23-04-2011, 06:53 PM
Bună ! Este primul fic pe care-l postez pe internet , respectiv pe acest site .
Recunosc , lipsă de inspiraţie , oricum , sper să îl citiţi , eventual să vă exprimaţi opinia (m-aş bucura tare mult :001_302: ) . Aştept critici , sfaturi !
Personajul principal este reprezentat de un tânăr în vârstă de şaisprezece ani . Probabil , primele capitole vor fi plictisitoare .
Printre lacrimi , aşez scrisoarea pe noptiera neagră de lângă patul ei , privind cu regret fruntea sa albă brăzdată de amprentele vieţii . Mişcările scurte ale pleoapelor sale indică prezenţa unui vis tulburător în subconştientul obosit . Aici şi acum , se termină totul , urmează să părăsesc clădirea copilăriei mele şi să străpung sorgintea amintirilor prăfuite . Deşi am reţineri păşesc sfios către uşă , lăsând în urmă doar o bucată a sufletului meu imprimată pe o banală coală de hârtie. Cu cât înaintez spre ieşirea principală simt o stare de greaţă , urmată de întrebări retorice care-mi îmbălsămează conştiinţa cu frustrări . Încă un pas şi ajung în atmosfera rece şi stranie specifică nopţii .
Ah. Plouă! E vară , drace … şi plouă! – îmi repet aceste cuvinte în timp ce-mi aşez gluga pe cap . În general , iubesc aerul proaspăt rezultat în urma contactului dintre asfaltul încins şi picăturile reci , dar , în acest moment , îmi este imperios necesar un cer senin , cât şi o frumoasă lună ale căror raze au puterea să-mi lumineze calea. Pânza de apă devine un adevărat obstacol , fiind obscură precum mintea mea. Desigur , ceea ce contează , momentan , este trenul pe care trebuie să-l prind , acesta realizând , oarecum , transcenderea vechiului ego într-un spaţiu total nou.
Pot , să jur , că de această dată norocul este de partea mea , având în vedere , că fosta mea casă se află la câţiva metrii de gară. O dată ajuns în locaţia respectivă , mă grăbesc să achiziţionez un bilet . Deşi este trecut de miezul nopţii şi atmosfera din gară pare scena unei pelicule de groază , inima-mi bate foarte tare la gândul că peste câteva ore îmi voi revedea tatăl .
Proptit de un stâlp , cu un rucsac mare la picioare , savurez dulcea aşteptare printr-un covrig plin de mac şi sare.
Minutele trec şi trec , iar mijlocul de transport îşi face apariţia timid prin aerul îmbâcsit prezent în jurul nărilor.
Mişcă-te , mişcă-te ! – în timp ce frigul îmi cuprinde membrele superioare şi gândirea este îmbălsămată de înjurături , giganticul din metal pare şi mai îndepărtat ca înainte , putând să fie zărite doar două lumini orbitoare care se aseamănă cu un amalgam de licurici . Simt că sunt asfixiat de adierile reci , dar încă rabd … încă.
O clipă inchid ochii , încercând să-mi menţin calmitatea cu arhicunoscutul “inspiră-expirㆺi se pare că efectul nu întârzie să apară . Mă aflu în faţa uşii trenului , aşteptând să se deschidă. Ud şi epuizat , mă îndrept către compartimentul în care îmi voi petrece întreaga noapte . După ceva timp , îl găsesc . În sfârşit pot să mă odihnesc , având în vedere că în mica încăpere este prezent doar un cuplu de bătrânei liniştiţi care îşi aţintesc privirea involuntar asupra mea , neschiţând nici o expresie specifică . Oricum , în această situaţie , tolerez insistenţa înglobată în pupilele lor , concentrându-mă pe converşii mei umezi şi plini de noroi , momentan .
După ce mă fac comod pe scaunul moale , mă prefac că sunt preocupat de o carte interesantă găsită în rucsac , deşi mintea-mi este devorată de vocea mamei şi de posibila reacţie dezvoltată de scrisoarea respectivă . În orice caz , pe lângă eternele sentimente de vinovăţie , simt şi o presiune din cauza felului în care sunt analizat de vecinii muribunzi sau cel puţin doar de unul dintre ei , celălalt fiind pierdut pe tărâmul ficţiunii . Cu cât încerc să adopt postura de ignorant , cu atât mai mult devin paranoic şi iritat . Într-un final ,îmi axez privirea pe chipul ridat şi aspru al bărbatului , îngrozindu-mă negrul ochilor săi . Fiorii îmi sfâşie pieptul , dorindu-mi să ies din aria de analizare .
Simt că sunt inferior acestui om bizar .
După mai multe încercări , reuşesc să îmi concentrez energia asupra cărţii situate în mâinile tremurânde . Ceva se întâmplă … individul acesta chiar reuşeşte să mă timoreze dintr-o simplă ochire? În fond , conştientizez că mereu am avut un caracter slab , însă acum se întâmplă ceva diferit , alături de frică şi furie , regăsesc şi emoţia specfică unei persoane infame . A trecut mai bine de un ceas , iar ochii lui , încă , sunt aţintiţi asupra mea . Nu pot să mai suport această atmosferă apăsătoare , aşadar păşesc către uşa glisabilă prin care zăresc coridorul pe jumătate întunecat . Chiar dacă acţionez rapid , calea îmi este stopată de un baston brun ornat la extremităţi cu sclipiri aurii ; încheieturile îmi sunt imobilizate de teamă şi nedumerire . În cele din urmă , îmi reiau locul , respirând sacadat .
- Calmează-te , puştiule …
Glasul răguşit al bărbatului ricoşează în subconştient , transformându-mi fericirea în bucăţele de suferinţă. Îmi ţin capul aplecat în faţa sa , cerând îndurare prin tăcerea care-mi coase buzele . Totuşi , inima îmi este împroşcată cu particule de curiozitate şi naivitate , aşteptând , în orice secundă , un alt cuvânt de la dânsul .
- De ce te temi? – tonul său emană înţelepciune şi căldură , dintr-o dată , alungând sentimentele negative care-mi ademneau sufletul terifiat la tortura eternă a Iadului .
Răul care sălăşluieşte în partea mea umană mă îndeamnă să-i răspund , însă singurul lucru pronunţaţ este un mormăit asemănător cu al unui lepros care se îneacă , din grabă , cu medicamentul .
Ridurile , scrijelite de-a lungul gurii sale , se repoziţionează , bătrânul încercând să mai dezvolte un subiect , după ce a fost plictisit de reţinerea mea .
- Hmm…presupun că mămica ta este îngrijorată de micuţa ta călătorie .
- Ce ştiţi , dumneavoastră , despre mine ?
- Se pare că puştiul nu este mut …
Îmi plimb mâna prin dreptul ochilor , străduindu-mă să păstrez liniştea . Nu doresc o altă discuţie cu el . În principiu , prefer plictiseala şi oboseala în locul acestui dialog fără sens care-mi provoacă nemulţumire şi nervi . Înşfac cartea , utlizând-o , din nou , ca pe o ocupaţie mult mai importantă , în timp ce , bătrânul îşi întoarce privirea spre doamna de lângă el , începând să ofteze şi să bolborosească diverse cuvinte .
- Oh , Caroline , scumpa mea …
Somnul începe să mă corupă , pleopele căzând greaoaie , însă îmi dau ochii peste cap , în speranţa că nu voi adormi . Începusem să mă obişnuiesc cu atmosfera ciudată care mă încolţea , pană când , comportamentul paşnic este înlăturat de frazele enunţate de celălalt călător .
- Tot ceea ce observi în jurul tău , este doar acel ceva perisabil . Vezi tu , peste câţiva ani , în cazul meu şi al ei , peste câteva decenii , în cazul tău , totul se va termina . Ne-am zbătut atâta timp să umplem acel gol cu împlinire , fericire şi iubire , iar tot ce rămâne este doar carnea putrezită afundată în ţărână alături de viermii mişunători .
Uimit de spusele bărbatului , îmi ridic privirea , încercând să înţeleg , având în vedere că la acea oră , creierul procesează mai lent informaţia . Ce pot să grăiesc ? Omul are dreptate . Pe la urmă , individul acela diabolic nu există , ci este doar o viziune eronată a unui adolescent confuz .Îmi dăruiesc toată atenţia lui .
- Totuşi , ce te aduce în această “excursie†nocturnă?
Pun în balanţă cuvintele pe care doresc să le exprim , căutând un răspuns cât de cât onest , în fond este doar un străin pe care nu îl voi mai revedea vreodată ;
- Obligaţia .
- Obligaţia zici?
- Întocmai ! Dar pe dumneavoastră ?
Îşi plimbă degetele albe de-a lungul părului grizonat, creionând în colţul buzelor un zâmbet trist . Apoi înghite în sec şi îi mângâie umărul femeii , venindu-i greu să dezvolte adevărul .
- Moartea , dragule , moartea !
Vocea ştearsă şi joasă a omului îmi impune compasiune , înţelegere , deşi , adesea , percep acest subiect ca fiind o normalitate de care nu ar trebui să ne temem . Eu sunt obişnuit cu gândul acestui fenomen ireversibil , având în vedere că este singurul moment real şi sigur care nu ocoleşte nici o fiinţă , fie ea mare sau mică , importantă sau nu . De asemenea , acest “capăt†nu reprezintă o viaţă într-o altă lume , o reîncarnare sau un “bilet†cu direcţia către Rai , respectiv Infern , ci un alt nivel al “drumului†pe care suntem obligaţi să-l escaladăm .
- Poftim?
- Curând , soţia minunată de lângă mine va deveni văduvă .
Ochii îi sclipesc din cauza lacrimilor , pupilele dilatându-se din ce în ce mai mult ; îşi muşcă buza inferioară , eliberându-şi astfel stresul , însă pot să observ că ceva din interiorul său se năruie , fragment cu fragment . Îi împărtăşesc durerea , având un moment de reculegere , în care mă imaginez în această perioadă nenorocită : eu cu un baston ?! Niciodată .
- Unde ţi-e gândul , băiete ? Văd că nici nu mai clipeşti …
- Bănuiesc că l-am rătăcit de mult ! Ştiţi , eu nu înţeleg ce aţi vrut să ziceţi mai devreme …
- Nu mai contează , oricum tu te "bucuri" de probleme mai grave , nu-i aşa?
- Nu am probleme .
- Sigur că nu . Stai liniştit şi eu am fost cândva tânăr , îmi dau seama din comportamentul tău că ai ceva pe inimă . Ia spune-mi câţi ani ai ?
- Åžaisprezece .
- Oho ! Mulţi înainte ! eu am experienţă în faţa ta cu cinci zeci şi patru de ani .
Surâsul expresiv de pe chipul său nu mi se mai pare ironic , din contră opinia mea coincide cu a sa . Problema mea este destul de acidă , încât nu pot să o accept , să o retrăiesc , astfel încerc să o ascund într-o multitudine de speranţe şi ţipete .
Soarele iese la iveală , cerul căpătând sclipiri sidefii , iar eu nu mai am mult de parcurs până la destinaţie . Se pare că am aţipit puţin , deoarece compartimentul este complet gol , iar bagajele celor doi soţi au dispărut şi ele . Mă gândesc că poate au coborât la staţia precedentă . Oricum , acum , cel mai important lucru este întâlnirea cu cel de-al doilea părinte al meu care , bănuiesc că se află în gară deja .
O frână destul de neaşteptată este utilizată de mijlocul de transport , trezindu-mă total la realitate . Cu lene şi plictiseală , îmi recuperez rucsacul , încercând să ajung pe asfaltul călduţ al peronului . În sfârşit , amintirile frumoase se derulează în a mea raţiune , punând stăpânire pe spirit o emoţie intensă care mă obligă să respir într-un ritm alert . Îl văd , chiar al naibii de clar , este acolo , la câţiva metrii depărtare , fumând o ţigară şi privind în van şinele … este bătrânul meu tată .
Recunosc , lipsă de inspiraţie , oricum , sper să îl citiţi , eventual să vă exprimaţi opinia (m-aş bucura tare mult :001_302: ) . Aştept critici , sfaturi !
Personajul principal este reprezentat de un tânăr în vârstă de şaisprezece ani . Probabil , primele capitole vor fi plictisitoare .
Capitolul 1 :
“Dragă mamă ,
Până mâine aceste frânturi de fericire vor dispărea , dar eu , voi rămâne acelaşi.
Pretinzi că mă cunoşti …
Spune-mi , atotcunoscătoare , un zâmbet metamorfozează omida în fluture sau
mugurele în floare?
Nu , naiva mea mamă , aceasta e urmarea timpului , e voinţa grandiosului Cronos…
Iar , eu , sunt doar un lup al cărui nărav rămâne neschimbat .
Al tău fiu , David.â€
Până mâine aceste frânturi de fericire vor dispărea , dar eu , voi rămâne acelaşi.
Pretinzi că mă cunoşti …
Spune-mi , atotcunoscătoare , un zâmbet metamorfozează omida în fluture sau
mugurele în floare?
Nu , naiva mea mamă , aceasta e urmarea timpului , e voinţa grandiosului Cronos…
Iar , eu , sunt doar un lup al cărui nărav rămâne neschimbat .
Al tău fiu , David.â€
Printre lacrimi , aşez scrisoarea pe noptiera neagră de lângă patul ei , privind cu regret fruntea sa albă brăzdată de amprentele vieţii . Mişcările scurte ale pleoapelor sale indică prezenţa unui vis tulburător în subconştientul obosit . Aici şi acum , se termină totul , urmează să părăsesc clădirea copilăriei mele şi să străpung sorgintea amintirilor prăfuite . Deşi am reţineri păşesc sfios către uşă , lăsând în urmă doar o bucată a sufletului meu imprimată pe o banală coală de hârtie. Cu cât înaintez spre ieşirea principală simt o stare de greaţă , urmată de întrebări retorice care-mi îmbălsămează conştiinţa cu frustrări . Încă un pas şi ajung în atmosfera rece şi stranie specifică nopţii .
Ah. Plouă! E vară , drace … şi plouă! – îmi repet aceste cuvinte în timp ce-mi aşez gluga pe cap . În general , iubesc aerul proaspăt rezultat în urma contactului dintre asfaltul încins şi picăturile reci , dar , în acest moment , îmi este imperios necesar un cer senin , cât şi o frumoasă lună ale căror raze au puterea să-mi lumineze calea. Pânza de apă devine un adevărat obstacol , fiind obscură precum mintea mea. Desigur , ceea ce contează , momentan , este trenul pe care trebuie să-l prind , acesta realizând , oarecum , transcenderea vechiului ego într-un spaţiu total nou.
Pot , să jur , că de această dată norocul este de partea mea , având în vedere , că fosta mea casă se află la câţiva metrii de gară. O dată ajuns în locaţia respectivă , mă grăbesc să achiziţionez un bilet . Deşi este trecut de miezul nopţii şi atmosfera din gară pare scena unei pelicule de groază , inima-mi bate foarte tare la gândul că peste câteva ore îmi voi revedea tatăl .
Proptit de un stâlp , cu un rucsac mare la picioare , savurez dulcea aşteptare printr-un covrig plin de mac şi sare.
Minutele trec şi trec , iar mijlocul de transport îşi face apariţia timid prin aerul îmbâcsit prezent în jurul nărilor.
Mişcă-te , mişcă-te ! – în timp ce frigul îmi cuprinde membrele superioare şi gândirea este îmbălsămată de înjurături , giganticul din metal pare şi mai îndepărtat ca înainte , putând să fie zărite doar două lumini orbitoare care se aseamănă cu un amalgam de licurici . Simt că sunt asfixiat de adierile reci , dar încă rabd … încă.
O clipă inchid ochii , încercând să-mi menţin calmitatea cu arhicunoscutul “inspiră-expirㆺi se pare că efectul nu întârzie să apară . Mă aflu în faţa uşii trenului , aşteptând să se deschidă. Ud şi epuizat , mă îndrept către compartimentul în care îmi voi petrece întreaga noapte . După ceva timp , îl găsesc . În sfârşit pot să mă odihnesc , având în vedere că în mica încăpere este prezent doar un cuplu de bătrânei liniştiţi care îşi aţintesc privirea involuntar asupra mea , neschiţând nici o expresie specifică . Oricum , în această situaţie , tolerez insistenţa înglobată în pupilele lor , concentrându-mă pe converşii mei umezi şi plini de noroi , momentan .
După ce mă fac comod pe scaunul moale , mă prefac că sunt preocupat de o carte interesantă găsită în rucsac , deşi mintea-mi este devorată de vocea mamei şi de posibila reacţie dezvoltată de scrisoarea respectivă . În orice caz , pe lângă eternele sentimente de vinovăţie , simt şi o presiune din cauza felului în care sunt analizat de vecinii muribunzi sau cel puţin doar de unul dintre ei , celălalt fiind pierdut pe tărâmul ficţiunii . Cu cât încerc să adopt postura de ignorant , cu atât mai mult devin paranoic şi iritat . Într-un final ,îmi axez privirea pe chipul ridat şi aspru al bărbatului , îngrozindu-mă negrul ochilor săi . Fiorii îmi sfâşie pieptul , dorindu-mi să ies din aria de analizare .
Simt că sunt inferior acestui om bizar .
După mai multe încercări , reuşesc să îmi concentrez energia asupra cărţii situate în mâinile tremurânde . Ceva se întâmplă … individul acesta chiar reuşeşte să mă timoreze dintr-o simplă ochire? În fond , conştientizez că mereu am avut un caracter slab , însă acum se întâmplă ceva diferit , alături de frică şi furie , regăsesc şi emoţia specfică unei persoane infame . A trecut mai bine de un ceas , iar ochii lui , încă , sunt aţintiţi asupra mea . Nu pot să mai suport această atmosferă apăsătoare , aşadar păşesc către uşa glisabilă prin care zăresc coridorul pe jumătate întunecat . Chiar dacă acţionez rapid , calea îmi este stopată de un baston brun ornat la extremităţi cu sclipiri aurii ; încheieturile îmi sunt imobilizate de teamă şi nedumerire . În cele din urmă , îmi reiau locul , respirând sacadat .
- Calmează-te , puştiule …
Glasul răguşit al bărbatului ricoşează în subconştient , transformându-mi fericirea în bucăţele de suferinţă. Îmi ţin capul aplecat în faţa sa , cerând îndurare prin tăcerea care-mi coase buzele . Totuşi , inima îmi este împroşcată cu particule de curiozitate şi naivitate , aşteptând , în orice secundă , un alt cuvânt de la dânsul .
- De ce te temi? – tonul său emană înţelepciune şi căldură , dintr-o dată , alungând sentimentele negative care-mi ademneau sufletul terifiat la tortura eternă a Iadului .
Răul care sălăşluieşte în partea mea umană mă îndeamnă să-i răspund , însă singurul lucru pronunţaţ este un mormăit asemănător cu al unui lepros care se îneacă , din grabă , cu medicamentul .
Ridurile , scrijelite de-a lungul gurii sale , se repoziţionează , bătrânul încercând să mai dezvolte un subiect , după ce a fost plictisit de reţinerea mea .
- Hmm…presupun că mămica ta este îngrijorată de micuţa ta călătorie .
- Ce ştiţi , dumneavoastră , despre mine ?
- Se pare că puştiul nu este mut …
Îmi plimb mâna prin dreptul ochilor , străduindu-mă să păstrez liniştea . Nu doresc o altă discuţie cu el . În principiu , prefer plictiseala şi oboseala în locul acestui dialog fără sens care-mi provoacă nemulţumire şi nervi . Înşfac cartea , utlizând-o , din nou , ca pe o ocupaţie mult mai importantă , în timp ce , bătrânul îşi întoarce privirea spre doamna de lângă el , începând să ofteze şi să bolborosească diverse cuvinte .
- Oh , Caroline , scumpa mea …
Somnul începe să mă corupă , pleopele căzând greaoaie , însă îmi dau ochii peste cap , în speranţa că nu voi adormi . Începusem să mă obişnuiesc cu atmosfera ciudată care mă încolţea , pană când , comportamentul paşnic este înlăturat de frazele enunţate de celălalt călător .
- Tot ceea ce observi în jurul tău , este doar acel ceva perisabil . Vezi tu , peste câţiva ani , în cazul meu şi al ei , peste câteva decenii , în cazul tău , totul se va termina . Ne-am zbătut atâta timp să umplem acel gol cu împlinire , fericire şi iubire , iar tot ce rămâne este doar carnea putrezită afundată în ţărână alături de viermii mişunători .
Uimit de spusele bărbatului , îmi ridic privirea , încercând să înţeleg , având în vedere că la acea oră , creierul procesează mai lent informaţia . Ce pot să grăiesc ? Omul are dreptate . Pe la urmă , individul acela diabolic nu există , ci este doar o viziune eronată a unui adolescent confuz .Îmi dăruiesc toată atenţia lui .
- Totuşi , ce te aduce în această “excursie†nocturnă?
Pun în balanţă cuvintele pe care doresc să le exprim , căutând un răspuns cât de cât onest , în fond este doar un străin pe care nu îl voi mai revedea vreodată ;
- Obligaţia .
- Obligaţia zici?
- Întocmai ! Dar pe dumneavoastră ?
Îşi plimbă degetele albe de-a lungul părului grizonat, creionând în colţul buzelor un zâmbet trist . Apoi înghite în sec şi îi mângâie umărul femeii , venindu-i greu să dezvolte adevărul .
- Moartea , dragule , moartea !
Vocea ştearsă şi joasă a omului îmi impune compasiune , înţelegere , deşi , adesea , percep acest subiect ca fiind o normalitate de care nu ar trebui să ne temem . Eu sunt obişnuit cu gândul acestui fenomen ireversibil , având în vedere că este singurul moment real şi sigur care nu ocoleşte nici o fiinţă , fie ea mare sau mică , importantă sau nu . De asemenea , acest “capăt†nu reprezintă o viaţă într-o altă lume , o reîncarnare sau un “bilet†cu direcţia către Rai , respectiv Infern , ci un alt nivel al “drumului†pe care suntem obligaţi să-l escaladăm .
- Poftim?
- Curând , soţia minunată de lângă mine va deveni văduvă .
Ochii îi sclipesc din cauza lacrimilor , pupilele dilatându-se din ce în ce mai mult ; îşi muşcă buza inferioară , eliberându-şi astfel stresul , însă pot să observ că ceva din interiorul său se năruie , fragment cu fragment . Îi împărtăşesc durerea , având un moment de reculegere , în care mă imaginez în această perioadă nenorocită : eu cu un baston ?! Niciodată .
- Unde ţi-e gândul , băiete ? Văd că nici nu mai clipeşti …
- Bănuiesc că l-am rătăcit de mult ! Ştiţi , eu nu înţeleg ce aţi vrut să ziceţi mai devreme …
- Nu mai contează , oricum tu te "bucuri" de probleme mai grave , nu-i aşa?
- Nu am probleme .
- Sigur că nu . Stai liniştit şi eu am fost cândva tânăr , îmi dau seama din comportamentul tău că ai ceva pe inimă . Ia spune-mi câţi ani ai ?
- Åžaisprezece .
- Oho ! Mulţi înainte ! eu am experienţă în faţa ta cu cinci zeci şi patru de ani .
Surâsul expresiv de pe chipul său nu mi se mai pare ironic , din contră opinia mea coincide cu a sa . Problema mea este destul de acidă , încât nu pot să o accept , să o retrăiesc , astfel încerc să o ascund într-o multitudine de speranţe şi ţipete .
Soarele iese la iveală , cerul căpătând sclipiri sidefii , iar eu nu mai am mult de parcurs până la destinaţie . Se pare că am aţipit puţin , deoarece compartimentul este complet gol , iar bagajele celor doi soţi au dispărut şi ele . Mă gândesc că poate au coborât la staţia precedentă . Oricum , acum , cel mai important lucru este întâlnirea cu cel de-al doilea părinte al meu care , bănuiesc că se află în gară deja .
O frână destul de neaşteptată este utilizată de mijlocul de transport , trezindu-mă total la realitate . Cu lene şi plictiseală , îmi recuperez rucsacul , încercând să ajung pe asfaltul călduţ al peronului . În sfârşit , amintirile frumoase se derulează în a mea raţiune , punând stăpânire pe spirit o emoţie intensă care mă obligă să respir într-un ritm alert . Îl văd , chiar al naibii de clar , este acolo , la câţiva metrii depărtare , fumând o ţigară şi privind în van şinele … este bătrânul meu tată .