14-10-2010, 01:17 PM
Hello, amigo. Terminând lucrarea mult mai devreme [ sâc, mami! ] , am onoarea de a o posta prima. Dar inainte de asta, vreau sa ii multumesc lui Shuu, o scumpete de fată, care a putut sa isi facâ timp ca să mă corecteze. După ce voi posta lucrarea, vă rog, să asteptati să posteze si celălantă concurentă pentru a vota.
- Mami, promiţi că n-o sa mori? răsună cuvintele blajine ale unei fetiţe ce încă nu cunoaştea responsabilităţile vieţii.
- Promit, ai spus cu un zâmbet suav pe chip. Mă priveai cu acei ochi ce încă din copilărie au vegheat asupra mea. Acei ochi căprui îi fixau pe ai mei. Ca un copil naiv, am zâmbit larg şi am crezut tot ce mi-ai zis, acela era răspunsul ce mi-a păzit visele în acea seară.
Anii treceau, iar tu parcă te pierdeai ca ultimul surâs în zi de iarnă. Şi acum îmi aduc aminte de promisiunea făcută, trebuia să ştiu că într-o zi tot fără suflare vei fi.
E trist că toţi aceşti ani au trecut atât de repede, nepăsându-le de muritorii ca noi, cu vise de joasă speţă.
Fară tine alături a trebuit să ma descurc singură, am învăţat să mă ridic la standartele concepute de alţii, doar pentru a le dovedi că oricât de grea e viaţa trebuie să mergi pe drumul pe ca l-ai ales; am invăţat să privesc totul cu ochi de critic ce îi sfidează pe toţi; a privi viaţa ca un mister ce se strecoară fără a cere voie şi sapă în inimă până la durere.
Acela a fost trecutul, acum trăim în prezent. Credeam că aceşti trei ani o să dureze o eternitate, însă timpul nemilos a curs fără a putea reţine care a fost ultima lacrimă scursă pe pământul secetos, ultimul răsărit de soare peste mormântul tău, ultima speranţă că tu te-ai putea întoarce.
Mă uit în jur, întunericul apăsător se armonizează cu sunetul crispat al ceasului ce sta să cadă - e vechi şi ponosit, un strat de praf îi acoperă culoarea de altădată, e în acelaşi loc unde l-ai lăsat acum multă vreme. Parcă aşteptă ca degetele tale să atingă sticla, apoi sa contureze liniile ce servesc drept model.
Toţi aşteaptă ca tu să prinzi viaţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, să le alini sufletele frământate de griji cu vorbe dulci şi armonioase...
Acum pot doar privi pământul ce iţi acoperă trupul firav, simt că înca trăieşti , încurajându-mă să merg mai departe, să nu cedez cănd sunt mai aproape să îmi trăiesc visul.
Atunci când mâna mea făcea contact cu marmura crucii tale, parca erai lângă mine, şoptindu-mi că totul va fi bine, că nimic nu se va schimba. În nopţile în care singurătatea îşi făcea simţită prezenta, simţeam cum două braţe îmi înconjoară trupul şi un suflu cald îmi îngreunează pleoapele, lăsându-le cu greu să se închidă, întâlnind acea lume unde e mereu vară, unde copacii înfloriţi protejează cărarea sper un codru bătran, al cărui zumzet ajunge la urechile unei fetiţe ce stă sub umbra unui tei privind infinit pânză albastră, ce pamblici multicolore se întind pe lângă norii pufoşi, încărcaţi cu dorinţele pure ale copiilor ce încă mai cred în fericire.
Îţi mai aduci aminte când şoselele erau acoperite de omăd, iar eu stănd la colţ de stradă aşteptându-te să vii să mă duci acasă? Aceste amintiri le-ai luat cu tine în rai sau le-ai lăsat zăcând undeva pe pământ?
Parcă ieri se întâmpla totul... Lemnele pocnind în sobă, spuma şampaniei alunecând pe sticlă. Ma simţeam atât de prinsă în acea atmosferă, tu te uitai la mine şi o stare de euforie mă cuprinse. Nici una nu zicea nimic, un sunet ca o pocnitură spulbera acea linişte. Am întors capul pentru câteva minute, pe geam se puteau observa mici luminiţe; erau artificiile. Am simţit o mână rece pe umăr, am înclinat capul şi am surâs amuzată. Am arătat cu degetul spre geam şi am văzut că mimai ceva din buze. Nu înţelegeam nimic, parcă vorbeai doar pentru tine. Mâna deja o luasei de pe umăr doar ca să îmi faci semn să mă duc afară, şi aşa am şi făcut. Alergam prin acel covor alb aşternut la picioarele mele, eram atât de fericită, inima îmi bătea din ce în ce mai tare şi am început să mă învârt fără să îmi pese de oamenii ce treceau pe lângă mine. Atingerea vântului pe obrajii mei mi i-au făcut roşii ca mărul; buzele mele aveau deja o culoare ştearsă în timp ce ochii mei te zăriră la poartă. Stăteai şi ma priveai schiţând un zâmbet. Cine mai avea nevoie de îngeri atâta timp cât te avea pe tine? Mâinile tale aşteptau să mă îmbrăţişeze, mă îndemnai din priviri să mă apropii de tine. Paşii mei grăbiţi lăsau urme în spatele meu, mi-am încolăcit mâinile după gâtul tău şi mi-am scufundat chipul îmbujorat în hainele ce le purtai. Aveau un miros aparte, a lavandă. Fulgii ne acopereau, iari o rază de soare se prelingea pe trupul tău, bunătatea din ochii tăi mă copleşea, vrând şi eu ca într-o zi să pot fi ca tine. Te-ai apropiat de urechea mea şi ai zis încet, de parcă nu ai fi vrut să audă nimeni, "Te iubesc, scumpo". Eram atât de încântată încât nu am putut să mă abţin să nu îţi răspund şi eu cu un simplu "La fel" .
Doar amintiri... ce vor rămâne întipărite în memoria mea, alinându-mă când pereţii sticloşi ai tristeţii vor crea o barieră între mine şi imaginea ta.
Amintiri
- Mami, promiţi că n-o sa mori? răsună cuvintele blajine ale unei fetiţe ce încă nu cunoaştea responsabilităţile vieţii.
- Promit, ai spus cu un zâmbet suav pe chip. Mă priveai cu acei ochi ce încă din copilărie au vegheat asupra mea. Acei ochi căprui îi fixau pe ai mei. Ca un copil naiv, am zâmbit larg şi am crezut tot ce mi-ai zis, acela era răspunsul ce mi-a păzit visele în acea seară.
Anii treceau, iar tu parcă te pierdeai ca ultimul surâs în zi de iarnă. Şi acum îmi aduc aminte de promisiunea făcută, trebuia să ştiu că într-o zi tot fără suflare vei fi.
E trist că toţi aceşti ani au trecut atât de repede, nepăsându-le de muritorii ca noi, cu vise de joasă speţă.
Fară tine alături a trebuit să ma descurc singură, am învăţat să mă ridic la standartele concepute de alţii, doar pentru a le dovedi că oricât de grea e viaţa trebuie să mergi pe drumul pe ca l-ai ales; am invăţat să privesc totul cu ochi de critic ce îi sfidează pe toţi; a privi viaţa ca un mister ce se strecoară fără a cere voie şi sapă în inimă până la durere.
Acela a fost trecutul, acum trăim în prezent. Credeam că aceşti trei ani o să dureze o eternitate, însă timpul nemilos a curs fără a putea reţine care a fost ultima lacrimă scursă pe pământul secetos, ultimul răsărit de soare peste mormântul tău, ultima speranţă că tu te-ai putea întoarce.
Mă uit în jur, întunericul apăsător se armonizează cu sunetul crispat al ceasului ce sta să cadă - e vechi şi ponosit, un strat de praf îi acoperă culoarea de altădată, e în acelaşi loc unde l-ai lăsat acum multă vreme. Parcă aşteptă ca degetele tale să atingă sticla, apoi sa contureze liniile ce servesc drept model.
Toţi aşteaptă ca tu să prinzi viaţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, să le alini sufletele frământate de griji cu vorbe dulci şi armonioase...
Acum pot doar privi pământul ce iţi acoperă trupul firav, simt că înca trăieşti , încurajându-mă să merg mai departe, să nu cedez cănd sunt mai aproape să îmi trăiesc visul.
Atunci când mâna mea făcea contact cu marmura crucii tale, parca erai lângă mine, şoptindu-mi că totul va fi bine, că nimic nu se va schimba. În nopţile în care singurătatea îşi făcea simţită prezenta, simţeam cum două braţe îmi înconjoară trupul şi un suflu cald îmi îngreunează pleoapele, lăsându-le cu greu să se închidă, întâlnind acea lume unde e mereu vară, unde copacii înfloriţi protejează cărarea sper un codru bătran, al cărui zumzet ajunge la urechile unei fetiţe ce stă sub umbra unui tei privind infinit pânză albastră, ce pamblici multicolore se întind pe lângă norii pufoşi, încărcaţi cu dorinţele pure ale copiilor ce încă mai cred în fericire.
Îţi mai aduci aminte când şoselele erau acoperite de omăd, iar eu stănd la colţ de stradă aşteptându-te să vii să mă duci acasă? Aceste amintiri le-ai luat cu tine în rai sau le-ai lăsat zăcând undeva pe pământ?
Parcă ieri se întâmpla totul... Lemnele pocnind în sobă, spuma şampaniei alunecând pe sticlă. Ma simţeam atât de prinsă în acea atmosferă, tu te uitai la mine şi o stare de euforie mă cuprinse. Nici una nu zicea nimic, un sunet ca o pocnitură spulbera acea linişte. Am întors capul pentru câteva minute, pe geam se puteau observa mici luminiţe; erau artificiile. Am simţit o mână rece pe umăr, am înclinat capul şi am surâs amuzată. Am arătat cu degetul spre geam şi am văzut că mimai ceva din buze. Nu înţelegeam nimic, parcă vorbeai doar pentru tine. Mâna deja o luasei de pe umăr doar ca să îmi faci semn să mă duc afară, şi aşa am şi făcut. Alergam prin acel covor alb aşternut la picioarele mele, eram atât de fericită, inima îmi bătea din ce în ce mai tare şi am început să mă învârt fără să îmi pese de oamenii ce treceau pe lângă mine. Atingerea vântului pe obrajii mei mi i-au făcut roşii ca mărul; buzele mele aveau deja o culoare ştearsă în timp ce ochii mei te zăriră la poartă. Stăteai şi ma priveai schiţând un zâmbet. Cine mai avea nevoie de îngeri atâta timp cât te avea pe tine? Mâinile tale aşteptau să mă îmbrăţişeze, mă îndemnai din priviri să mă apropii de tine. Paşii mei grăbiţi lăsau urme în spatele meu, mi-am încolăcit mâinile după gâtul tău şi mi-am scufundat chipul îmbujorat în hainele ce le purtai. Aveau un miros aparte, a lavandă. Fulgii ne acopereau, iari o rază de soare se prelingea pe trupul tău, bunătatea din ochii tăi mă copleşea, vrând şi eu ca într-o zi să pot fi ca tine. Te-ai apropiat de urechea mea şi ai zis încet, de parcă nu ai fi vrut să audă nimeni, "Te iubesc, scumpo". Eram atât de încântată încât nu am putut să mă abţin să nu îţi răspund şi eu cu un simplu "La fel" .
Doar amintiri... ce vor rămâne întipărite în memoria mea, alinându-mă când pereţii sticloşi ai tristeţii vor crea o barieră între mine şi imaginea ta.
"Forgive you? Why? It's not like I'm mad or anything. You were the one who got angry; just like you said, I was being too nosy. I've always been like that, not knowing my boundaries. I'm the type who'll water a plant til it drowns."
- Yokozawa Takafumi no Baai, vol. 2