10-03-2011, 06:03 PM
ma gandeam serios sa fac o drama din poveste si sa o lungesc mai mult, dar m-am razgandit desi nu stiu exact de ce
in fine... nu mai conteaza asta
sper ca nu am dat-o in bara cu dialogul pentru ca sunt putin cam paralela cu el
cam atat, bucurati-va de sfarsit
(Partea a 3a)
Un nou paradis...
Cate nopti nedormite a trait cu speranta ca ea se va intoarce, ca isi va respecta promisiunea facuta cu prea mult timp inainte, cate cafele amare ii otraveau trupul noapte de noapte intr-o fortare inumana de a nu adormi, de cate ori a tremurat de frig din cauza vantului rece care intra pe fereasta vesnic deschisa... atatea sacrifici facute in zadar, probabil, si cea mai importanta intrebare era oare el cat va ma rezista? Caci isi spusese de mii de ori ca daca ea nu se va intoarce la el, va merge el la ea, de aici si atata neglijenta fata de propriul trup care devenea tot mai slab si mai bolnav cu fiecare zi monotona si cu fiecare noapte inecata intr-o singuratate nesfarsita care il faceau atat de slab, atat de vulnerabil. Doar amintirea a ceea ce el a fost odata il faceau sa se enerveze intr-un mod absurd, amplificand poate intentionat aceea deteriorare a propriei persoane, tot ce mai avea erau acele regrete care nu ii paraseau mintea si sufletul nici macar pentru cateva secunde, erau ca un tatuaj permanent care il facea pe purtator atat de tulbur, nesigur, ajungand chiar la un delir nesfarsit si totusi ceea ce il distrugea cel mai tare era probabil aceea liniste mortuara care il urmarea la fiecare pas, si totusi el era acela care refuza sa comunice cu oricine altcineva in afara de ea... dar gandul ca “ea nu se va mai intoarce†era prea dureros pentru al putea pur si simplu accepta, asa ca gasise mult mai usor sa refuze gandul precum un copil incapatanat ce nu vroia sa accepte ca ciocolata s-a terminat sau ca ii face rau. Statea ore in sir privind acelas tablou in care de curand o regasise pe ea, il obseda chiar mai mult ca inainte si atunci cand isi permitea sa viseze o vedea pe ea iesind din acelas tablou, imbratisandu-l, sarutandu-l pantru o vesnicie. Totul ii parea prea strain intr-o lume in care ea nu exista si nimeni nu putea intelege ceea ce el simtea asa ca prefera sa ii trateze pe toti cu aceiasi rece indiferenta, dar cum ar fi putut sa fie altfel cand ranile din sufletul sau nu ar fi putut fi vindecate decat de ea, iar absenta ei nu era ceva cu care s-ar fi putut obisnui vreodata caci nu crezuse niciodata ca timpul poate vindeca altfel de rani in afara de cele fizice, si nici chiar pe acelea daca nu exista si un alt fel de tratament pe langa. Si poate totusi motivul indiferentei sale era acela ca nu vroia sa ii faca pe ceilalti sa sufere, pentru ca stia ca locul lui nu era acolo, langa ei si ca timpul lui in aceasta lume fata de care capatase o respingere nemarginita era limitat caci cu fiecare zi el devenea tot mai convins de faptul ca locul lui nu era acolo, printre atatia oameni vii care isi continuau viata nepasatori de suferinta celor din jurul lor.
Si astfel lasa pur si simplu sa treaca timpul pe langa el, asculta uneori secundarul in linistea noptilor si se gandea cu atata usurinta la moarte, fara teama... pentru el moartea devenise singura poarta de scapare sau poate singura cale spre fericire. Si astfel, pentru ca nu se putea altfel, timpul se scurse probabil mult prea repede si un alt suflet mult prea tanar parasise pamantul intr-o dorinta nebuna de a-si indeplini nevoia de iubire. Si ajunse departe, in acel loc dupa care tanjise atat de mult, acel loc in care prezenta ei era mai mult decat o simpla iluzie si totusi... singurul lucru care il astepta acolo erau doi ochii reci si totusi gata sa inceapa sa planga in orice secunda.
- De ce? De ce ai facut asta?... Inca nu e prea tarziu pentru tine. Intoarcete si uita-ma.
- Nu ma intorc nicaieri fara tine, iar daca tu nu te poti intoarce cu mine atunci voi ramane aici pentru totdeauna... cu tine.
- Nu! Nu te pot lasa sa faci asta.
- Intelege odata ca te iubesc!
Ii spusese in sfarsit acele doua cuvinte pe care le amanase atata timp, care i-a fost atat de frica sa le spuna inainte ca ceva din toate astea sa se intample, inainte sa fie prea tarziu. Iar ea auzindu-le nu a mai putut sa se opuna, pana la urma si-a dorit atat de mult ca el sa fie acolo, cu ea, caci isi spusese de atatea ori ca un paradis fara el este doar o alta forma a iadului. Si astfel drama a doi tineri incompleti unul fara altul s-a transformat in cel mai frumos vis a fiecaruia dintre ei.
Happy end
asta a fost tot :D
astept comentari....
in fine... nu mai conteaza asta
sper ca nu am dat-o in bara cu dialogul pentru ca sunt putin cam paralela cu el
cam atat, bucurati-va de sfarsit
(Partea a 3a)
Un nou paradis...
Cate nopti nedormite a trait cu speranta ca ea se va intoarce, ca isi va respecta promisiunea facuta cu prea mult timp inainte, cate cafele amare ii otraveau trupul noapte de noapte intr-o fortare inumana de a nu adormi, de cate ori a tremurat de frig din cauza vantului rece care intra pe fereasta vesnic deschisa... atatea sacrifici facute in zadar, probabil, si cea mai importanta intrebare era oare el cat va ma rezista? Caci isi spusese de mii de ori ca daca ea nu se va intoarce la el, va merge el la ea, de aici si atata neglijenta fata de propriul trup care devenea tot mai slab si mai bolnav cu fiecare zi monotona si cu fiecare noapte inecata intr-o singuratate nesfarsita care il faceau atat de slab, atat de vulnerabil. Doar amintirea a ceea ce el a fost odata il faceau sa se enerveze intr-un mod absurd, amplificand poate intentionat aceea deteriorare a propriei persoane, tot ce mai avea erau acele regrete care nu ii paraseau mintea si sufletul nici macar pentru cateva secunde, erau ca un tatuaj permanent care il facea pe purtator atat de tulbur, nesigur, ajungand chiar la un delir nesfarsit si totusi ceea ce il distrugea cel mai tare era probabil aceea liniste mortuara care il urmarea la fiecare pas, si totusi el era acela care refuza sa comunice cu oricine altcineva in afara de ea... dar gandul ca “ea nu se va mai intoarce†era prea dureros pentru al putea pur si simplu accepta, asa ca gasise mult mai usor sa refuze gandul precum un copil incapatanat ce nu vroia sa accepte ca ciocolata s-a terminat sau ca ii face rau. Statea ore in sir privind acelas tablou in care de curand o regasise pe ea, il obseda chiar mai mult ca inainte si atunci cand isi permitea sa viseze o vedea pe ea iesind din acelas tablou, imbratisandu-l, sarutandu-l pantru o vesnicie. Totul ii parea prea strain intr-o lume in care ea nu exista si nimeni nu putea intelege ceea ce el simtea asa ca prefera sa ii trateze pe toti cu aceiasi rece indiferenta, dar cum ar fi putut sa fie altfel cand ranile din sufletul sau nu ar fi putut fi vindecate decat de ea, iar absenta ei nu era ceva cu care s-ar fi putut obisnui vreodata caci nu crezuse niciodata ca timpul poate vindeca altfel de rani in afara de cele fizice, si nici chiar pe acelea daca nu exista si un alt fel de tratament pe langa. Si poate totusi motivul indiferentei sale era acela ca nu vroia sa ii faca pe ceilalti sa sufere, pentru ca stia ca locul lui nu era acolo, langa ei si ca timpul lui in aceasta lume fata de care capatase o respingere nemarginita era limitat caci cu fiecare zi el devenea tot mai convins de faptul ca locul lui nu era acolo, printre atatia oameni vii care isi continuau viata nepasatori de suferinta celor din jurul lor.
Si astfel lasa pur si simplu sa treaca timpul pe langa el, asculta uneori secundarul in linistea noptilor si se gandea cu atata usurinta la moarte, fara teama... pentru el moartea devenise singura poarta de scapare sau poate singura cale spre fericire. Si astfel, pentru ca nu se putea altfel, timpul se scurse probabil mult prea repede si un alt suflet mult prea tanar parasise pamantul intr-o dorinta nebuna de a-si indeplini nevoia de iubire. Si ajunse departe, in acel loc dupa care tanjise atat de mult, acel loc in care prezenta ei era mai mult decat o simpla iluzie si totusi... singurul lucru care il astepta acolo erau doi ochii reci si totusi gata sa inceapa sa planga in orice secunda.
- De ce? De ce ai facut asta?... Inca nu e prea tarziu pentru tine. Intoarcete si uita-ma.
- Nu ma intorc nicaieri fara tine, iar daca tu nu te poti intoarce cu mine atunci voi ramane aici pentru totdeauna... cu tine.
- Nu! Nu te pot lasa sa faci asta.
- Intelege odata ca te iubesc!
Ii spusese in sfarsit acele doua cuvinte pe care le amanase atata timp, care i-a fost atat de frica sa le spuna inainte ca ceva din toate astea sa se intample, inainte sa fie prea tarziu. Iar ea auzindu-le nu a mai putut sa se opuna, pana la urma si-a dorit atat de mult ca el sa fie acolo, cu ea, caci isi spusese de atatea ori ca un paradis fara el este doar o alta forma a iadului. Si astfel drama a doi tineri incompleti unul fara altul s-a transformat in cel mai frumos vis a fiecaruia dintre ei.
Happy end
asta a fost tot :D
astept comentari....
