cei care se aflau în jurul nostru. În afară de Abygail, i-am mai recunoscut vag pe cei trei bărbaţi ce se aflau în bibliotecă. De data asta i-am privit cu atenţie. Unul din ei părea destul de bătrân, deoarece părul aproape îi albise complet, iar ochii de un căprui închis ne priveau cu seriozitate. Ca şi toţi ceilalţi, de altfel. Ceilalţi doi păreau destul de apropiaţi ca vârstă, poate câţiva ani diferenţă, iar diferenţele constau în înălţime, cel brunet fiind mai înalt, iar cel şaten mai scund, primul având ochii albaştri, iar cel de-al doilea verzi.
- Ryan, te rog să te dai deoparte, a spus brunetul pe cel mai serios şi rece ton pe care l-am auzit vreodată.
Cu toate acestea Ryan nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. Nu-i puteam vedea expresia feţei, însă puteam presupune că era aceeaşi cu a tuturor celor ce se aflau în faţa noastră. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu puteam rosti nici măcar un cuvânt. Tot ce puteam face era să stau acolo şi să privesc ce se petrece în faţa ochilor mei.
- Ryan, te previn, nu ne îngreuna situaţia, a spus Andrews.
Cât tupeu putea să aibă! El era cel din cauza căruia eram în situaţia asta şi tot el dădea sfaturi de genul „nu ne îngreuna situaţia”.
Din nou, Ryan nu s-a mişcat. În momentul imediat următor Andrews a trimis un atac în direcţia lui, totul cu ajutorul unei singure mâini. Nici nu ştiu cum de nu mi-am închis ochii. Cert e că lui Ryan nu a părut să-i fie greu să oprească acel atac, de asemenea folosind o singură mână. Nici măcar nu ştiam dacă aşa ceva e normal sau nu, dar eu una am rămas impresionată de rapiditatea mişcărilor lor. Andrews s-a pregătit pentru un nou atac, însă a fost oprit de o voce ce venea din spatele lui.
- Ce se întâmplă aici?
Toţi şi-au întors privirile în direcţia din care venise acea voce şi am putut vedea un bărbat ce părea să aibă vreo patruzeci de ani, cu părul de un şaten închis şi ochii căprui. Următorul lucru pe care l-am observat a fost că toţi cei de faţă parcă se relaxaseră.
Cel care i-a răspuns la întrebare a fost brunetul.
- Noi doar voiam să ne asigurăm că vinovata nu va scăpa.
- Şi când anume aţi decis voi că această fată este vinovată? A întrebat pe un ton detaşat îndreptându-şi mâna dreaptă spre mine.
- Toate dovezile o indică pe ea, a răspuns brunetul părând puţin încurcat.
- Zău? A întrebat ridicând din sprâncene. Ei bine, eu am venit pentru a vă comunica tuturor decizia mea cu privire la această situaţie.
Nu mai înţelegeam nimic. Cine era acest bărbat? Şi de ce erau toţi atât de respectuoşi faţă de el?
Abygail s-a dus în dreptul lui cu un zâmbet imens pe faţă.
- Ai reuşit să iei o decizie atât de repede, tati?
Ia stai aşa. Tocmai îi spusese acelui bărbat „tati”? Deci el era şeful consiliului vrăjitorilor? În momentul în care am realizat acest lucru m-am simţit puţin cam nelalocul meu. Mi-am lăsat ochii în podea nemaifiind în stare să-l privesc. Cine ştie ce părere avea el despre mine. Şi, mai important, cine ştie ce decizie luase cu privire la mine.
Am rămas de-a dreptul surprinsă în momentul în care mi-a spus că nu era necesar să privesc podeaua şi m-a îndemnat să mă uit la el. Mi-am ridicat încet ochii până când i-am întâlnit pe ai lui. Aceştia nu exprimau ostilitate sau orice altceva asemănător. Erau calzi, chiar înţelegători aş putea spune.
- Da, am reuşit să iau o decizie. Am decis să le dau acestor fete şansa de a-şi demonstra nevinovăţia. Le dau timp până la sfârşitul acestui an şcolar, deoarece îmi închipui că vor fi ocupate şi cu şcoala şi nu aş vrea ca acest lucru să le afecteze mediile.
Aproape că am rămas cu gura căscată. Nu-mi venea să cred. Ne dădea şansa de a ne demonstra nevinovăţia? Dar de ce? Nu mă înţelegeţi greşit, acest lucru mă bucura, dar nu puteam înţelege ce îl determinase să ia această decizie. Credeam că va proceda precum ceilalţi. Şi totuşi...
- Nu accept niciun fel de plângeri. Acum, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să discut între patru ochi cu cei doi.
Toţi s-au conformat imediat, deşi am avut impresia că unii ar fi vrut să protesteze. Aşa că peste cinci minute în cameră ne mai aflam doar eu, Ryan şi tatăl lui.
Tăcerea, care părea că nu se mai sfârşeşte, a fost întreruptă de vocea lui Ryan.
- Mulţumesc.
- Nu-mi mulţumi încă. Mulţumeşte-mi în momentul în care totul se va sfârşi cu bine.
- Aş mai avea o întrebare. Special i-ai dat lui Abygail sarcina de a o păzi sau a fost o întâmplare?
- Mă cunoşti atât de bine, a spus râzând încet. Prima variantă este cea corectă, dar desigur ştiai deja acest lucru.
Ăsta a fost un alt şoc. Deci ştia că voi scăpa? Ştia că propria lui fiică nu ar fi fost în stare să mă păzească calumea? O făcuse din adins? Dar de ce?
- De ce? M-am trezit întrebând.
- Bună întrebare. Pentru că ştiu că voi două nu sunteţi vinovate. Dar, fără dovezi nu am nicio putere, iar toate indică spre voi. Deci, singura voastră şansă este să aveţi destul timp pentru a dovedi contrariul. Eu unul sper din tot sufletul să reuşiţi, pentru că dacă asta nu se va întâmpla...
Numai era nevoie să continue propoziţia. Am fi dat de mari necazuri dacă nu am fi reuşit. Şi nu îmi doream acest lucru. Tot ce voiam era ca totul să revină la normal. Să pot să-mi continui viaţa şi să mă prefac că toate acestea nu avuseseră niciodată loc.
Tatăl lui Ryan a mai spus că probabil eram extenuată după ziua de azi şi că un somn bun mi-ar fi prins foarte bine acum.
I-a indicat lui Ryan o uşă ce se afla de partea cealaltă a încăperii, iar acesta s-a întors spre mine oferindu-mi o mână. Aş fi vrut să mai adaug ceva, dar eram mult prea obosită, aşa că i-am dat mâna şi l-am urmat spre acea uşă.
Înainte de a o deschide s-a întors spre tatăl lui, iar după ce şi-au luat la revedere unul de la altul am păşit amândoi înăuntru.

[Miss M]

Ti-am spus vreodata ca te iubesc? >:D< Daca nu, iti spun acum.
Nu pot sa cred ca ai postat capitolul atat de repede dar hei, nicio problema, chiar ma bucur enorm. Ryan devine din ce in ce mai dragut si e amuzant ca inca nu stie ca visul lui a fost vazut de gemene. Oricum, daca nu-l pastreaza Alex, il iau eu! :> La cat e de "deconectata" fata asta, m-am mirat ca s-a speriat si ea odata in viata.
Cand a aparut tot consiliul + pitica aferenta gandeam ceva gen: Nu-i mai scapa nimeni acum. Dar pam pam, a aparut taticul-rezolva-tot, cu planul sau genial si presupunerile corecte. In sfarsit unul mai luminat. M-a amuzat ca s-a gandit la mediile fetelor, in situatia aia notele erau ultima problema.
Din nou, visez ce face Chris in momentele astea, ca Ryan si-a jucat rolul foarte bine pana acum.
Dialog a fost mai mult decat de obicei, incluzandu-l si pe cel mental, dar a avut si el un rost, asa ca totul e super.
De-abia astept next-ul ! :* Cine stie ce o sa viseze Alex de data asta...

[crazy little red]

Vad ca nu sunt singura care se intreba pe unde bantuie Chris :))
mi-e mila oarecum de micuta surioara, app, imi place mult numele ei :D
un capitol lung, e bine ca a fost si aerisit, ti-am mai spus ca nu ma prea deranjeaza chestia asta, pana la urma suspansul a crescut cu fiecare propozitie :)
dialogul, aaaaa, acum ca ma uit per total la capitol as zice ca ocupa destul de mult, dar pe parcurs, cand am citit, nu ma chiar deranjat... as zice ca era nevoie de el, pana la urma au fost multe interactiuni intre personaje, trebuia sa comunice intre ele :P
ai idei bune, sau sti sa le transmiti bine, cand a luat-o de mana eram cu zambetul pan' la urechi
stiu ca sar de la o chestie la alta aiurea, scz :))
acum celalalte aspecte
descrierea, pai cum descrii din perspectiva celui mai aerian personaj posibil, as zice ca te descurci bine :D
actiunea, aaa, nu e grabita, e multa actiune dar e si un capitol lung, se compenseaza perfect, deci nu-i problema cu ea..
greseli, sincer n-am vazut nici una, nu ca m-as uita vreodata dupa ele dar fata de capitolul trecut unde mi-au sarit in ochii una sau doua, aici totul imi pare impecabil :)
pai, ma bucur ca ai postat next-ul atat de repede, pana la urma te-am sfatuit, oarecum, sa o faci, curiozitatea ma roade ca intodeauna :))
aaaa, cam atat cred, vad ca-mi fac deja un obicei din a lasa comentari ceva mai lungi :]
astept next-ul ca intodeauna si spor la scris ca inspiratie ai destula :))

[Leontina]

Mersi de comentarii :x
Asa, am reusit in sfarsit sa copiez acest capitol in calculator :)) Ce as putea sa spun despre el? Hmm, pai, in primul rand ma voi scuza pentru cantitatea dialogului. Stiu ca e mult, plus ca nu stiu cat de bine stau la descrierea sentimentelor. Dar m-am gandit totusi ca descriu din perspectiva celei mai aiurite persoane posibile, desi nu e chiar o scuza.:">
Cam atat cred. Pai, lectura placuta si sper sa va placa acest capitol :D

Capitolul 17

Ok... În secunda asta nu mai înţelegeam cum funcţionează lucrurile. Asta deoarece acum mă aflam în casa lui Ryan. Şi tot ce făcusem fusese să trecem printr-o uşă. Aş fi întrebat cum de era posibil aşa ceva, dar în momentul ăsta eram atât de fericită că scăpasem din locul ăla încât nu mă mai interesa. O singură nelmurire aveam în secunda asta.
- De ce suntem la tine acasă?
- Pentru că se făcuse destul de târziu, iar tatăl tău devenise îngrijorat. Aşa că sora ta i-a spus că noi doi aveam ceva de discutat în legătură cu acel proiect la fizică şi că urma să dormi la mine astăzi.
- Şi tata a înghiţit scuza asta?
- Nu ştiu. Sper. Oricum, Chris mi-a dat un ghiozdan cu manualele pentru ziua de mâine şi câteva lucruri de-ale tale. Sunt în camera de oaspeţi.
Zicând acestea m-a condus în camera de oaspeţi. Mai exact în aceeaşi cameră în care mă trezisem după ce Andrews încercase să mă strângă de gât.
Lângă pat am zărit ghiozdanul de care vorbise Ryan mai devreme. A ieşit din cameră spunând că probabil sunt obosită şi aş vrea să mă odihnesc. După ce am rămas singură am luat loc pe pat fiind de-a dreptul epuizată. După atâta alergătură nu mă mira deloc... Dar, chiar şi aşa, nu credeam că aş fi fost în stare să adorm. Nu după tot ce se întâmplase astăzi.
Mi-am găsit telefonul mobil şi am apelat numărul lui Chris fără să mă uit însă la ceas. Nu credeam că s-ar fi supărat plus că aveam nevoie să vorbesc cu ea. Şi voiam să aflu în detaliu ce se întâmplase cât eu lipsisem.
Spre surprinderea mea, a răspuns destul de repede. Stătuse cumva trează aşteptând să primească veşti despre mine? Nu m-ar fi surprins prea tare acest lucru.
După ce i-am explicat că nu păţisem mare lucru şi că în afară de un oarecare şoc sunt bine am început să-i pun întrebări.
- Nici nu ştii cât mi-a luat să-l conving pe tata că tu eşti într-adevăr cu Ryan... A trebuit să insist foarte mult şi să îi spun ceva cum că e despre partea ta din proiect şi că a trebuit să te duci deoarece eşti paralelă cu fizica, iar el explică mai bine decât mine şi alte asemenea. Şi chiar şi aşa nu sunt convinsă că m-a crezut pe deplin. La un moment dat am vrut să vin cu Ryan după tine, dar nu am reuşit din cauza tatei. Nu m-a scăpat nicio secundă din ochi. Of, nici nu ştii cât de mult îmi doresc să-i învineţesc ochii acelui Andrews.
După ce am mai vorbit câteva minute ne-am urat noapte bună şi am închis telefonul. L-am pus pe noptieră şi mi-am sprijinit capul în mâini.
Tot mai aveam o problemă de rezolvat. Acel vis al lui Ryan. Trebuia să-i spun. Nu mai puteam amâna.
Ok, poţi s-o faci. Am încercat să mă încurajez singură.
M-am ridicat de pe pat şi am început să-l caut. Din fericire, l-am găsit destul de repede. L-am găsit stând pe canapea în sufragerie. Părea îngândurat, poate şi puţin îngrijorat.
Am rămas în tocul uşii neştiind dacă să-i spun acum sau să aştept o altă ocazie. Apoi am realizat că dacă mai amân mult această discuţie probabil că nu-i voi mai spune niciodată.
Am tras aer adânc în piept în ainte de a vorbi.
- Ryan?
Şi-a ridicat ochii spre mine, iar privirea pe care o avea sugera că era destul de obosit. Îmi părea rău pentru el. Adică, trecuse prin atâtea, iar acum urma să mai afle ceva.
M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.
- De fapt, aş vrea să vorbesc cu tine. Este ceva ce nu suportă amânare.
M-a privit confuz câteva clipe, apoi mi-a spus să iau loc. M-am dus direct la canapea şi am luat loc lângă el. Mă privea, probabil aşteptând să afle ce anume era atât de important. Dar parcă cuvintele mi se blocaseră în gât.
Perfect! Tocmai acum mi se întâmplă asta...Am gândit nevenindu-mi să cred.
Mă aşteptam ca el să mă întrebe ce s-a întâmplat, din moment ce pur şi simplu tăceam, dar nu a făcut-o. Doar stătea acolo privindu-mă.
- Ei bine... ceea ce voiam eu să-ţi spun... este că... ei bine... Eu ştiu că tu... că tu mă placi...
Ok, deci o zisesem. Am văzut cum expresia i s-a schimbat, simţind acest lucru de altfel, devenind surprins.
- De unde...?
- Ai avut acel vis ÅŸi... ei bine...
- Corect. La asta nu mă aşteptam, a spus privind în altă direcţie.
Apoi în încăpere s-a aşternut o linişte mormântală. Asta m-a făcut să mă simt puţin cam nelalocul meu.
Åži acum?
- De ce? M-am trezit întrebând.
- Poftim? A spus privindu-mă din nou.
- De ce mă placi? De ce pe mine? Adică, cred că sunt probabil cea mai aiurită fată pe care o cunosc.
Până şi pe mine m-a surprins hotărârea din tonul meu. Mă aşteptasem să mă blochez, iar eu spuneam toate acestea cu o uşurinţă uimitoare. Dacă mă gândeam bine, de fapt cam ăsta era stilul meu caracteristic.
- Bună întrebare. Păi, dacă tot am ajuns până aici cred că aş putea să-ţi spun. Tu eşti probabil singura fată din câte a întâlnit până acum care să fie în stare să se arunce mereu cu capul înainte indiferent de cât de periculoasă ar fi situaţia. Adică, hai să luăm drept exemplu ceea ce ai făcut astăzi. Şi, în afară de asta, cred că eşti una din puţinele fete din clasă care nu mi-a sărit în cap când a realizat că sunt nou venit în grup. Deşi, la cum te ştiu probabil că nici măcar nu ai observat că fetele au făcut acest lucru.
La aceatsă remarcă am început să zâmbesc. Pentru că avea dreptate. Nu observasem acest aspect.
- Dar, cel mai mult, te plac petru că eşti tu şi niciodată nu încerci să pari a fi altfel decât eşti de fapt. Bineînţeles, excluzând partea cu vrăjitoria.
La ultima remarcă am lăsat ochii în jos simţind că mai am puţin şi roşesc. Şi nu-mi doream acest lucru. Eu nu mă îroşeam niciodată la faţă.
- De ce nu mi-ai spus? Am întrebat nesigură.
Şi-a lăsat ochii în jos şi mi s-a părut că a devenit oarecum trist. Zisesem ceva ce nu trebuia? Of, de ce îmi băteam capul oare? De obicei aflam destul de repede.
- Nu ţi-ai dat seama de acest lucru, deşi cred că devenise clar pentru toţi ceilalţi din jurul tău. La un moment dat am vrut să-ţi spun, dar după ce am vorbit cu Andy în ziua în care am făcut acea vrajă am ajuns la concluzia că ar fi fost mai uşor pentru tine dacă nu ai şti.
- Ţi-a spus Andy asta?
- Nu. El mi-a spus doar că, deşi eşti extrem de aeriană, acest lucru poate fi un avantaj pentru tine în anumite situaţii. Iar eu nu voiam să te încurc. Nu voiam să-ţi dau încă un lucru la care să trebuiască să te gândeşti.
Părea atât de serios şi de trist în acelaşi timp, încât am început să mă simt prost. Se simţea aşa din cauza mea. Şi asta numai din cauza faptului că sunt atât de aeriană. De ce nu putea niciodată să fiu mai atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu? Poate că dacă aş fi fost mai atentă aş fi avut mai puţine probleme în momentul de faţă.
Din păcate, nu prea mai aveam ce să schimb acum. Dar poate că puteam să fac ceva pentru ca în viitor să nu mai fiu atât de... cu capul în nori tot timpul.
I-am atins umărul, ceea ce l-a determinat să mă privească din nou. I-am dat la o parte bretonul din ochi înainte de a vorbi.
- Îmi are rău. O să încerc să mă schimb, să fiu mai atentă în jurul meu şi...
Nu am terminat ce aveam de spus pentru că în momentul următor m-am trezit că şi-a pus braţele în jurul meu trăgându-mă mai aproape de el. Asta m-a luat prin surprindere, iar inima mai avea un pic şi-mi sărea din piept de cît de tare bătea.
Nu mă ţinea foarte strâns doar ferm, dacă pot spune aşa. Nu am încercat să mă îndepărtez sau să-l împing. Nu pentru că mă simţeam prost pentru faptul că nu-mi dădusem seama că mă plăcea. Eu nu făceam niciodată aşa ceva, indiferent de situaţie. Ci pentru că pur şi simplu acest lucru nu mă deranja. De fapt, sinceră să fiu, faptul că mă ţnea aşa îmi dădea un sentiment de siguranţă şi mă liniştea.
- Eşti imposibilă, a spus.
M-a împins puţin înapoi pentru a mă putea privi, ţinându-şi în continuare mâinile pe umerii mei.
- Nu te-a învăţat nimeni că nu ar trebui să te schimbi pentru a te înţelege cu cei din jur? A spus pe genul ăla de ton folosit de adulţi pentru a le explica un anumit lucru celor mici.
L-am privit chiorâş pentru că mie nu-mi place să fiu tratată precum un copil mic.
- Serios acum, nu trebuie să te schimbi. Mie îmi placi exact aşa cum eşti. Bine, în anumite situaţii nu ar strica să fii puţin mai atentă, dar nu e nevoie de o schimbare drastică. Cel puţin eu nu cred acest lucru.
Ceea ce a spus m-a făcut să zâmbesc. Nimeni nu-mi mai spusese asta până acum. Şi, deşi ştiam că nu puteam să rămân aşa aiurită tot timpul, acest lucru m-a făcut să mă simt mai bine.
- Mulţumesc, am spus mai mult în şoaptă. Pentru tot.
Acum chiar că mă simţeam de-a dreptul epuizată. M-am ridicat, i-am urat somn uşor, după care m-am băgat în pat.
Inima încă îmi bubuia în piept, dar nu-mi păsa. În acest moment mă simţeam destul de bine. Ştiam că sunt în siguranţă.
Dar tot mai aveam o problemă de rezolvat. O întrebare căreia trebuia să-i găsesc răspuns: ce anume simţeam eu pentru el?
Ryan...

[crazy little red]

omg O.O
de ce nu ai continuat :((
de fapt nu plang, sunt cu un ditamai zambetul pe fata :D
ce dragut dragur dragut (pitipoanca din mine isi spune cuvantul :)))
o daa, am iesit de pe mess ca sa ma pot conntra pe deplin la capitolul asta, cea mai inteleapta decizie cu putinta
e asa... nu-mi gasesc cuvintele :))
dar imi place, adica toata faza, mai putin partea in care ea doar se ridica si pleaca... n-ar fi trebuit ceva mai mult, poate un sarut de noapte buna :)), glumesc, dar serios, acolo trebuia sa pui putin altfel, ii cam sec dupa o astfel de scena sa se ridice si sa plece doar cu un noapte buna :)
sau doar imi pare mie rau ca nu... s-au intamplat mai multe :D
o daa, stiu ca o sa te incante comentariul asta.. adica sper...
mi-a placut, da-l incolo de exces de dialog, nu ma deranjat
ii batea inima cu putere... fata, trezesteteee, il plaaci
scz :)) am inebunit

acuma spee ca nu ai de gand sa ma ti pe jar prea mult timp ca te bat :P
prin calculator, ma teleportez langa tine, ma descurc eu, nu sti de unde apar, nu ma subestimati oameni buni

o yeah, stiu ca m-am tacanit dar asa rectionez eu la un capitol ca asta :))))

mai, poate mai mergea descriere, dar eu zic ca ajunge, poate doar confuzia ei in legatura cu sentimentele ce le are pentru Ryan, nu ca ar trebui sa-i fie prea greu sa REALIZEZE, god, credeam ca eu is aeriana, aiurita si toate astea, ai creat un personaj mai rau ca mine....

si daa, te felicit pentru capitolul asta, pur si simplu simteam nevoia sa o fac

dar, ca sa nu ti se urce la cap, descrie si reactile mai mult, trebuie sa transmiti mai multa caldura la scene de genu :D

[Miss M]

O, Doamne Dumnezeule mare! :O
Te iubesc(a doua oara). Pe bune, capitolul asta m-a lasat: Ce nai...? Dar te-ai oprit. Fix cand toata actiunea extraordinara putea continua cu ceva mai mult(Nu-s dezamagita, nu-ti fa procese de constiinta. Bine, doar putin...)... Te-ai oprit.
Nu-mi pasa ca e mult dialog, si la mai mult din partea mea. La scena cu vorbitul la telefon mi-o inchipuiam pe Chris cu parul ciufulit si hainele rupte, cu rimelul scurs facand crize de nervi.:D Si tatal ei pe fundal cu multe balonase cu : De ce? Cand? Unde? Cum?.
Parca mai mergea putina descriere cand a luat-o in brate, de exemplu. Ca eu in locul ei luam foc, inchetam si luam iar foc. Dar cum ai zis, e prea aeriana...
Btw, Ryan e din ce in ce mai adorabil, sigur nu poti sa-mi pastrezi si mie macar o bucatica din el?:)) E si dulce, si politicos, si matur... I-a facut cea mai tare morala lui Alex, daca eram in locul ei ma inroseam de fericire chiar si pentru ca ma cearta. Si felul cum parea el asa degajat dupa ce i-a zis de vis... Un scumpilici!:X
Era sa scriu ca te-ai ridicat:)), adica Alex s-a ridicat prea brusc, eu adormeam in bratele lui, zau. Egocentrismul asta, ce sa-i fac?
Acum, o fi ea aeriana si in toate felurile, dar nu accept sub nici o forma sa-mi lase scumpiliciul cu ochii in soare. O omor!:-w Trebuie sa-l placa, sa-l iubeasca, nu concep alta varianta. Ce greu o fi sa-ti dai seama...
Dar, pentru ca ai zis tu ceva ca o sa te omoram noi pe tine, am un presentiment urat ca s-ar putea ca povestea asta de iubire care... inca nu e o poveste de iubire :)) sa se termina prost. Si atunci sa te tii. Vin cu Andra si te batem amandoua :D.
Astept next-ul, next-ul, next-uuuuul!!!! :*

[Leontina]

Ok, deci după lungi aşteptări aduc şi eu în sfârşit capitolul 18 :)) Scuzaţi aşteptarea asta atât de îndelungată. Nu voi căuta scuze pentru faptul că nu am mai postat, in concluzie vă urez lectură plăcută şi sper că vă va plăcea acest capitol :D

Capitolul 18

Când m-am trezit in dimineaţa următoare pot spune că mă simţeam destul de bine. Avusesem parte de un somn destul de odihnitor. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că nu mai dormisem atât de bine de când Andrews a intrat în vieţile noastre dându-le complet peste cap.
M-am pregătit pentru o nouă zi de şcoală, după care am ieşit din cameră şi mi-am lăsat ghizodanul lângă uşa de la intrare.
L-am strigat pe Ryan şi am aşteptat un răspuns, care însă nu a venit. Asta m-a surprins şi am sfârşit prin a-l căuta în toată casa, fără niciun rezultat, din nefericire pentru mine.
La sfârşit eram destul de confuză şi puţin îngrijorată de asemenea. Ryan nu era genul care să plece pur şi simplu cine ştie unde şi să mă lase singură. Nu credeam acest lucru. Mai ales dacă luam în considerare tot comoprtamentul lui de până acum. Mergea împreună cu mine şi Chris la şcoală şi ne însoţea la sfârşitul zilei până în faţa blocului pentru a se asigura că nu păţim nimic. Adică, să fim serioşi, puştiul ăsta era prea obsedat, dacă pot să mă exprim aşa, de siguranţa noastră pentru a pleca pur şi simplu şi a ne lăsa singure. Singura concluzie la care puteam să ajung acum era că ceva serios se întâmplase. Ceva care îl obligase să plece fără să mă anunţe. Tot ce speram eu acum era să nu fie ceva prea complicat sau grav.
Singura cameră în care nu intrasem încă era bucătăria. Ştiam că nu prea mai avea niciun rost să mă duc acolo, dar nu am reuşit să mă abţin. Am intrat şi am privit de jur împrejur. Nu ştiu exact ce căutam acolo şi ce anume mă aşteptam să găsesc, dar asta nu m-a oprit. Şi cred că am făcut bine, deoarece ceva ce se afla pe masă mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi am realizat că acel obiect era de fapt un bileţel din hârtie împăturită frumos.
Am luat-o de acolo şi am desfăcut-o cu grijă, fiind foarte curioasă de ceea ce era scris pe ea. La un moment dat m-am gândit că poate nu e o idee prea bună să umblu prin lucrurile altor persoane şi că poate pe acea bucată de hârtie era scris ceva ce eu nu ar trebui să văd, dar curiozitatea mi-a învins aceste gânduri. Primul lucru care mi-a atras atenţia după ce am despăturit-o a fost faptul că persoana care o scrisese avea un scris de mână foarte frumos şi îngrijit. Nu avea niciun titlu sau orice altceva ce ar fi putut sugera cui îi era adresată aşa că am început să citesc.

A apărut un mic inconvenient şi am fost nevoit să plec în grabă pentru a rezolva problema. Nu îţi face griji, nu e nimic serios.
Ne vedem la şcoală.

Ryan

După ce am terminat de citi am rămas câteva minute acolo, cu acel bilet în mână nefiind sigură de ceea ce ar trebui să cred acum. Un lucru era sigur. Acel bilet îmi era clar adresat mie. Deci apăruse o problemă, iar Ryan fusese nevoit să se ducă să rezolve. Nu eram eu tocmai convinsă de faptul că nu era de fapt nimic serios. Logica mea, aşa cum e ea, îmi spunea că dacă nu era într-adevăr nimic serios atunci el nu ar fi fost nevoit să plece acolo imediat pentru a rezolva.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-l înţelegeam deloc uneori. Chiar credea că după toate cele prin care am trecut nu mai puteam suporta încă o veste proastă în plus? Mă îndoiam că m-ar mai fi putut surprinde ceva în momentul de faţă.
Am împăturit biletul şi l-am pus înapoi pe masă, apoi m-am îndrepat spre uşă. Dacă nu plecam odată sigur întârziam la şcoală, nu că mi-ar mai fi păsat mie de chestia asta acum.
Mi-am pus ghiozdanul pe umăr, am ieşit din apartament şi am închuiat uşa cu cheile pe care le găsisem în apropiere.
Am găsit repede gura de metrou şi nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama încotro trebuia să o iau pentru a ajunge la liceu.
Am luat loc pe primul loc liber pe care l-am zărit, punând ghiozdanul pe genunchi. Priveam ţintă geamurile din partea opusă, fără să le văd cu adevărat. Mă tot gândeam la ceea ce se întâmplase până acum. Uneori nu-mi venea să cred cât de mult se putuse schimba totul în doar câteva momente. Încă nu puteam să înţeleg de ce cineva ar face aşa ceva. Adică, de ce ar vrea cineva să fure ceva atât de preţios pentru ca mai apoi să facă în aşa fel încât să pară că altcineva o făcuse? Plus că nu reuşeam să înţeleg ce voia el să obţină prin asta. Dacă tot voia putere sau să pună stăpânire pe Lumea Vrăjitorilor de ce s-ar mai chinui să învinovăţească pe altcineva? Se presupunea că acea piatră avea puteri inimaginabile. Dacă acela era planul lui, atunci mă îndoiam că ar fi fost necesar prea mult efort din partea lui pentru a-şi atinge scopul. Nu credeam că ceilalţi membri ai consiliului ar fi putut rezista prea mult contra unei asemenea puteri, chiar şi dacă şi-ar fi unit forţele. Şi atunci? Ce alt scop ar fi putut avea? Şi de ce tocmai noi? Nu ştiam dacă voi afla răspunsurile tuturor acestor întrebări ce mi se învârteau în minte. Şi, mai ales, nu aveam nici cea mai vagă idee dacă toată această poveste va avea, în cele din urmă, un final fericit. Eram conştientă de faptul că nu ar trebui să gândesc aşa, dar în acest moment nu mă puteam abţine. Totul o luase razna, iar eu nu voiam decât ca totul să revină la normal. Sau cel puţin la modul în care vedeam eu acea, aşa numită, „normalitate”.
Când am ajuns în sfârşit la liceu mă simţeam destul de deznădăjduită. În mod normal aş fi încercat să mă înveselesc, dar nu şi azi. Am urcat cu paşi lenţi scările până la clasă, apoi am luat loc în bancă.
În secunda următoare i-am auzit glasul lui Chris în minte.
Ce ai păţit? Pari destul de tristă, a spus pe un ton îngrijorat.
Mi-am întors privirea spre ea si am observat că se uita la mine cu nişte ochi destul de îngrijoraţi.
Nu sunt tristă. Doar deznădăjduită,am zis, apoi i-am povestit tot ceea ce mă frământa.
Linişteşte-te. Totul va fi bine, sunt sigură, a spus afişând un zâmbet încurajator.
Am zâmbit la rândul meu, încercând să scap de toate acele gânduri negative. Nu avea niciun rost să intru în panică acum. Dar un lucru tot nu îmi dădea pace.
Am privit spre banca în care stăte de obicei Ryan şi am observat că era goală. Acest lucru m-a întristat puţin. Zisese în acel bilet că ne vom vedea la şcoală, iar el nu era aici. Era ridicol, până şi eu realizam acest lucru, dar nu aveam ce-i face.
Şi... s-a întâmplat ceva între tine şi Ryan ieri? A întrebat Chris pe un ton amuzat, iar când m-am uitat la ea am observat că avea oprivire amuzată plină de subînţeles în ochi.
De ce ai crede aşa ceva? Am întrebat pe un ton cât se poate de nevinovat privind îcurcată în altă direcţie.
Te uiţi atât de lung la banca lui... Hai, scuipă tot, a spus pe acelaşi ton.
Am oftat ştiind că nu aveam să scap de ea până când nu recunosc absolut tot. Aşa că, i-am povestit tot ceea ce se întâmplase în ziua precedentă după ce scăpasem de Andrews şi de consiliu.
Nu m-am uitat să-i văd reacţia, deşi puteam să bănuiesc care era, iar tonul vesel cu care mi-a răspuns mi-a dat de înţeles că aveam dreptate.
Drăguţ.
Discuţia noastră s-a oprit aici pentru că în momentul următor profesorul a intrat în clasă.
Cred că speram foarte tare ca Ryan să apară în cele din urmă la şcoală. Dar orele au trecut, iar el nu a venit. La sfârşitul orelor înainte de a ieşi împreună cu sora mea din sala de clasă am mai privit o dată spre banca lui întrebându-mă dacă păţise ceva. Şi, acum, voiam să ştiu tot mai mult la ce problemă se referise în acel bilet. De asemenea începeam să cred din ce în ce mai mult că acea problemă era mai complicată decât îmi spusese el. Altfel ce motiv ar fi putut avea să lipsească toată ziua când îmi spusese că va veni?
Vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
Hai, să mergem acasă. Sunt sigură că puştiul e bine. Tatăl lui e şeful consiliului până la urmă, nu-i aşa? Sigur ştie să-şi poarte de grijă.
Zisese toate acestea pe un ton încurajator. Asta nu m-a determinat să fiu mai puţin îngrijorată, dar m-a ajutat puţin. Am urmat-o şi am ieşit din liceu.
Mergeam cam de cinci minute când telefonul ei a început să sune. A răspuns, iar după ce a vorbit câteva minute şi-a pus telefonul înapoi în buzunar şi mi-a spus că trebuie să meargă la profesoara ei de karate pentru a face câteva demonstraţii în faţa câtorva elevi nou veniţi. Ne-am salutat, iar ea a luat-o în direcţia opusă.
Am luat-o din loc gândindu-mă în continuare la Ryan. Oare ce naiba reuşise să facă de nu venise azi la şcoală?
Ajunsesem la statia de metrou şi tocmai voiam să cobor scările când am simţit o mână pusă pe umărul meu. Cum eram destul de concentrată pe altceva, asta m-a luat prin surprindere şi m-am întors atât de repede că era să-l şi pocnesc pe cel din spatele meu. Abia apoi am observat că cel care îmi atinsese umărul era nimeni altul decât Ryan. Cred că în acel moment m-am relaxat şi mai aveam un pic şi începeam să zâmbesc cu toată gura. Dar am reuşit să mă abţin. Până la urmă nu voiam ca el să-şi dea seama că fusesem îngrijorată din cauza lui.
- Dar ştiu că ai reflexe, nu glumă, a spus amuzat, zâmbindu-mi.
- Nu îmi place să fiu luată prin surprindere. Şi apropo, parcă nu era nimic serios. Şi atunci de ce ai lipsit toată ziua? Am zis încercând să par supărată, încrucişându-mi mâinile la piept.
- Poveste lungă. Îţi povestesc în timp ce te conduc acasă.
Am oftat din greu, după care amândoi am intrat în metrou. Ne-am aşezat la marginea peronului, iar eu aşteptam în continuare mult dorita explicaţie. În loc de asta m-a întrebat unde e Chris. Am oftat din nou şi i-am spus. Apoi i-am ţipat, aproape, în minte să-mi spună explicaţia.
Bine, bine. A fost din cauza lui Abygail. S-a strecurat în apartament pe la miezul nopţii cu scopul, vezi Doamne, să caute acea piatră prin buzunarele tale. Apropo de asta, sa ştii că ai un somn foarte profund.
L-am privit nedumerită câteva momente neînţelegând ce vrea să spună de fapt cu acea afirmaţie.
A fost un scandal monstru în casă. Am fugărit-o un timp înainte să o conving să termine cu prostiile, plus că am reuşit să spargem o vază. Cu toate astea tu nu ai schiţat niciun gest din care să reiasă că ai fi auzit ceva.
Chiar nu am auzit nimic, am zis pe un ton de copil nevinovat.
Mă gândeam eu, a spus amuzat. Aşa că, după ce am convins-o să termine cu toate astea a trebuit să o duc înapoi acasă. Tata i-a ţinut o morală zdravănă în timp ce eu aşteptam să văd ce anume se va mai întâmpla. Iar între timp am adormit. Se pare că nimeni nu a vrut să mă trezească şi uite aşa am sfârşit prin a nu mai ajunge la scoală.
Sora ta e cam enervantă, fără supărare.
Ştiu, crede-mă, dar nu am cum să o conving că Andrews e adevăratul vinovat. Tipul are un talent de a inspira încredere atunci când vrea. Apropo de Andrews, l-ai văzut azi la şcoală?
Din câte îmi amintesc, nu. De ce? Am întrebat confuză.
Am auzit nişte zvonuri conform cărora cineva, nu se ştie cine, l-ar fi luat puţin la şuturi. Se pare că l-ar fi învineţit un pic.
La asta am rămas câteva minute holbându-mă pur şi simplu la el plină de uimire. Cineva chiar îl învineţise pe Andrews? Uau! La asta nu mă aşteptam. Asta m-a făcut să fiu curioasă în legătură cu cine ar fi putut face aşa ceva. Mă îndoiam că era cineva din consiliu, mai ales că ştiam că ei mă credeau vinovată, iar pe tatăl lui Ryan nu-l credeam în stare de aşa ceva.
Åži atunci cine?
Era clar că respectivul trebuia să fie mai puternic decât el, iar dacă nu era nimeni din consiliu atunci cine ar fi putut face asta? Nu că nu ar fi meritat din plin, dar nu puteam concepe că cineva din afara consiliului ar fi putut fi mai puternic decât ei.
Eram atât de concetrată pe asta încât nu am observat când am ajuns în faţa blocului decât când l-am zărit în faţa mea.
I-am înapoiat cheile lui Ryan, iar după ce ne-am luat la revedere am urcat scările şi am intrat în apartament.
I-am salutat repede pe ai mei şi i-am informat despre Chris, după care am mers direct în camera mea. Mi-am scos toate lucrurile din ghiozdan şi le-am pus la locul lor, apoi m-am apucat să îmi pregătesc ghiozdanul pentru ziua următoare. Aproape terminasem, când am auzit o bătaie în uşă. M-am uitat şi am rămas surprinsă când l-am văzut pe tata stând în prag. De obicei el era ocupat cu treburile lui şi mai mult vorbeam în timpul cinei sau după ce ne terminam lecţiile.
- Putem vorbi? A întrebat pe un ton ce trăda îngrijorare.
- Sigur, am raspuns pe un ton nesigur. Despre ce?
A intrat în cameră şi a luat loc pe pat, invintându-mă să fac acelaşi lucru. M-am aşezat lângă el, fiind din ce în ce mai confuză. De obicei tata nu prea se îngrijora pentru noi. Ăsta era rolul mamei.
- Aş vrea să vorbim despre tine, a spus pe un ton cât se poate de serios.
- Despre mine? Am spus surprinsă. De ce? Ce s-a întâmplat?
- Asta ar trebui să te întreb eu pe tine. De la un timp încoace nu prea pari a fi tu însăţi. La fel şi în cazul surorii tale. S-a întâmplat ceva?
- Nu, bineînţeles că nu, am spus forţând un zâmbet. Doar că au fost diverse probleme la şcoală şi...
- Dacă e ceva ce vei vrea să discuţi cu cineva vreau să ştii că eu sunt întotdeauna deschis, a spus întrerupând-mă.
Apoi s-a ridicat în picioare şi a ieşit din cameră. M-am ridicat în picioare cu intenţia de a mă duce după el să-i spun că totul e în regulă, dar am sfârşit căutând-o pe mama. Am găsit-o în bucătărie stând la masă, cu mâinile sprijinite de masă şi cu ochii în podea. M-am aşezat pe scaunul din faţa ei, moment în care şi-a ridicat privirea spre mine şi am putut observa faptul că era îngrijorată.
Ai auzit discuţia, nu-i aşa?
Da, a spus pe un ton sec.
Ce facem acum?
Avem două opţiuni. Ori îi spunem adevărul şi sperăm că nu o ia razna, ori încercăm să-l convingem că totul e ok şi că el are doar impresia că voi două vă purtaţi ciudat.
Nu există o a treia variantă? Am întrebat pe un ton aproape implorator.
A dat din cap in semn că nu.
Minunat. Acum nu numai că îl aveam pe Andrews pe cap, dar mai trebuia să-l convingem şi pe tata că nimic ciudat nu se întâmplă cu noi. Nici măcar nu ştiam cum aveam să facem asta. Mama mi-a sugerat ca pentru început să ne comportăm cât se poate de normal, dar mie mi se părea cam greu în momentul de faţă. Cu toate astea nu puteam să nu încerc măcar. Şi dacă o dădeam în bară, asta e. Trebuia să recunoaştem tot. Nu prea voiam să ajung acolo, cel puţin nu acum, dar eram conştientă că îl minţisem pe tata mult prea mulţi ani şi că la un moment dat tot ar fi trebuit să-i spunem tot adevărul, luându-ne astfel riscul ca el să fie dezamăgit de noi. Dar era prea târziu să mai dăm înapoi tocmai acum...

[Miss M]

Ai postaaat *dance*.
Capitolul a fost destul de lung, desi nu prea s-au intamplat lucruri importante. Dar ai batut niste apropo-uri care m-au pus rau de tot pe ganduri. Ma refer mai ales la bataia pe care a luat-o Andrews, incep sa-mi creez o adevarata teorie despre asta.:))
Nu ai nicio greseala, ca de obicei. A fost mult dialog, spus/ gandit, dar mie imi plac mai mult povestile in care personajele vorbesc, asa ca nu m-a deranjat cu nimic. Un singur lucru m-a nedumerit: ai accentuat foarte mult faptu ca Alex isi face griji pentru scumpilici, dar cand l-a vazut teafar si nevatamat nu si-a exprimat fericirea nici macar in propriile-i ganduri. Pai cum vine asta?:|
Concluzie: nu-l merita:)).
Abygail devine enervarea in persoana, deja n-o mai inghit deloc pe pitica aia rasfatata. Capitolul asta a fost plin de ciudatenii, daca ma pot exprima asa. In primul rand Alex si grija ei enorma care n-a lasat niciun semn dupa aparitia lui Ryan, Andrews care si-a luat bataie... Chris m-a ingrozit de-a dreptul, incep sa cred ca familia asta e total paralela cu normalitatea. Nu si-a facut si ea griji pentru Alex, n-a strans-o in brate, nu s-a bucurat ca a reintalnit-o, nimic. Ca sa nu mai vorbim de tatal lor care devine un ghimpe, fara intentie, normal. E trist ca se intampla asa. :o3
Nu mai am ce spune pentru ca inca ma gandesc la faptul ca eroina noastra are logica, dupa cum a zis. Nu prea imi vine a crede, e asa anormala...
Astept next-ul(si sper sa vina mai repede decat de data asta:-W ) :*.

[crazy little red]

in sfarsiiit am ajuns si eu aici :))
dah, familia poate fi chiar stresanta uneori, dar asta nu are nici o legatura cu fic-ul :P
dea, am inteles la ce te refereai cu lucrurile care au o intorsatura destul de drastica, e un capitol lung poate, totusi imi pare rau ca sa terminat tocmai in punctul culminant :|
adica acuma sunt curioasa de reactia tatalui lor...
personajele imi sunt tot mai dragi, ma cucur ca ala rau a primit o cafteala buna, poate se unesc cu persoana care a facut gestul de eroism, chiar daca e inca inecata in mister fiinta respectiva :D
acum, ce-as putea sa comentez :))
descrierea e ok, poate ca as vrea eu sa vad mai multe sentimente, dar genul asta de fic nu va avea niciodata prea multe, adica noh... actiunea ii baza :P
prin asta ajungem la actiune care o ia incet si placut de-a lungul capitolului
ai avut doua greseli cred, nu ca as avea dreptul sa ma leg de ele dar mai lungesc comentariul :))

cam atat :D
spor la scris spor la scris (pe ritm de rap) :))