Akuma No Otome [+18 Inu fic]

[candy_cane]

Disclaimer : Nu detin niciun personaj din manga scrisa de Rumiko Takahashi si nu fac profit de pe urma personajelor sau a intamplarilor.

acesta e un fan-fiction cu Inuyasha, sau mai precis, cu Sesshomaru Tashyo :P
o sa il cuplez, daca mi se permite, cu un personaj de al meu ( am precizat acest lucru ca sa nu se creeze confuzii )
e destul de violent si va fi probabil si foarte ... X_X xxx rated :D
in orice caz, lectura placuta :)


cap 1

“Cand va veni noaptea
Si pamantul se va intuneca
Si doar lumina lunii o vom mai vedea
Teama nu voi simti
Cat timp alaturi de mine vei fi!” – Ben E. King




Urletul prelung al unui caine lasat liber o trezi din amorteala care ii cuprinsese corpul. Razele reci, oarecum moarte, ale lunii ii luminara chipul pe care suvite lungi de par negru i se lipisera. Privea cerul cu indiferenta, ochii reci si goi vazand doar badjocura acelui corp imens care asistase de atatea ori la manifestarile unchiului ei.

Ofta si incerca sa se ridice, tatamiul plin de sange dazvaluindu-se din nou sub privirile agere ale lunii. Gemu, insa inghiti in sec si isi se tranti din nou pe jos. Stropi mari de sudoare ii aparura pe chip alaturi de lacrimile inmarmurite pe obrajii inrositi, ascunzand pentru fractiuni de secunda petele vinete si taieturile lungi.

Clopotele batura undeva departe in timp ce podeaua scartaia sub greutatea ei. Incerca sa se tarasca cat mai departe de locul unde fusese maltratata cu atata brutalitate pana acum. Gafaia, oasele rupte si ranile sangerande incomodand-o grozav.

‘Se pare ca nenorocitul mi-a rupt ceva din interior!’ scanci din nou, durerea si ura intunecandu-i privirea.

Privi in fata printre suvitele de par si isi vazu usa de la dormitor. Scaparea ei era undeva in fata, iar daca nu ajungea ..... Nici nu voia sa isi inchipuie ce avea sa pateasca... Din nou! Pentru a suta oara decand venise in aceasta casa a ororilor, a batailor neincetate, o casa a durerii fara margini.

Muscandu-si pana la sange buzele umflate, firisoare subtiri de sange proaspat scurgandu-se pe brabia ei si picurand pe jos.

Sasaind stiind ca tot ea va trebui sa curete pe jos, isi forta din nou corpul sa inainteze. Ceva parai umed undeva in spatele ei, dar ea isi inabusi tipatul de agonie pura, pana ce reusi sa atinga cu mana plina de sange usa de la camera ei.

‘Porcul... Nenorocitul! Sper sa arda in iad impreuna cu tarfa pe care si-a luat-o de nevasta... Caine de om!.. ‘ plangea acum tanara, tragandu-si cu greu corpul in camera ei, o dunga rosiatica, proaspata, ramanand in urma ei.

Usa se inchise cu un pacanit slab, care reverbera in toata camera, alungand atmosfera grea care se lasase. Astfel, corpul mutilat - pentru a nu-stiu-cata oara – se ascunse dupa o perdea de intuneric, picioarele rupte, cu oasele albe iesind prin pielea innegrita din cauza numeroaselor taieturi din trecut, ascunzandu-se de sub privirea dominatoare si impersonala a lunii. Razele argintii continuau sa straluceasca pe ‘poteca’ de sange proaspat, si sa se reflecte in ‘oglinda’ din mijlocul incaperii. Luna isi privea reflexia sangerie intr-o casa aparent normala din Tokyo. Ai fi crezut ca la periferiile acestei metropole nu aveai sa gasesti astfel de incidente, insa te inselai amarnic.

Pentru ca se afla la departe de societate, tocmai de aceea astfel de incidente aveau loc neobservate.

‘Ma voi razbuna candva... mama... tata.... Vor muri cu totii.... Vor pieri in focurile Gheenei care i-au zamislit pe Pamant! Ii voi face sufere... Ii voi distruge cum m-au distrus!’ ochi cumplit de rosii, inumani, straluceau in camera neagra, in timp ce trosnituri seci si umede se loveau de pereti, alaturi de fasaituri de haine rupte.

Degete iscusite, experimentate legau rani grave care continuau sa sangereze, lacrimi ale durerii care nu puteau fi varsate altfel. Inca tremurand, tanara se sprijini in maini si se lasa cu prija pe spate, sprijinindu-l de marginea patului. Ochii ei urmareau umbrele care se plimbau pe afara, umbre fara un contur precis, umbre criminale.

‘Catea... Tarfa ingrata!’ marai in sinea ei, tragandu-si piciorul teafar langa ea, in timp ce ochii ei, candva de un verde pur- acum mai mult aurii, stralucind periculos, dintii inclestandu-se atat din cauza durerii atroce care ii pulsa in tot corpul cat si din cauza urii, acel venin mortal si rece care i se scurgea acum in loc de sange, si apuca micuta sabie incrustata cu multe pietre pretioase, singurul lucru ramas de la raposatii ei parinti, si se pregati de lupta.

O singura lovitura si idioata aceea avea sa moara intr-o balta de sange in timp ce ea se va tara catre libertate. O singura lovitura iar tarfa aceea va guita de durere cu o sabie in piept, chemandu-si neispravitul de sot in ajutor. Si atunci ea se va razbuna pe amandoi!

Inghitind in sec, incerca sa se ridice cat de cat, corpul vibrandu-i de incordare, apucand si mai strans manerul sabiei in mana dreapta, mai multe picaturi de sange fierbinte prelingandu-se pe lama rece si argintie, un colt de demon stralucind mortal in intuneric.

Pasii se oprira in fata camerei ei, in timp ce o mana cu unghii lungi ca niste gheare incercara sa o deschida. Tatamiul scartai din nou sub picioarele matusii ei, in timp ce tanara de nouasprazece ani se arunca in fata, la fel de mortala ca o felina, strapungand corpul atat de parfumat, incat o facuse sa vomite de nenumarate ori, in timp ce acele maini albe, maini care candva fusesera patate cu sangele mamei ei, se inclestara pe propriile ei incheieturi.

Pierzandu-si echilibrul, tanara cazu pe corpul care inca se zbatea, inutil de altfel, intre viata si moarte, impingand lama si mai adanc in carnea moale a victimei.

“Acum urla dupa el, catea imputita ce esti! Striga-l pe cel care mi-a omorat tatal cu sange rece! Striga-l tarfa! Striga-l pe cel care m-a batut si m-a badjocorit timp ce doisprezece ani!” tipa aproape victorioasa fata, privind chipul alb si impietrit de groaza a matusii ei.

Buzele rosii de sange se deschisera disperate si un tipat ragusit, galgait, alunga linistea din aripa de vest a casei Amamura, chemand pentru ultima data pe cel care isi omorase fratele impreuna cu sotia acestuia, - si poate chiar si pe prima sa sotie, desi ea nu stia de acest lucru .

Ochii fetei, aurii si neinduratori, cu fata patata de sange, insa ascunda dupa perdeaua lunga de par negru, se intoarsera de la fata atat de perfecta a primei sale victime, cea care o facuse sa sufere in mai multe feluri decat va putea spune vreodata, spre usa batanta dispre care se auzeau tropaiturile speriate ale unchiului ei.

Decand planuise aceasta zi! Doamne! Decat voise sa simta propria ei piele inmuindu-se in sangele lor! Stia ca nu va ajunge sa isi mai vada niciodata parintii, insa prefera sa ajunga in Iad pentru ca le-a omorat ucigasii decat sa piara si ea de mainile lor.

Maraind, trase sabia din corpul ce se racea de acum, si, topaind pe piciorul teafar, se apropie mortala si neinfricata, inumana, catre usa, balanganind sabia dintr-o parte in alta stropind in jur cu sange cald, murdarind peretii, floricele sangerii acoperind toate lucrurile din jur ca niste lacrimi sau ochi care au privit la multe lucruri si abia acum au catadicsit sa se deschida, exact cand povestea avea sa se termine. Strangand sabia in ambele maini, o ascunse in partea drapta a corpului, cambrandu-se, in timp ce corpul unchiului ei aparu intr-un vartej stralucitor, colorat viu, de robe de matase in camera. Strigand fioros, cu lacrimi grele scurgandu-i-se de dupa genele lungi si negre in timp ce se arunca in fata, lama vajaind prin aer, unchiul ei nu avu nici o sansa. Lama ii taie jugulara, sangele fierbinte tasnind din rana adanca de la gat, in timp ce degetele incercau sa opreasca sangerarea.

Gafaind, privind chipul livid, cu ochii deschisi larg, incredule, cu buzele care incercau sa mai formeze cuvinte, insa nu reuseau, sangele amortindu-i limba, fata nu isi putu abtine un zambet crud, in timp ce moartea se apropia de el. Ochelarii unchiului ei cazura pe jos si fura zdrobiti chiar de corpul din care se scurgea rapid viata. Tremurand, schiopatand extenuata catre primul les, fata sterse manerul se sange, si pasi peste cea care o izolase timp de doisprezece ani de tot si isi convertise sotul sa isi omoare singura ruda se sange in viata.

‘Mi-au furat prietenii... Mi-au luat libertatea... M-au batut fara incetare pana ce lesinam de durere si asta fara motiv sau remuscari... Mi-au luat tot ce ma facea om.... Acum sunt morti! Pacat ca nu am avut timp sa ii fac sa sufere, sa moara inchinuri exact ca si parintii mei....’ ganduri atat de pline de tristete, de disperare si durere, alimentate de vechi filmulete ale incriminarii celor doi.

Isi inchise ochii, lasandu-si corpul sa se prabuseasca pe pat. Vedea sangele si expresiile terifiate ale parintilor. Le vedea durerea din ochi, regretele, desi asta se intamplase demult. Vedea limbile de foc care inghitisera vechea ei casa in intregime. Simtea, pana si acum, mirosul acela specific, dulceag, al corpurilor arse. Strangand cearsaful patat de sange in pumni, isi lasa inima sa se descarce prin lacrimi amare, in timp ce corpul ii tremura in spasme din cauza sughiturilor repetate.

Scapase oare din iadul in care fusese aruncata pe nedrept? Da! Dar mult prea tarziu.

‘Stiu unde ma voi duce... Cu toata averea lor, ca unic mostenitor.... Pana si aceasta familie degenerata mi-a lasat ceva de valoare...’ isi spuse, ultim gand impaciuitor, in timp ce ochii ii stralucira mortali, dar veseli, de o veselie macabra, monstruoasa, iar ea cazu intr-un somn adanc fara vise.




“Mama...! Mamaaa.... “ vocea vesela a lui Kagome vibra prin toata casa, alergand dintr-o parte in alta, in incercarea de a da de cea care urma sa hotarasca daca avea sa primeasca in casa pe cineva care, ei bine, ii era ruda prin alinta.

“Da draga mea! Sunt aici! In bucatarie!” venea vocea oarecum obosita a mamei sale, in timp ce fata ei se repezi extaziata pe scari, uitand pentru un moment ca nu mai era mult pana la nunta ei.

“Mama! O mai tii minte pe Sora? Pe Sora Yamada? “ gafai Kagome, ochii ei caprui urmarind-o pe mama ei cu intensitate, in timp ce parul ei negru se involbura in jurul capului ei, dandu-i o aura de leoaica neinduratoare.

“Da... Sarmana copila! Mai intai parintii apoi si unchii..” ofta Mami Higurashi, frecandu-se la ochi, amintindu-si ultimele vesti care le aflase de la un avocat particular al familiei Yamada, cea mai bogata familie din intrega Japonie.

“Pai... Am vorbit acum cateva minute cu ea... cu Sora, si m-a rugat daca putem sa o lasam sa stea la noi!” zambi, victorioasa intr-un fel, Kagome, punandu-si mainile pe solduri si uitandu-se fericita la mama ei.

Uimirea sterse orice trasaturi de pe fata inca tanara a mamei Calatoarei In Timp, printesa Kagome. Nu mai vazuse acel copil de cinci ani, si nu mai auzise nimic de ea, desi sarmana fata fusese prietena cea mai buna a propriului ei copil. Desi Kagome era mai mare ca Sora cu doar trei ani, se intelesesera de minune, caci fata parea mereu mai matura decat toti, iar ultima data cand o vazuse, ochii Sorei parusera... reci, distanti, parca toata viata din ei fusese alungata sau furata.

“Kagome... Draga mea.... Nunta ta, nu stiu ...” incerca sa gaseasca o oarecare scuza, inspaimantata, fara sa stie de ce, Mami, ridicandu-se de pe scaun, abandonand cartea de bucate si revista plina de kimono-uri de nunta.

“Mama! I-am zis, si a zis ca ne va ajuta !” zambi din nou Kagome, sigura pe sine.

“Dar Inuyasha?” vocea mamei ei se stinse rapid, ochii ei cautand un obiect asupra caruia sa se aseze, evitand astfel privirea poruncitoare a fiicei ei.

“......” o pauza destul de lunga urma intre ele, pana ce Mami se vazu nevoita sa ridice capul si sa isi priveasca fata. Kagome se uita afara pe fereastra, un zambet fortat si destul de rece inghetandu-i pe buze.

Mami nu se intoarse sa vada cine era afara. Deja stia! Insa... ceva nu era in regula cu atmosfera asta!

“Stie... Stie de Inuyasha, stie de cealalta lume, insa.... Nu mi-a spus de unde... “ Kagome isi intoarse din nou privirea catre mama sa, din nou sigura pe sine, la fel de fericita ca si acum cateva minute.

Mami nu mai apuca sa zica nimic, un fior rece trecandu-i pe sira spinarii, chiar in momentul in care o bataie dubla se auzi in usa de la intrare.

‘Ce nu e in regula cu acest copil? Nu ne va face nimic rau, asta stiu sigur, insa de unde stie de Inuyasha si de altaru nostru, si de Evul Mediu catre care tot calatoreste Kagome? ‘ intrebari fara sir ii aparura una dupa alta in minte.

Kagome deja fugise sa deschida usa, si tropaituri usoare, ale propriei fiice, impreuna cu un fasait usor si un ras indepartat, oarecum nenatural, ii atinsera urechile, in timp ce siluetele celor doua fete aparura in pragul bucatariei.

Comparativ cu Kagome, Sora era cu mult mai frumoasa, mai stapana pe sine, mai.... ceva ce numai un demon ar putea aprecia. Era extraordinar de frumoasa, inspaimantator de frumoasa chiar, cu pielea alba, catifelata, de papusa, ochi mari si frumosi, de un verde auriu naucitor, captivant, parul, candva lung, taiat scurt si aranjat in tepi la spate, in timp ce doua suvite lungi ii incadrau chipul in fata; genele lungi ii atingeau obraji ca niste aripi de fluturi, in timp ce buzele pline si rozalii, imbietoare, se miscau cu delicatete in timp ce vorbea. Era captivanta, misterioasa!

Cat despre corp, nu era nimic de spus decat ca era idealul oricui! Sora era o frumusete ce se nastea doar o data la un mileniu, pentru a domina totul in jur. Era perfecta!

‘Insa... Parca... a suferit mult... Nu vrea decat putina pace si bucurie pe care stie ca le va gasi aici! Insa cu ce pret vrea sa intre in vietile noastre?’ nu se putu abtine sa nu se intrebe mama lui Kagome.

“Imi pare bine sa va cunosc!” rupse tacerea ce se lasase in camera, inclinandu-se politicoasa, Sora. “Va rog sa ma scuzati ca v-am rugat sa ma primiti mai ales cand Kagome se pregateste de un eveniment atat de important!” vocea ei o facu pe batrana doamna sa roseasca.

“Nu-i nimic! Ne bucuram ca ne poti ajuta!”

“ De asemenea... Va rog sa ma scuzati! Am trecut acum vreo doi ani pe aici, si, am vazut acel semi-demon vorbind cu Kagome. Mi-am dat seama fara sa vreau de povara pe care trebuie sa o ascundeti, desi aceasta va aduce bucurie !” zambi Sora, scuzandu-se cu o alta plecaciune, hainele intinzandu-se pe corpul ei perfect.

O alta tacere de cateva secunde, apoi, cu o fluturare de mana, Mami isi trimise fiica sa isi cazeze oaspetele in camera libera de la etaj. Privirea ei le urmari pana ce nu le mai vazu, fiori reci scuturandu-i usor corpul.

‘In sfarsit! Am scapat! Mama.... tata! ‘ zambi in sinea ei Sora, urmand-o vesela pe Kagome.

[~ Floare albastra ~]

Iata-ma si pe mine pe la ficul tau ... Sunt prima la comentat, yay !!! Deci : Imi place ideea ficului, este original. Asta e bine, pentru ca sunt multi care fura ideile altuia cand scriu un fic, iar asta se intampla cel mai des la Naruto. Sa revenim la ficul tau ...imi place ! Este primul fic Inuyasha pe care il citesc. Greseli de tastare nu prea am vazut, actiunea nu este grabita, iar descrierea este buna. Sti sa descri bine actiunea.Bravo ! Sper sa fie la fel de bun si capitolul urmator, sunt curioasa ! Oare ce se va intampla cu Sora ??? Aflu eu in capitolul urmator ....Apropo ... Vrei sa fim prietene ? Bye !

[Elena.]

1.trebuie sa scri si manga-ul nu numai scriitorul lui trebuie specificat
2.nu inteleg care e dialog sau care sunt gandurile
3.nu ai precizat niciun personaj si nu inteleg absolut nimic
4.ce era cu mica poezioara de la inceputul capitolului ce specifica ea mai exact

este destul de bine ar mai merge bagata descriere si actiune , naratiune din cate am vazut este ok greseli de tastare toata lumea are asa ca nu o sa le specific pentru ca presupun ca le sti si tu

incearca sa fi mai clara pentru ca m-ai indus in eroare cu acest capitol

[Denny]

Eu ti-am sters postul. Sincera sa fiu, nu-i vad rostul. Poti foarte bine sa-i explici chestia asta si cand pui capitolului. ^^

[candy_cane]

dea... da daca eu puteam postul la iarna? :))
in fine... iar tre sa scriu alea :(

*Kat*-chan... sa iti raspund la intrebari, pt a ... treia oara
1. animeul si mangaul se cunosc.. a fost precizat in titlu.. macar o parte. In orice caz animeul e Inuyasha.
2. off... de ce nu isi da nimeni seama care si cum sunt? Intelege ca randurile inclinate sunt pentru ganduri, iar cele cu "_" ghinimele sunt pentru dialog. De asemenea: scrisul ingrosat e pt demoni, si s-ar putea sa mai apara pe parcurs, nu stiu.
3. Personajele nu se precizeaza de la inceput, draguto. Ele trebuiesc intelese pe parcurs. Nu cred ca ai intalnit vreun roman sau fic care sa aiba toate persoanajele trecute de la bun inceput. La mine, caci am personajele mele bagate, nu pot sa le pun, mai ales ca vor mai aparea.
Daca nu citesti cu atentie nu ai sa intelegi in vecii vecilor amin. Asta e o intrebare prosteasca, de fetita care nu citeste.
4. mica poezioara e defapt un cantec ( google-este si tu olea )
ce semnifica? pai.. sunt gandurile Sorei, ceea ce simte ea. cel sau cea care o intareste, care o face sa nu mai simta nimic sunt ura si viitorul ei companion :P nu pot face spoiler :D
heh.. i guess it's all :D
hope u enjoy my next chapter :)


cap 2.

“In a real dark night of the soul, it is always three o’clock in the morning, day after day” – F. Scott Fitzgerald

Privea cerul. Cam asta era singura indeletnicire cu care se putea ocupa in momentul de fata. Privea cerul si isi dorea sa se alature miilor de stele. Poate ca, daca se transforma intr-un astru, intr-un satelit al vreunei planete mai mare, ar fi avut sanse sa fie si ea fericita. Insa nu se va intampla acest lucru niciodata.
Nu va avea pe nimeni caruia sa i se descarce. Pe nimeni la care sa tina, caci toti ar fi fugit de langa ea, pretinzand ca e nebuna. De ce? Nici ea nu stia, insa ar fi vrut sa afle.
Luna ii stralucea in priviri, in timp ce razele ei ii mangaiau pielea, presarand-o cu mii de diamante minuscule. Practic stralucea in lumina rece a lunii, o zeita printre muritori. Insa ochii ii erau goi, la fel de inexpresivi ca si astrul de deasupra ei. Erau atat de intunecati incat te puteai pierde in ei, ratacind prin labirintul intunecat, neintalnind nici o emotie. Era lipsita de simpatie sau bucurii caci nu avusese parte de ele.
Ura se inradacinase in ea, si nimic nu avea sa omoare acea creatura cu personalitate confuza ce se hranea si crestea neincetat.
Stranse spasmodic rama de la fereastra in pumni, incercand sa isi infinga degetele adanc in lemnul ei, insa tot ce reusi era sa isi rupa unghiile. Panglici de sange ii decorara in scurt timp mainile, iar ea si le ridica in lumina lunii sa le priveasca.
-Lacrimile pe care nu le-am putut varsa... sopti ea, fermecata de aspectul lor.
Mici picaturi, rubine false, petale ale unei flori otravitoare, ii picurau de pe palme, formand un soi de trandafir pe covor. Privirea ei le urmari drumul, in timp ce isi misca mainile, vrand parca sa le opreasca in loc.
Firisoare rosiatice ii acopereau acum mainile, de la degetele ca niste bumbi de floare, ce tremurau din cauza durerii surde care o incanta, pana la coate, ca apoi sa se prelinga incet pe covor, murdarind colturile camasii suflecate pe care o purta. Parea sa poarte niste bratari mai ciudate, firave si totusi incantatoare.
Zambi sec, gol de orice sentiment, si se intoarse pe calcaie, pasind silentioasa catre baie. Privirea ei era mereu atintita spre micutele jiuvaiere care ii decorau acum palmele.
Isi rupsese unghiile din carne, dar nu avea sa observe aceasta decat sub jetul de apa care ii va spala manusile ciudate de pe maini.
Stropi micuti vor ramane insa pe degetele ei, stropi micuti exact ca cei de pe podeaua proaspat curatata a familiei Higurashi.


’Oare ce e cu sangele acesta aici?’ ii trecu prin cap lui Kagome, insa intrebarea ii fugi imediat din minte, in timp ce ea pasi in camera de oaspeti, cautandu-si verisoara.
Insa aceasta nu era nici aici. Ridicand din umeri, mirata si totusi curioasa, se apropie de oglinda de pe biroul micut unde se afla un fel de jurnal legat in coperti groase. Intinse mana, atrasa de luciul rece al copertilor, vrand sa se uite la ce ascundeau acestea.
-Pot sa te intreb pe faci aici? o voce rece o sperie, iar mana ei se aseza imediat la locul ei, pe langa corp.
-Nimic.. Voiam sa te intreb daca ai putin timp liber! zambi stingherita Kagome, cautand sa inlature suspiciunile care erau vesnic prezente in ochii goi ai Sorei.
Zambind pe sub barba, stiind ce voia sa faca, Sora ii facu semn cu capu brunetei sa o urmeze, apoi pasi hotarata catre parter, carand sub brat o cutie.
Kagome mai privi o ultima data la acel carnet cu coperti atragatoare, ofta, si isi urma verisoara, avand mereu impresia ca ceva nu era in regula cu aceasta. Mereu zambea rece, sau se uita, inexpresiva la cate ceva, imobila, parand, vesnic, o statuie care a prins, nu se stie cum, viata. Ii era frica de ea, intr-o mica mare masura, insa tot simtea o atractie periculoasa catre bruneta incredibila care ii era ruda.
’Oare ce ar face Inuyasha daca ar vedea-o? Oare ce ar zice toti, caci pare neabordabila, mortala si periculoasa. Nu pare sa simta ceea ce simte un om normal. Nu pare in niciun fel umana!’ ii veni dintr-o data lui Kagome, ochii ei cascandu-se increduli, atintiti asupra Sorei, miscandu-se haotic in capul ei.
-Nu incerca sa raspunzi la intrebari care sunt peste puterile tale de intelegere! soapta joasa a brunetei o scoase in transa.
Fiori reci ii fugira de-a lungul spatelui, pielea i se buburuza, iar ea ramase cu gura deschisa. De unde stia Sora ce gandea ea?
Uitandu-se peste umar, privirea ei mereu aceeasi, isi atinti ochii aceia de papusa pe Kagome, si zambi smechereste.
-Ti se citeste pe fata!
Inlaturand si acest incident din mintea ei, nestiind de ce face acest lucru, bruneta care se pregatea sa se insoare cu cel pe care il considera dragostea vietii ei, sari sa isi ajute verisoara. Inca mai tremura un pic.
Scoasera niste ornamente, si le asezara intr-o ordine numai de ele stiuta. Cat timp dura toata aceasta munca, Kagome se trezi vorbind despre Inuyasha, cu Sora punand intrebari dintre cele mai ciudate, ochii ei mereu urmarind-o pe cea care vorbea.
Nimeni din casa nu baga de seama ca mainile Sorei erau din ce in ce mai pline de bandaje si plasturi, si ca incepuse sa devina paranoica si absenta de la viata reala din zi in zi.


Ultimele doua saptamani trecura ca prin vis, iar ziua cea mare era doar la cateva ceasuri departare.
-Stii ca trebuie sa trec spre cealalta lume printr-o fantana nu-i asa? se trezi ca intreaba Kagome, privind sceptica forma inalta a Sorei care cara, nu se stie cum, toate decoratiunile.
-Stiu... Familia ta nu vine? intreba mai mult in soapta bruneta, sprijinind cutiile de marginea fantanii, aruncandu-si ochii pana in fundul ei, vazand doar pamantul tare si neprimitor care probabil ca nu o va lasa sa treaca.
’ Il voi obliga.. ‘ se gandi ea, surazand in interiorul ei.
-Din pacate nu.. Doar mama si Souta. Bunicul zice ca nu se simte bine! minti cu un aer nevinovat, Kagome.
Ca sa fie sincera cu ea, toata familia ei reactiona ciudat in preajma Sorei. Mama ei era defensiva, ca si cum se astepta ca aceasta sa sara la ea din clipa in clipa. Souta se comporta ca si cum si-ar fi intalnit dreagostea vietii lui, desi avea prietena, si chiar tinea la ea. Iar bunicul ei nici nu voia sa o vada. O teama ranceda i se citea de fiecare data pe fata cand venea vorba de Sora.
Si ca sa fie si mai sincera, desi refuza cu incapatanare sa creada asta, Sora parca emana un fel de aura razboinica, la fel ca Naraku. Era atat de rece si de batoasa cand era in preajma bunicului sau al vreunul altar shintoist, inca nu stia ce sa mai creada. In restul timpului parea inofensiva, plictisita de viata, si draguta cu toata lumea.
Nu mai intelegea nimic.
Oftand, scuturand incet din cap, Kagome se intoarse catre mama si fratiorul ei, le zambi stangace, si le facu semn sa se apropie.
-Cred ca ati face bine sa ma tineti de mana. Sora tu asteapta aici. Vin imediat dupa tine! zambi, increzatoare, si vesnic vesela, Kagome.
Fluturand din mana a nepasare, bruneta se sprijini de margine si se uita cum cei trei membri ai familiei Higurashi sar in fantana. O lumina purpurie ii invalui pe cei trei, si disparura in scurt timp. Cascand plictisita, fata incepu sa cerceteze locul in care se afla. Un mieunat ii atrase atentie. Uitandu-se sus, printre grinzi, vazu o pisica neagra, si ramase inmarmurita. Ochii lor se unira intr-un fel de dans ciudat al intelegerii dintre animal si om.
-Stiu ce esti .. o voce pipernicita, guturala, ragusita chiar, de om batran, ii vibra pana la urechi, facand-o sa isi intoarca capul.
Isi ridica sprancenele a semn de intrebare. Ce voia sa zica mosul acesta despre ea?
Schimbandu-si greutatea de pe un picior pe altul, auzi vag clinchetul rece al sabiilor care le luase cu ea.
Isi aduse vag aminte de serile precedente cand statuse sa le ascuta. Faptul ca ramasese pana dimineata cu ochii pe ele, fermecata de stralucirea lor mortala, ascultand glasul acela otravitor pe care il aveau numai katanele care gustasera din sange uman. Tinea minte intepatura aceea dulce care i-o provocasera ele cand stransese lamele in palme, si apoi senzatia aceea calda a sangelui. Ranji satisfacuta, periculoasa, degetele ei tresarind, intinzandu-se dupa ele, in timp ce ochii ei il fixara pe batran.
-Ce stii mosule? intreba impasiva fata, ridicandu-si barbia, sfidandu-l din priviri.
-Stiu ce vei deveni... Se vede in privirea ta, se vede setea ta de sange! mormai speriat batranul dandu-se inapoi cativa pasi.
-Hah... Ce voi deveni? continua cu intrebarile fata.
-Ura te va devora cu totul daca o lasi... Vrei neaparat sa devii un monstru? i se raspunse ragusit, tremurat, in timp ce ea simti duhoarea de neconfundat a fricii.
-Nu iti fa probleme... ofta docila fata, plecandu-si capul. Nu voi rani niciodata pe nimeni.. Nu mai vreau ...
’Oare chiar e atat de puternica pe cat o simt?’ mintea batranului procesa in gol, privirea lui cercetatoare urmarind-o cu atentie.
Tremurand incet, simtind cum ceva din ea protesteaza vehement impotriva acestei afirmatii, Sora isi ridica din nou privirea cu lacrimi de sange curgandu-i din ochi. Ce se intampla cu ea?
Se sterse cat putu de repede la ochi, furioasa, obosita de lupta continua cu sinele ei ascuns adanc in sufletul ei, si usor speriata, cautand mereu sa se sprijine de ceva.
-Sora? vocea lui Kagome o facu sa tresara, in timp ce apuca mecanic cele trei cutii, cu rucsacul pe spate.
-Sa mergem.. ii spuse, privirea ei fiind ascunsa de bretonul lung pe care il avea.
Isi musca limba, se uita din nou in fantana secata si sari, inchizand ochii. Nu o astepta pe Kagome, sigura ca va trece. Si chiar trecu, surprinzand pe cei doi Higurashi ramasi.
Cat timp ea trecu pe partea cealalta, Kagome se uita intrebatoare la batranul livid care se stergea pe fata de sudoarea rece care ii acoperise corpul in timpul discutiei cu acea fata ciudata.
-Kagome... reusi sa strige acesta, chiar inainte ca fata sa se arunce in fantana. Ai grija cu ea ! o preveni.
-Nu ma tem de ea bunicule! Nu ne va face nimic! Si e umana! Stiu asta! ii zambi impaciuitoare Kagome.
In scurt timp, in tot altarul ramasera batranul si motanul familiei. Pisica pe care O vazuse Sora disparuse demult.
-Nici nu stii cu ce ai de-a face.. Insa nu se putea evita acest lucru. Sa speram ca isi va gasi perechea pe lumea aceea si nu aici, sau ne va omora pe toti din cauza singuratatii de care se pare ca nu mai scapa.... isi zise batranul, facand cateva cruci. Cum de poate, un muritor din aceasta era in special, sa aiba sange de demon in el? Nu e posibil... continua cu jumatate de glas.
Se intoarse catre casa, pierdut in ganduri, privind pamantul verde de sub picioare. Si atunci isi aduse aminte.
-Parintii ei ascundeau acel lantisor ! Iar fata il avea la gat! aproape ca urla batranul, cazand, uitandu-se la fereastra camerei de oaspeti, acum goala.
Lantisorul celor sapte sigilii! cunoscut si sub numele Cheia celor treisprezece regi-demoni. Se zicea, din ce citise el demult, ca numai un copil la nu stiu cate mii de ani, putea atinge lantisorul acela, fara sa moara instantaneu. Dar, acel copil va trebui sa poarte in el cei treisprezece demoni, regi pe imparatii nebanuite.
-Suntem condamnati! N-o sa le poata face fata ! se planse batranul Higurashi, tremurand tot.
Insa totul depindea acum de Sora si de cei aflati in acea era: era demonilor!

[Ayko]

La primul capitol nu imi place estetica. In rest, am citit capitolele si imi place ca ai imaginatie. :X
"3. Personajele nu se precizeaza de la inceput, draguto. Ele trebuiesc intelese pe parcurs. Nu cred ca ai intalnit vreun roman sau fic care sa aiba toate persoanajele trecute de la bun inceput. La mine, caci am personajele mele bagate, nu pot sa le pun, mai ales ca vor mai aparea.
Daca nu citesti cu atentie nu ai sa intelegi in vecii vecilor amin. Asta e o intrebare prosteasca, de fetita care nu citeste."
Scuza-ma ca iti spun si nu te supara pe mine... dar ce scrii tu aici nu e un roman. :) Si de unde stii ca nu citeste ? A fost doar o intrebare.
In finee.. Astept nextu' :* si daca te-a deranjat ceva din post pm si modific. :)
Bye :-h

[candy_cane]

Ayko - off... nu am zis ca nu citeste, caci mi-a spus foarte inciudata ca ea citeste, si alte chestii. E drept ca nu fac un roman, insa asta nu inseamna ca nu se aseamana cu unul. Eu nu iti vad logica, dar nah. Tu vrei sa ii tii partea si te inteleg, insa nu am exagerat cu nimic din ce am scris. Spre exemplu: da, am spus un lucru foarte adevarat cand i-am zis ca nu se procedeaza asa in nici o lucrare ( nu spui de la inceput ce personaje ai, ci le descoperi pe parcurs) In fine, nu am zis ca nu citeste, mai zic odata. Te rog sa citesti cu atentie ce am scris, si ai sa vezi ca nu am jignito in nici un fel. Dar nah, fiecare cu ce il doare. Fetitele mai mici de obicei se supara cel mai repede si nici nu stiu ca isi argumenteze cu atentie replicile * nu am facut nici un fel de referire la tine Ayko*

Cap 3

“Behind those eyes lies the truth and grief...
Behind those beautiful smiles I've seen tragedy...
The flawless skin hides the secrets within
Silent forces that secretly ignite your sins

Fly away, fly away
From the torch of blame
They hunt you
Lucifer's Angels
Never lived, you never died
Your life has been denied
They call you
Lucifer's Angel

Beyond these clouds you can hide all your tear
Beyond this world you'll be safe from their wicked fears
And in their hearts they fear your demands
You know their minds won't accept you, they'll never understand” - The Rasmus –‘Lucifer’s Angel’






Ochii aceia stralucitori ii persistau pe retina, o imagine nu prea placuta a unui lucru care trecuse si care totusi se desfasura. Ii era frica de ceea ce puteau ei semnifica, de ceea ce ei ar putea aduce, un cumplit sentiment de déjà-vu scuturandu-i usor corpul, privirea ei mereu atintita asupra intunericului care o inconjura, exact in coltul in care zarise acei ochi lucitori, acei ochi ai unei fiinte care nu ar fi trebuit sa existe in realitate si care totusi i se aratase ei, cele mai nenorocite fiinte din lume, fiinte a carei maini continuau sa fie patate de sange, in ciuda faptului ca se curatase pana daduse de propriul ei sange.
Inghitind in sec, incerca sa isi desprinda privirea din acel loc care acum nu mai exista. Fusese transportata, nu se stie cum, intr-o alta lume, o perioada in care ceva mai mult decat fiinte ale intunericului salasluiau in paduri si case.
’Ii pot simti! un gand razlet trecu ca o pala de vant sinistru peste toata mintea ei, rasturnandu-i toate credintele, in timp ce ochii ei incercara sa caute iesirea unde ar fi trebuit sa se afle Kagome si restul gastii despre care ii povestise.
Insa, ea chiar ii simtea, ascunsi, privind, complotand impotriva fiintelor care radeau fericite undeva deasupra ei. Mainile ei se stransera in pumni, simtind cum stomacul i se intoarce, ingretosat. Vibratiile acelea nenaturale, inumane ii treceau nestingherite prin suflet, dorinta ei de a vedea sange, de a-l simtii galgaind pe degetele ei, de a-i simti gultul, caldura, de a inspira acel miros atat de imbietor, fu starnit pana aproape de pragul nebuniei, in timp ce ochii ei capatara din nou acea lucira mata rosie, adanc ascunsa dupa verdele ce se intuneca tot mai mult. Se lupta cu dorinta de a ranji prosteste si de a se repezi afara din put si de a apuca sabiile ce le ascunsese in ghiozdan si de a incepe sa taie in stanga si in dreapta, ciopartind, imprimandu-si in memorie chipurile surprinse si in agonie a victimelor ei.
’NU! urla mintea ei, constiinta ei razbind la suprafata, iar ea tresari speriata, uitandu-se fix la cer, ochii ei lacrimand din cauza luminii. ’NU! EU NU SUNT ASA! NU VREAU SA FIU! IMI AJUNGE CAT SANGE AM VAZUT! NU MAI VREAU! NU VOI CEDA PENTRU VOI, NU VOI CEDA PENTRU NIMIC IN LUME!’ spiritul ei ranit, insa intact ii atrase atentia, o palmui, o readuse la realitatea care ii scapase pentru cateva minute, mintea ei luand-o pe alte carari, urmand dorinte si vrand lucruri care nu o defineau deloc.
< Esti asa sigura ca nu? Esti sugura ca nu asta esti tu in adancul sufletului? > o voce sarcastica, o voce ce nu ii apartinea, o voce pe care o tinuse sub control pana atunci, se facu din nou prezenta in mintea ei intinzandu-se, dezmortindu-se, cautand sa cucereasca tot ceea ce insemna Sora in acel moment.
’Sunt sigura! Nu sunt eu, nu voi fi eu niciodata! Nu am avut de ales atunci ... nu voi mai ceda asa niciodata, nu te voi urma, orice ei fi!’
< Atunci unde iti e regretul? Cum de nu te trezesti noaptea urland asa cum ai facut la moartea parintilor tai? A parintilor nostri? Uiti cine ai fost, uiti cine esti, te ascunzi! Nu erai asa ... De ce te temi? > si sufletul ei se infiora, speriat, simtind cum ceva din ea ranjeste, scrijelind peretii custii in care fusese inchis.
Ranjea si se bucura, simtind slabiciunea din ea, adevarul fiind mai crud decat orice realitate, decat orice eveniment.
“Sora!” vocea vesela, plina de lumina a lui Kagome o trezi, iar bruneta se uita in sus, nestiind cum sa raspunda, daca era bine sau nu sa raspunda, daca trebuia. “Sora! Hai sus! Inuyasha vrea sa te vada! Sora? Ai patit ceva?” vocea aceea se indeparta de ea.
“Imediat!” sopti, suficient de tare ca Kagome sa plece. Nu era sigura ca voia sa iasa din acea fantana. Nu era sigura ca voia sa paseasca pe acel pamant.
< Te temi de ce esti? Asta e ceva nou pentru Princess Black Tiger > aceeasi voce badjocoritoare, demult adormita, acum mai treaza si mai periculoasa ca niciodata, ii facu inima sa se stranga infrigurata.
“Nu ma tem... Nu am voie sa ma tem! Am lasat teama si suferinta cu mult in urma mea !” sopti atat de incet, incat, la inceput crezu ca nici macar nu deschisese gura, insa ecourile o dadura de gol.
Imagini din trecutul ei plin de suferinta, unde numai legea strazi, a pumnilor, a compromisurilor, guverna, ii bantuira pentru un moment constiinta, imobilizand-o in acel loc usor sinistru si umed. Simtea cum frigul o cuprinde in ghearele lui ascutite, si cum, alaturi de frica, deznadejde si toate celelalte game de sentimente intunecate de care avusese parte pusera stapanire completa pe ea.
Privirea isi pierdu luciul firest, scanteia care sclipea tot timpul in ochii ei se indeparta catre taramuri demult neexplorate, lasate in urma. Pielea ei se mai albi cu cateva nuante, iar orice urma de viata disparu fara urma, ramanand numai o masca alba in locul ei. Statu asa pentru nu se stie cat, prinsa in trecut, umbland pe cararile care se deschideau, insangerate inaintea ei, unde ochi fara viata se holbau din intuneric la ea, unde voci fara corp ii cereau indurare, si unde strigate de durere inumane i se rasfrangeau in toata fiinta, un tremur usor cuprinzand-o cu totul.
’Sora! Trebuie sa iesi! Departeazate acum! Nu te intoarce unde nu te voi putea ajuta niciodata! Nu te indeparta de cararea care ti-am aratat-o!’ o voce batrana, obosita, rugatoare, in care se puteau ghici lacrimile, o smulse din starea de visare, tragand-o inapoi, in timp ce forta intunecata din ea continua sa o cheme, sa o atraga, sa ii cante atat de dulce.
“Trebuie... Trebuie sa revin la noua Sora, asai?” zambi nostalgic fata, ochii ei inchizandu-se pentru cateva clipe, simtind cum stomacul i se incolaceste neplacut, iar inima ei inceteaza sa bata pentru cateva secunde.
“Ar trebui sa fiu moarta, asai?” intreba cu voce tare, insa stia deja raspunsul: cicatricile ii dovedeau acest lucru, amintirile ii confirmau banuielile. “Dar totusi traiesc... Bine... Ma supun eu tie, dar tine minte: nu mai sunt demult intreaga, o jumatate din mine lipseste, si nu se va intoarce decat atunci cand nu voi mai tine la vietile lor...” ranji nebuneste, simtind marginea aceea ce se surpa neincetat in fata ei, marginea care definea normalitatea de haul de necuprins al nebuniei, al singuratatii mintale, a ceea ce definea in conceptele ei: Un Demon! Unul periculos care ii soptea cuvinte dulci si linistitoare.
Dar hotarase sa mai faca cativa pasi inapoi, ca sa fie in siguranta. In plus, nu era pregatita sa sara in acea crevasa din capul ei, sa nu mai vada lumina imbatatoare a sanatatii mintale.
Un chicotit negru ii hurui in piept, in timp ce degetele ei se dezmortira, apucand increzatoare pietrele din fantana si saltandu-se de la sol.
Acea parte mereu existatenta in ea ii va cauza probleme, asa cum facuse si in trecut cand devenise Princess Black Tiger, omorand membri a unor gasti care o amenintau. Ii omorase sub impulsul momentului, fara sa simta nimic altceva decat o placere calda care i se cobora instant in abdoment si care aparea numai cand simtea vibratia innaclaita a lamei ce se infingea in corpul oponentului, sau cand ii auzea gemetele si implorarile fara sens. Stiuse atunci ca nimic nu va mai fi la fel, ca ceea ce fusese trezit de unchii ei nu va mai adormi niciodata la loc.
In acea noapte profetica stiuse ca daca da drumul monstrului din cusca exista posibilitatea ca acesta sa nu mai avea sa intre inapoi. Insa, creatura se supusese ordinelor ei, si uite-o acum, uitandu-se scrutator peste marginea unei fantani paraginite din epoca Edo a Japoniei, in era medieva, o era a demonilor. Dar, ce era ciudat, era faptul ca se simtea cu mult mai bine aici decat in prezentul atat de indepartat acum.
“La 500 de ani distanta de locul asta!” chicoti din nou, punandu-si mainile in solduri si privind scrutatoare padurea.
Sasai amenindator. Ii simtea acolo, privind-o dar neindraznind sa atace. Ii simtea cum se foiesc, le auzea soaptele, le stia planurile.
’Nu vor reusi sa le faca nimic celor adunati la nunta. Asta stiu sigur! ‘ isi zise, revenind pe deplin la normal, desi pana si aceasta normalitate era pusa sub un semn mare al intrebarii, caci cine ar fi cunoscut-o ar fi stiut ca nimic nu era in ordine in zambetul rece afisat, si in ochii goi de orice traire, insa arzand inabusit in orbite, in timp ce monstruletul viclean din ea cerea libertatea care i se cuvenea.
Pandantivul de la gatul ei straluci, ochii unuia din cei sapte dragoni ce il alcatuiau aprinzandu-se, iar gura lui se deschise, asteptand prada ce avea sa intre cu siguranta in ea: o parte din sufletul Sorei, hranit de-a lungul timpul cu ura acesteia pentru orice fiinta omeneasca ce o ameninta.



Ziua i se paruse atat de frumoasa, chit ca nu va marturisi cuiva vreodata, mandria lui si sangele ce ii curgea de secole prin vene nepermitandu-i un asemenea lux. O urmarise pe micuta muritoare, de cand se trezise si pana acum, cum se juca nestingherita cu acel demon micut al jigodiei de frate-vitreg al sau.
Cum de putuse accepta sa fie martor la o nunta? Si mai ales a acelei fiinte detestabile ce avea sa murdareasca pe veci sangele tatalui sau. Dar ce ii putea cere? Sarba de maicasa fusese o muritoare, iar el era un semi-demon, nimic extraordinar in asta.
Ofta, inchizandu-si ochii. Atata timp cat nu ameninta satul cu distrugerea, avea sa fie lasat in pace de nechibzuitul acela care se credea mai bun decat el. Si lui, ca lord al atator pamanturi, cu mult mai batran si mai calm decat javra aceea, chiar nu ii ardea de altceva decat de o odihna buna.
“Sesshomaru-sama!” vocea aceea vesela a micutei copile ii gadila urechile sensibile, iar el isi deschise ochii pe jumate, ca sa vada ce ii mai cerea aceasta.
Incepuse sa ii fie draga, iar prezenta ei ii era necesara. Nu il facea mai uman, insa ... nici el nu stia ce sa creada despre protectia aceasta ofera fetitei.
“Da copilo” ii raspunse, vocea lui baritonala vibrand prin ea, oprind-o in loc, in timp ce ea se apropiase de forma lui ascunsa de umbrele copacului sub care se odihnea.
Ochii lui stralucira placut, iar Rin ii zambi si mai dulce, insa nedorind sa il incomodeze. Invatase cum sa se comporte acum multa multa vreme, asa ca acum stia ca el nu ii va refuza nimic. Dar depindea de cum ii cerea.
“Sesshomaru-sama... Ne duci pe mine si pe Shippo pana la Inuyasha? A venit sora Kagome si vreau sa o vad!” ii spuse, uitandu-se direct in ochii lui, in timp ce o spranceana perfecta a lui se ridica in sus numai un pic, uitandu-se la ea.
Nu ii raspunse. Mirosul dulceag al femei lui Inuyasha il vestise cu mult inainte de venirea ei, insa voia sa se mai odiheasca in pace. Nu ii convenea sa se apropie prea mult de oameni, dar se pare ca nu avea de ales.
Se ridica in picioare, flutura incet din mana, o scurta zvacnitura rapida, si credinciosul sau dragon Ah-Un aparu. Razand cu gura pana la urechi, Rin il lua pe Shippo de mana si se urcara amandoi pe dragon, calarind catre locul unde ar fi trebuit sa fie tinuta nunta lui Kagome. Nu conta ca amandoi venisera pe jos pana in aceasta poienita, departe de acel loc, la marginea padurii semi-demonului, acum calatoreau in inaltul cerului pe un dragon magic. Chitaira asa fericiti, cu lordul pe urmele lor, mergand incet, ascunzandu-se pe dupa copaci.
Mirosuri straine ii gadila narile. Oameni! Dupa cate se parea era vorba de familia acelei preotese tinere, si inca cineva. Mirosul acesta nou il intriga, caci avea doua nuante. Pe de o parte era cel de om pe care il simtea devenind din ce in ce mai slab cu fiecare secunda care trecea in aceasta lume. Era un miros dulceag, nu cu mult diferit de cel al preotesei, insa cumva mai pe gustului lui. Il simtea pe varful limbii si ii placea. Al doilea val, mai puternic, mai apropiat de al lui, il facea curios. Acelasi om mirosea foarte tare a demon cu sange pur, exact cum era el. Dar ce nu ii placea la aceasta aroma era izul putreg care il acoperea din cand in cand, izul acel al mortii, al desartaciunii, ca si cum respectivul om fusese obligat sa primeasca esenta de demon pur printr-un legamant sacru si care, totusi, numai ea il putea face. Si totusi ceva ii spunea ca acest om nu era pe deplin om. Venea din viitor, de asta era sigur, dar cum de se schimba tocmai acum nu pricepea.
Intrebari ii rascolira mintea, insa nu le acorda nici o atentie. Trebuia sa vada aceasta muritoare cu ochii lui, altfel nu ar fi stiut daca ea era sau nu periculoasa.
Dorinta lui de a se departa de lacasurile unde se adunasera atat de multi afurisiti de oameni, acele nimicuri atat de inferioare speciei lui, se diminua cat de cat, fiind impins de la spate de curiozitate.
Simtea, undeva in adancul sau, alaturi de prezenta ciudata si apasatoare a demonului sau o alta: cea care genera acel iz de putrefactie, acel miros fetid pe care il acea acea fata nou venita in aceasta lume. Simtea ochii rosii a unui demon ce si-i deschidea treptat, ranjind in intuneric, gata oricand sa tace.
Dar nu il va ataca pe el, oricat de multa experienta ar fi avut demonul acela, nu, caci ii simtea respectul pe care il avea pentru persoana lui. Nu, nu pe el!
Voia sa distruga, in ciuda vointei celei pe care o poseda pe jumatate, sa distruga acea micuta preoteasca care il ameninta. Voia sa distruga oamenii si demonii slabi. Voia sa isi castige locul printre cei de frunte, sa fie temut. Dar cine era? Ce era? Pe cine incerca sa controleze? Sesshomaru nu stia, dar voia sa afle, poate doar ca sa isi satisfaca curiozitatea, poate pentru a apara acei oameni, nici el nu stia, oricat de rece ar fi vrut sa para.
Inchise ochii si ofta. Voia sa plece de acolo si sa scape de prezenta pasatoare a acelei chestii. Dar nu putea sa o lase pe Rin singura aici. Nu putea.... si nici nu voia, mai ales ca simtea amenintarea muta a acelei creaturi marsave. Nu... pana si Rin era in pericol, oricare ar fi fost el.

[candy_cane]

Nu disperaţi fani Inuyasha - mă refer la cei care au mai citit măcar aşa din curiozitate povestea mea, sau la cei care au citit-o acu' o sută de ani - am făcut un nou capitol, şi chiar mă voi ţine de treabă, la cele şase sau şapte poveşti care le am ( nu mai menţionez faptul că mi-am pecetluit viaţa cu cele -actuale- zece dacă nu mai multe poveşti/proiecte care le am )
deci, sper că mai sunteţi binevoitori sau nah, dornici, să citiţi o poveste inspirată din Inuyasha.
Cuplul Ayumi Sesshomaru vă aşteaptă ( şi ştiu că sunt fani a grupurilor OCxSesshomaru) :X
Enjoy!

Cap 4

„E ca şi cum aş fi căzut într-o poveste, şi toată lumea ştie că nu e cazul să te simţi atât de speriat până la sfârşitul poveştii, când cel care bântuie prin beznă iese în sfârşit din culise ca să se hrănească... Cu tine, desigur. „

„Oraşul Bântuit” – Stephen King

Se temea de ceva... asta era sigur, dar de ce anume?
Scutură din cap şi continuă să taie legumele cât de bine putea, urmărind lama licărind ucigaşă în razele soarelui. Dar, era ucigaşă acea lamă. Putea spinteca gâtul cuiva, asta în mâinile potrivite. Şi cine avea mâini mai capabile decât ea?
Îşi muşcă rapid buza, simţind gustul sărat al sângelui învadându-i papilele gustative. I se făcu rău.
‚Ăsta e un semn bun. Nu încurajator, dar bun. Mă simt slăbită într-un fel pe care nu îl pot explica, şi îmi e frică de ce as putea face în lumea asta... Dar mă voi lupta cu ceea ce zace în mine. Aşa mi s-a spus, iar eu nu voi străbate o altă cale decât cea care mi-am ales-o! Nimeni nu îmi arată unde să calc.’ îşi zise, decisă să respecte cu orice preţ acel vechi jurământ.
Nu ştia ce era în neregulă cu ea, dar conştiinţa începea să cam fugă din calea ei. Voia să se lupte, dar cu cine? Voia ceva ce nu putea avea, sau nu voia să aibă, dar ce?
Astfel de întrebări o distrăgeau constant de la lucru, însă mâinile ei continuau să ducă treaba la bun sfârşit, fără să se taie cu acel cuţit care o fascinase atât.
„Ayumi! Vino să mă ajuţi! Nu pot susţine coroana asta singură!” un geamăt prelung o făcu să revină la realitate, chiar înainte să bată din nou la uşa zăvorâtă din ea şi să dea din nou ochii cu creatura aceea pestriţă care, cică, voia să o ajute.
Se şterse pe mâini rapid, şi ieşi afară, chiar la timp să prindă o uriaşă coroană de flori care mai mai să o strivească. Ce moarte parfumată ar fi avut, nu-i aşa?
„Bine că ai prins-o! Am crezut că mi se vor strivi florile!” râse Kagome, şi nu observă figura îmbufnată a lui Ayumi, şi nici nu auzi cele câteva înjurături ale brunetei.
‚Morţii tăi de zăpăcită... Îţi pasă mai mult de afurisitele astea de flori decât de faptul că eu mă înec cu ele, şi că sunt mai grele decât Inuyasha după ce a mancat trei porţii...’ îşi zise exasperată tânăra.
Tremurând din cauza greutăţii practic covârşitoare, Ayumi îşi privi verişoara de după florile imense şi albe, muşcându-şi buza ca să nu se apuce de înjurat. Chiar nu îi stătea bine viitoarei domnişoare de onoare să înjure mireasa ca un birjar. Nu era deloc frumos!
„Ka-Kagome! Vrei să... i-iei astea de pe mi-mine?” gâfâi nefericita.
Florile începură să oscileze din ce în ce mai mult, tremurând impreună cu suportul lor uman.
„Stai că vin acum!” se repezi cealaltă brunetă să o ajute, iar coroana fu ridicată din nou în picioare.
„Îmi spui şi mie ce faci cu tot rah- ... vreau să spun cu tot aranjamentul ăsta?” întrebă, frântă Ayumi, uitându-se la uriaşa coroană de flori.
Tehnic, nu era o coroană. Mai mult un fel de acoperiş. Nu îi putea spune pe nume. Era în formă de ‚u’ , plină de flori, grea ca naiba, uşor butucănoasă, dar nu lipsită de un anumit farmec. Dar ce era mai precis? Nu putea înţelege.
„Păi... Vreau să mă căsătoresc sub ea... Ca în vechile poveşti, cele atât de mult apuse.” zâmbi, visătoare Kagome.
Tristeţea o inundă pe Ayumi, valuri clocotitoare trecând peste ea, repezi şi ucigătoare. Oare cum era mama ei când era tânără, când de abia se căsătorea? Cum erau părinţii ei? Ce fel de sentimente avuseseră atunci?
‚Nu îmi mai amintesc chipurile lor.. NU ÎMI MAI AMINTESC!’ îşi zise, disperată fata, uitând pe moment unde se afla.
Ochii i se căscară increduri, şi lacrimi amare urcară spre suprafaţă. Ce se întâmpla cu ea? De ce nu îşi mai amintea chipurile lor? De ce tot ce vedea în amintirile ei era doar sânge? De ce simţea numai durere? Unde era cealaltă gamă de sentimente? Unde se ascundea?
„Ayumi? Eşti bine?” Kagome părea îngrijorată, chiar dacă vocea ei venea de la milioane de ani lumină depărtare.
Lumea începu să se învârtă în jurul ei, şi chiar înainte ca totul să se întunece, brusc, senzaţie venită din neant, şi totuşi aşteptată, văzu doi ochi aurii, atât de frumoşi, atât de calzi, şi totuşi reci. Văzu un chip angelic, şi îşi spuse că aşa arăta inamicul.
Ştia că nu se vor înţelege, dar nu se putu opri să nu şi-l imagineze stând alături de ea, sub aceeaşi coroană de flori albe.
„Vise... „ îşi zise, şi nu mai văzu nimic.
Nu mai auzi decât un râs malefic, iar căldura dogoritoare a ceva ostil şi primejdios o învălui ca într-un şal lung şi sufocant. Ce voia creatura aceea? Să îi ia corpul? Nu avea decât, atâta timp cât cei care o ajutaseră nu aveau de pătimit.
< Visează în continuare, copilo! Visează până ce Pământul se va nărui! > creatura aceea îi râse în nas, şi pentru prima dată se simţii ameninţată de ceva ce nu putea învinge.
‘Poate că îngerul meu mă va salva...’ gândi incoerent, dar poate că aşa prevedea profeţia.
Poate că...