Adânc în vid

[Axel .]

Mulţumesc pentru comentarii! Îmi pare rău că acea frază este deranjantă, mi-a scăpat.
Edit: Trebuie să-mi cer scuze că am întârziat mult prea mult cu acest capitol. S-ar putea să fie oribil sau grăbit.

Capitolul II

Ridică cu precauţie scrisoarea, despăturind-o. La fiecare mişcare simţea un junghi în piept. Urmări cu atenţie literele mânjite cu cerneală şi ceva roşu, ce părea a fi sânge. Dar nu putea desluşi nimic. Doar numele ei scris mic într-un colţişor.
Oftă, privirea sa urmărindu-i pe oamenii ce se plimbau pe strada din faţa casei sale. De ce mereu dădea peste ciudaţi psihopaţi? De la unchiul ei - care a sfârşit într-o închisoare din cauză că a mutilat un om scoţându-i plămânii - pană la acest tip sau ce o fi, care nici nu se semna, nici nu scria ceva clar în scrisoare şi care mai trimitea inimi sculptate în onix.
Tânăra trânti cadoul pe podea, apoi se încălţă rapid cu o pereche de pantofi albi ce se legau frumos pe picior. Ieşi din cameră rapid, fără să privească în urmă. Îi era frică că inima -ce părea identică cu cea care se afla înauntrul fiecăruia- va prinde viaţă şi poate va pulsa aer.
Îşi scutură capul. Iar imaginaţia îi zbura prea departe. Ochii săi minunaţi priveau fix în faţă, în timp ce coboară scările cu o graţie nonşalantă.
Ajunse în sufragerie. Trecu pe lângă nişte servitori, nebăgându-i în seamă. Nici măcar nu ştia când au venit. Poate ar fi trebuit să fi ieşit din camera sa.
Pe o canapea stătea "minunatul William, prinţul pe cal negru", cu o ceaşcă englezească plină cu ceai de cireşe, şi cu Izabella pe lângă el, studiindu-l atentă. Se pare că glumiţa nevinovată a blondei ţinuse. Tânăra chicoti gingaş, apropiindu-se pe la spate. Se propti cu coatele în spătarul canapelei, apropiindu-şi buzele de urechia lui şi suflându-i uşor.
-E bun ceaiul? îl întrebă Rose, zâmbiindu-i copilăros.
Will tresări, întorcându-se spre ea. Se calmă imediat ce-i văzu chipul frumos.
-Da, este foarte bun. Surioara ta chiar ştie cum să amestece. îi răspunse, râzând scurt.
Izabella se strâmbă apoi făcu un semn că e cu ochii pe el şi dispăru în bucătăria întunecată. Rose o urmări cu privirea.
Trecură câteva minute în care nu-şi vorbiră. Blonda tresări când becul ce atârna deasupra lor scoase un sunet prelung, apoi se sparse. Will îşi ridică privirea, calm.
Tânăra se lăsă spre prietenul său, cu inima zbătându-i-se în cutia toracică. Prima dată becul ei preţios din cameră pâlpâia, apoi acesta îi exploda deasupra capului. Totul mergea din ce în ce mai prost sau i se părea doar ei?
"Roselin, stai calmă. Cine ştie, poate spiriduşii destinului sunt prea ocupaţi să se mai ocupe şi de tine." o voce din capul ei îi şopti.
Îşi dădu o palmă peste cap. Pentru o clipă chiar credea că egoul ei chiar trăieşte. De la un timp orice făcea, mintea ei bolnavă debita cine ştie ce poveste.
-Rose. şopti Will, chipul său perfect distigându-se cu greu în întunericul profund. Suntem din ce în ce mai adânc în vid. continuă calm, prinzând-o de mână.
Blonda îl privii în ochii mari, apoi râse. Îşi dădu capul pe spate, ca un om nebun. El, era confuz. Ea, amuzată.
Din pragul uşi, micuţa Izabella îi urmărea. Târa după ea un ursuleţ verde, cu un fermoar argintiu pe mijloc. Se sprijinii de perete, privirea ei plimbându-se calmă de la minunatul cuplu -un monstru şi o viperă- la fereastră.
Era urât afară. Până şi vremea ştia ce se întâmpla în oraşul ei minunat. Doar ea nu. Toţi o credeau un copil. Prostuţ, preocupat doar cu joaca şi cu spionajul surorii ei mai mari. Îşi trase nasul, dând din cap.
Îşi dorea cu ardoare să afle ce s-a întâmplat -mai ales cum. Sora sa chiar se izolase de lume, studiind cazul. De ce? De plăcere. Blonda nu era nici detectiv, nici vreun membru al ocultismului. Doar o fată macabră. Da, aşa era. Ciudată, greu de înţeles. Dură, dar dulce. Copilăroasă, dar sumbră.
Fetiţa tresării, ochii săi mari urmărind lumina ce apăru pe cer, apoi dispăru imediat, urmată de un tunet. Se ascunse sub masă, strângând jucăria de pluş la piept. Respira greoi.
Cei doi se sărutau deja de prea mult timp. Însă Izabellei nu-i mai păsa. Se temea oribil de mult de furtuni. Îi era aşa de frică, că numai gândul o făcea să se cutremure. Pentru ea, tunetele şi fulgerele erau ca ochii unui criminal. Adânci, plini de o dorinţă macabră. Cum îşi urmăreau victima cerând iertare, întinsă într-o baltă de sânge, cu un cuţit în piept.
Fetiţa se prinse cu mâinile de piciorul unui scaun, strângând din ochi. O respiraţie rece îi făcea puful de pe ceafă să se zbârlească. Scoase un sunet lipsit de vagă, de noimă. Bruneta gemu scurt, aşteptând să se întâmple ceva.