[+18] Madness

[milu_hinata]

Hello guys! Nu am mai scris un fic de un car de ani si regret sincer ca nu le-am mai continuat pe celelalte.Nu promit nimic,dar poooate si sper sa ma tin de asta. Anyway astept pareri. :) Va pot spune de la inceput ca nu o sa fie totul lapte si miere ( ceea e destul de evident tinand cont ca actiunea are loc intr-un spital de nebuni). Incerc sa scriu ceva putin mai diferit fata de ceea ce scriam eu asa ca lucrurile pe aici o sa fie putin dure. Bineinteles o sa fie si momente dragute.Hope you like it.

Melodia capitolului: https://www.youtube.com/watch?v=QQi_8GUmCHg

1.Oglinda Sparta

[align=left]Timpul pare ca sta in loc aici. Secundele devin zile cand esti inchis intre patru pereti albi. La izolare. Chiar daca la inceput tipi, te agiti, bati cu pumnii in usa, te izbesti de pereti, nimeni nu te ajuta. Nimanui nu ii pasa. Tacerea cantareste greu si doare intr-o camera infinita, atemporala. Sa te retragi intr-un colt al camerei imi parea inutil pana cand m-am trezit si eu in acelasi loc, ghemuit, in speranta ca voi iesi inainte sa imi pierd complet mintile. Nebuni. Aici toti sunt nebuni. Poate nu din prima zi, poate nu toti, dar in final toti ajungem niste carcase goale, parasite de orice sentiment sau amintire. Pentru cei sanatosi mintal, adusi cu forta, la fel de mine de altfel, e mai rau. Nebunia e contagioasa si realizezi ca e mai usor sa fii ticnit decat rational. Cand esti readus in salon, ignori tot ce e in jurul tau: barbatul masiv care refuza sa isi ia pastilele si trebuie sedat in fiecare dupa-amiaza, femeia care tipa dupa sotul ei inexistent si pe care il gaseste in cele din urma "fictiv" langa masa de la fereastra sau tanarul care si-a omorat familia pentru ca...cine stie de ce. Singurul lucru care iti ramane de facut e sa fugi, sa te ascunzi intr-un labirint creat cu suferintele si durerile tale. Pana sa realizezi ce ai construit nu ai sa mai poti iesi. Labirintul gandurilor sau sertarul cu resturi. Resturi: amintiri, vise, franturi, imagini.
Urmezi un drum ce se ingusteaza cu fiecare pas, iar in stanga si in dreapta sunt hauri ce duc spre neant. In fata apare un pod vechi de lemn, putrezit. Subconstient. In jos,inconstient. In spate, nebunie. Am trecut doua poduri si gasesc drumul din ce in ce mai greu. Nu vreau sa il mai gasesc. Nu vreau sa mai aud durerea din strigatele lor, nu vreau sa imi mai simt mana amortita de la injectii sau gustul amar de la terciul servit in fiecare zi ca mancare. Dar cu cat alerg mai mult, cu cat fug mai departe, cu fiecare pod pe care il trec gandurile mele se pierd, se topesc si continua sa arda mocnit , undeva in subteran fara sa reusesc insa sa le constientizez. Ma pierd si ma gasesc in acelasi timp. Cu fiecare prag trecut vad si inteleg mai mult, dar nu reusesc sa aduc inapoi in constient nimic nou.
Am fost pe punctul de a renunta la aceasta pustie intoarcere spre realitate, care ma distruge si ma inspaimanta . Ironic. Eu eram cel care distrugea si acum eu sunt cel distrus. Cred??ncep sa deosebesc tot mai greu realitatea de dorinte. Cine am fost inainte sa fiu internat? Nu stiu sigur. Chiar am avut putere? Asa imi place sa cred. Poate chiar asta e motivul pentru care sunt aici. Puterea inebuneste oamenii...si totusi eu nu sunt nebun. Dar nu toti nebunii cred asta? Glume proaste. Pastilele ma fac sa ma indoiesc si de propria-mi existenta. Fosta existenta...Cred ca eram un barbat bogat. Influent. Atragator. Cu toate ca nu avem o oglinda, imi simt parul lung prins intr-o coada la spate. Odata negru, acum e gri, pe alocuri chiar alb. Am cearcane atat de adanci, iar obrajii sunt zgariati. M-am taiat singur? Un alt pacient? Nu stiu. Nu mai conteaza. Sunt ca o oglinda sparta, iar cioburile s-au pierdut,ratacit, unele chiar au fost ditruse. Si toate intr-o singura noapte..Acum imi amintesc..
-Timpul pentru medicamente!
Ma numesc Sasuke.

[milu_hinata]

Melodia cap: https://www.youtube.com/watch?v=-KuiCNjRA1A

2.Univers paralel

Dupa o perioada, te obisnuiesti. Timpul devine o notiune abstracta, neimportanta intrucat lumea in care traiesti e atemporala. Am dat foc oricui drum interior ramas, am distrus totul. Fara sa stiu de ce, ma tin ancorat in realitate. Incerc. Singurul refugiu creat cu amintirile ce mi-au mai ramas le-am adunat intr-un univers paralel, unde e frig si ninge tot timpul. Sunt 3 case care mi-au ramas in minte: una in munti, una pe malul lacului si ultima, undeva intr-un loc foarte aglomerat, o metropola poate. Prima e mica, o cabana izolata intr-o poiana de brazi. Chiar si acum... spun asta fara sa stiu cate ceasuri au trecut...daca inchid ochii pot simti mirosul puternic de conifer si aerul tare de munte care imi invadeaza plamanii. E dimineata si ma trezesc intr-un pat cu cearceaf alb, de bumbac, aspru. In jur, totul e din lemn: masa rotunda si cele doua scaune micute de la fereastra, dulapul cu un singur sertar din colt si oglinda inramata. Aud zgomote din bucatarie si din pragul usii, o vad cu spatele la mine, pregatind micul dejun. Nu e foarte inalta si are parul lung, ciufulit. Roz. Ma apropii si o cuprind in brate iar ea imi ia obrajii in palmele ei. Si acum am in minte o imagine clare cu mainile ei micute, palide, cu unghiile mereu da-te cu oja incercand sa imi cuprinda fata cu ele. Apoi zambetul. Oricat incerc nu reusesc sa imi aduc aminte alte trasaturi ale fetei, doar gura. Buzele care ma sarutau in fiecare dimineata si imi urau o zi buna, aceleasi care ma consolau in vremuri grele. Mereu curbate intr-un zambet larg, ca florile unui cires in timpul primaverii. Vesele. Sincere. Ale mele...
- Daca continui sa iti faci rau, ma tem ca va trebui sa te izolam din nou. Nu vrei asta,nu-I asa?
A doua casa are veranda in spate care se continua cu un mic ponton. Lacul pare sa ia foc in apusul soarelui si vantul misca salciile de la mal. Din nou, sunt doua scaune in jurul unei mese mici, rotunde. Acolo e si ea. Cu spatele la mine. Pare absorbita de peisaj si ma cheama langa ea, sa il admiram impreuna. Dar ea e peisajul meu. Buzele ii sunt curbate Intr-un zambet tomnatic. Imi pare chiar mai frumoasa ca inainte, ascunzand in ea adevaruri ce astept sa imi fie impartasite. Dar tace. Tac si eu. Brusc imi cuprinde obrajii in palmele ei tremurande si stiu ca ceva e diferit. Ea stie si eu stiu dar lasam cuvintele sa piara innecate, fara sa indraznim sa ne mai aruncam priviri. Caci stiu cat cantaresc faptele mele in ochii ei si pretul platit nu mi l-as permite. Lasandu-si capul sa cada, isi inchise ochii, lipindu-si obrazul de umarul meu cu zgomotul unei frunze cazute din copac toamna.
- Pacientul de la 507 o sa faca iar criza. Da, l-am sedat, bineinteles, dar stii ca nu functioneaza. Nu cand intra in starea asta. Deja are sange pe toata fata. Crezi ca nu stiu?!
Luminile sunt aprinse iar strada e plina de oameni care sarbatoresc. Pot simti gerul trecandu-mi prin haine si ma simt in viata cu adevarat dupa mult timp.
Avea parul pe jumatate inghetat si purta o caciula teribil de copilaroasa cu un model de spiridus. Pardesiul negru era indulcit de manusile colorate. Ochii ii sclipeau mai tare ca niciodata si buzele ii erau rosii ca florile de mac. Secunde mai tarziu avea sa devina sangerii. Ca si cum am fi stiut - si fara sa vrem sa admitem stiam deja - era sfarsitul e ceea ce oameniii numesc implinit. Fericit. Mi-a luat obrajii in palmele ei reci,soptind "Nu fi ingrijorat". Impuscaturi. Sakura.
- Am zis ca mai bine il legam de dimineata. Uita-te la fata lui. E numai sange, la fel si pumnii. Ce-o fi cu baiatul asta nu pot pricepe. Tine-l bine, nemiscat, trebuie sa ii fac injectia...E aici de 6 luni si zau daca nu pare om cu mintea la cap. Apoi face astfel de episoade si iar il trimitem la izolare. Nu pricep, striga mereu numele fetei asteia, dar cand il intreb cine e, zambeste si vezi ca il apuca tremurul ca si cum i-ar fi frig. Uite ca s-a linistit.
-Il ducem la spalat?
-Nu, lasa-l acum, il ducem maine.
Am cules trei cioburi de pe jos. Le-am infipt in inima ca sa fiu sigur ca nu ma vor mai parasi nicodata.Asa cum ai impresia ca sunetul unui clopot iti ramane in fundal, fara sa poti scapa de el orice ai face, zgomotele din seara aceea mi s-au intiparit adanc in minte si ma epuizeaza. Le aud in fiecare miscare, glas sau izbitura si desi incerc sa innebunesc,durerea e prea mare ca sa imi ofere sansa. Am plutit in deriva prea mult pentru a ma inneca in port. Cred ca ea a murit. Desi totul e in ceata stiu ca suferinta mea are un scop precis. Caut razbunare si in speranta ca fac ceea ce ea ar vrea, resemnare. Asa ca dorintele mele nu imi mai apartin si ca de acum incolo voi vorbi in numele nostru, nu al meu, ca din ziua in care te-am cunoscut si in care m-ai facut facut uman.
Am nevoie doar de putin ajutor ca sa gasesc cioburile, Sakura...

[milu_hinata]

Melodia capitolului: https://www.youtube.com/watch?v=rFI4JfbgOSY

3.Evadare

De cateva zile posturile de stiri isi fac emisiunile cu aceeasi informatie care ridica semne de intrebare politiei din Japonia:a ars complet spitalul de nebuni din regiunea Hokkaido.
- Fara sa fie facut vreun apel la pompieri, cladirea a ars din temelii fara sa mai ramana absolut nimic. Fiind intr-o zona izolata nimeni nu s-a sesizat pana in momentul in care o familie a venit in vizita la o ruda internata. Socati, au alertat politia imediat, insa acestia, in ciuda insistentelor mass-mediei si a famiilor indurate, nu ofera detalii cu privire la misteriosul caz. Nu par sa aiba o pista intrucat toti pacientii se aflau inauntru si din nefericire, nimeni nu a supravietuit, afirma autoritatile.
Dar cineva a supravietuit.Eu.
-Ceea ce nu isi poate explica nimeni este de ce pacientii si personalul medical nu au fost evacuati, intrucat existau planuri detaliate cu privire la orice fel de urgenta. Mai mult...
Pentru ca toate usile erau incuiate. Eu le-am incuiat.
-...asadar, ipotezele sunt nenumarate, cauzele ce puteau provoca catastrofa fiind multiple. Atat pentru moment. La revedere!
Ipoteza e adevarul si e una singura: un chibrit si niste dezinfectant. Am inchis televizorul, plictisit de aceleasi reportaje din ora in ora si mi-am indreptat atentia spre gazda mea, care, in stare de soc, nu era in stare nici macar sa mai tremure. Nimeni altul decat fondatorul spitalului.
-Deci, ai de gand sa imi spui adevarul? Vrei sa mergem pe celalat drum? Stii, asta nu o sa fie prea bine pentru tine.
-Iti jur, nu stiu altceva decat ceea ce ti-am spus deja. Am...am primit un cec de un milliard de dolari si un bilet de amenintare. Scria ca daca nu te internez fortat, imi va omori toata familia.
-Cine?
-Nu era semnat, dar avea un semn in coltul din dreapta, jos: o floare cu sase petale. Asta e tot ce stiu, te rog da-mi drumul.
-Sase petale, huh? A fost o decizie buna sa nu iti tai limba pana la urma, nu?
-Pot sa iti ofer bani daca ma lasi sa plec. Nu o sa depun plangere,promit.
-Fugi.
-Poftim?
-Fugi pana nu ma razgandesc. Profita cat mai poti. Ai o familie, nu? Sotie si doua fetite?
Lasasem usa intredeschisa si ateptand doua secunde, a ezitat, m-a privit lung, apoi a luat-o la fuga. Spe casa lui. Spre sotia lui. Moarta in momentul in care va pasi pe usa. Explozibilul se va declansa la deschidere iar intreaga lui vila cu trei etaje va sari in aer. Si in urma nu va mai ramane decat o prprietate parasita, abandonata. Incerc sa urmez zicalele si superstitiile din bunici. ?????Lasa ceva pe lumea asta in urma ta.... Asa ca de ce sa nu imi las sufletul aici si chiar mai bine, trairea:pustie.
E prea tarziu ca sa mai dorm si prea devreme sa fiu treaz. E trei dimineata, ora la care nimic nu pare imposibil sau ciudat, in care realizezi care e faza cu viata ta si ce ai de facut mai departe. E ceva de simtit, nu de explicat si trebuie sa iesi pe balcon sa vezi linistea. Nu sa o auzi, ci sa o vezi. Tacerea de la apartamentul de alaturi arata ca bebelusul bolnav, cu care mama lui a fost la medic "de trei ori in ultimele doua zile si tot nu stiu ce sa ma fac cu el. Nu ii scade febra orice pastila sau sirop ii dau"- spune femeia igrijorata la toti vecinii pe care ii intalneste pe hol...a adormit intr-un final si se va simti bine maine. Un etaj mai jos e tipul ala tacut care s-a apucat de droguri de vreo doua saptamani incoace si acum ca a ramas fara bani, intrat in sevraj, tipa. Dar ceasul imi arata 3.05 si cine stie, poate se gandeste sa se interneze sau sa isi sune vreun prieten. La scara vecina, e batrana care a ramas vaduva acum 3 luni si care face pulovere la tot cartierul pe gratis. E o regula nescrisa, dar stiuta de toti cei treji la o astfel de ora ca orice activitate trebuie sa inceteze. Isi lasa andreaua pe noptiera si isi bea ceaiul facut inca de la orele patru ale dupa amiezii. S-a racit si mierea nu s-a topit bine, dar acum toate astea par detalii prea marunte ca sa iti mai bati capul cu ele. Fata cu pantaloni colorati, de vizavi, fumeaza o tigara. Chiar daca nu are bani destui sa plece in alta tara acum, nu prentru asta isi face ea griji. Acum doar isi inchide ochii si se vede peste ocean, in hainele ei preferate, o pata fosofrescenta intr-o lume gri. Asta e lumea la ora 3 dimineata. Suntem un cerc restrans de fiinte care comtempleaza dincolo de problemele cotidiene. Pentru ceilalti, lumea are granite si fiecare isi tine privirile resemnate, in jos, fara sa se gandeasca sa arunce o ochiada afara. Noi oamenii de la trei dimineata, am facut-o. Si suntem liberi, hotarati sa calatorim unde ne indruma picioarele. Suntem fara granite pentru ca intr-o lume suspendata in minciuni si iluzii,noi am evadat.
Ceasul a trecut si picioarele mele ma indruma spre casa. Spre Rusia. Pana ce imi voi face bagajele, voi plati chiria si ma voi urca in masina, ceasul va fi trecut nu cu mult de 6. Pana la opt toti vor fi deschis usa de la apartament sau casa, nu inainte sa isi sarute persoana de alaturi si sa le ureze o zi buna. La opt si cateva secunde, explozibilul se va detona. Pana la opt si un minut, toata mafia japoneza va fi moarta. Iar eu, pana la sfasitul saptamanii voi fi acasa, gata sa imi revendic locul si sa gasesc raspunsuri.
Oricat de gresit ar parea ceea ce fac acum, stii ca am un motiv, nu Sakura? Tu intotdeauna stii si intelegi. In continuare ma intreb daca mai traiesti si vad ca nu imi raspunzi.
-Unde doriti sa mergeti, domnule?
-Rusia.
-Poftiti. Compania va ureaza un zbor placut.
Nu-i nimic. Taci. Tac si eu. Dar intreb doar, pana cand?

[milu_hinata]

4.Acasa
Gerul care imi ajunse pana la piele, in ciuda hainei de blana, ma inviora si ma facea sa ma simt nostalgic. In frigul asta, cu urechile pe jumatate inghetate si buzele vinetii mi-am petrecut copilaria, cu partile ei bune si rele. Dupa ce fratele si parintii mei au murit am trecut dintr-un orfelinat in altul, fara vreo speranta ca cineva m-ar putea lua acasa. De altfel, nici nu era ceva ce vroiam. Singuratatea imi prindea bine si chiar daca ceilalti fugeau de mine, ma ascundeam sub scarile din interiorul cladirii unde ramaneam pana seara tarziu, cand era ora cinei. Acum ca stau sa ma gandesc la perioada aceea, poate ca am fost inchis intr-un sanatoriu pe buna dreptate. Chiar copil fiind, imi aduc aminte de doamna roscata, cu bucle in stilul anilor ?????30 si ruj rosu care ma lua de mana si imi dadea bomboane daca stateam cuminte cand imi facea injectia.Dupa cateva minute ma simteam mult mai linistit si somnoros si eram gata sa renunt si la dulciurile bine-meritate pentru o perna si un loc de dormit. Era unul din momentele cele mai placute din acei ani. Bineinteles, cel mai frumos moment de atunci si din toata viata mea a fost cand am intalnit-o prima oara pe Sakura. Era o zi ploioasa de septembrie si in orfelinat era agitatie mare stiind ca in curand vor sosi un nou grup de copii, majoritatea fete. Grupul era probabil adus de niste oameni importanti pentru ca in ciuda noroiului din curte si a baltilor ce amenintau sa se transforme intr-un iaz toti eram imbracati in hainele ?????bune?????, ale caror existenta nu ne era cunoscuta pana atunci. Asa se face ca aproape o suta de copii obraznici si lipsiti de orice bune maniere stateau in rand in fata gardului, imbracati cu costumase si cravata, respectiv fundita, sosetele albe si pantofi lacuiti cu cel putin un numar mai mic sau mai mare, dar niciodata potriviti. Incepeam sa imi pierd rabdarea, mai ales ca numai directoarea si celelalte ingrijitoare aveau umbrele iar noi stateam in ploaie ca prostii, si ma pregateam sa o rup la fuga spre scari cand am vazut-o coborand din autobuz. Lasand la o parte faptul ca arata ca o papusa, imbracata toata in culori pastelate, cu parul lasat liber, ceea ce m-a atras a fost faptul ca parea atat de???????upta de lumea asta,dand impresia ca nu apartine acestei lumi si ca mainile ei prea mici care tineau cu greu umbrela in vijelia de afara, ochii ei mari si rotunzi, umerii zgribuliti de frig trebuiau protejati, imbratisati, iubiti. Din ziua aceea am fost nedespartiti.
-Buna. Ma numesc Sasuke. Vrei???????rei sa te ajut cu geanta?
-Um,multumesc. Eu sunt Sakura. Dragut din partea ta.
-Te avertizez ca nimeni de aici nu ma place, asa ca daca stai pe langa mine e posibil sa fii luata peste picior. Uite,aici e camera ta.
- Nu ai prieteni?
-Nu.
-Nici macar unul?
-Nu.
Isi lasa capul putin in jos, usor intr-o parte, balansandu-si piciorul in stanga si in dreapta. Se orpi brusc si se uita fix la mine, cu un zambet usor tamp pe fata ????? zambet care il adoram si pe care aveam sa il revad aproape in fiecare dimineata sau cu ocazia fiecarei surprize pe care i-o faceam ????? si imi raspunse cu un entuziasm iesit din comun:
-Stiu atunci: hai sa facem o promisiune. De acum incolo suntem prieteni si o sa avem grija unul de celalalt orice s-ar intampla si o sa spunem totul si nimeni nu trebuie sa reuseasca sa ne desparta. Si inca ceva: nu avem voie sa tipam unul la celalalt.
-Suna bine.
Din ziua aceea am fost impreuna peste tot si nimeni nu spunea numele meu fara sa il includa si pe al ei si vice versa. La inceput baietii dar mai ales fetele se luau de ea din cauza culorii parului si a hainelor colorate. De fiecare data insa ma luam la bataie cu toti si tot eu ajungeam sa primesc pedepsele. Dar nu prea imi pasa, mai ales ca noaptea, Sakura se strecura si reusea sa imi aduca niste mancare ramasa de la cina si ne aascundeam sub scari, unde stateam toata noaptea sa vorbim.
La 16 ani am hotarat sa fugim si sa incepem sa traim asa cum planuisem in toti acei ani. Aveam de gand sa ii ofer o viata de mii de ori mai buna decat cea pe care am avut-o pana acum. Dar n-a fost asa usor cum am crezut. N-a fost deloc usor. A fost un drum crunt si anevoios si stiu ca daca nu ar fi fost ea in viata mea, as fi apucat un altul. Timp de jumatate de an am stat intr-o maghernita fara caldura sau electricitate si mai rau decat toate, am facut pneumonie si timp de doua luni am zacut in pat, in urma complicatiilor si lipsei de medicamente. Sakura se angajase la un bar si lucra ture duble ca sa poata sa ne sustina. Vedeam cat e de obosita si o auzeam noaptea cum vorbea singura, intrebandu-se ce o sa facem si cum o sa o scoatem la capat, dar niciodata nu s-a plans in fata mea, oricat de multe o intrebam. Spre sfarsitul anului am reusit sa inchiriem o garsoniera modesta intr-un cartier nu tocmai central,dar eram atat de fericiti sa vedeam becurile aprinse si sa auzim caloriferele pocnind din cauza caldurii incat nu aveam cuvinte. Asta s-a petrecut in acelasi timp in care am inceput sa intru in mafie si sa fac diferite comisoane pentru clienti. Duceam o viata modesta, si chiar daca sunt fericit oriunde alaturi de Sakura, as da orice sa ne putem intoarce in timp si sa nu renuntam la garsoniera. Timpul petrecut acolo parea sa curga atat de incet si zilele pareau desprinse din romane. Masuta de lemn cu o vaza mica, rotunda, pusa deasupra, langa geam, perdele albe, brodate, lumina intreaga incapere si patul acoperit cu o cerga groasa de lana, nu imi incalzea doar corpul in noptile inghetate din Moscova, ci intreg sufletul. Poate era doar ea care umplea casa de veselie, poate eram eu entuziasmat ca pentru prima oara pot sa ii ofer ceva mai bun, poate erau toate aceste lucruri amestecate. A fost un an frumos, plin de plimbari si iesiri la cinema si in magazine,si, de fapt peste tot. Pentru ca atunci cand nu aveam treaba cu vreun client, mergeam peste tot impreuna: la piata, in supermarket, dupa haine, cadouri sau dupa orice alt fleac. Cand am inceput sa ma dezvolt si sa primesc tot mai multi bani si cereri, am decis ca e vremea sa ne cumparam o casa. Imi amintesc si acum ca era o zi de noiembrie si tineam cu orice pret sa ne mutam pana de sarbatori. Vazusem multe case, dar nici una nu ii placuse indeajuns Sakurei. Cineva pe care il ajutasem cu niste acte false imi spusese de o vila mare, izolata oarecum de oras, asa ca am zis sa incercam. Sakura purta un palton lung, pana sub genunchi,gri, cu guler de blana si manusi asortate, iar parul si-l prinse intr-o coada lejera, lasand doua suvite sa ii incadreze fata. Imi parea mai frumoasa ca oricand si tot drumul imi zambi larg, nerebdatoare sa vada locul:
-Simt ca acolo o sa fie casa noastra. Iti spun eu. Stii ca nu gresesc la lucrurile astea.
I-am zambit si eu:
-Stiu,iubito.
Asa cum a prezis, ne-a placut imediat locul si casa si am cumparat a doua zi. Era locul ideal pentru noi: ferit de lume, inconjurati de padure si un lac si cu o gradina mare ce se intindea in fata vilei. Locul care in timp a devenit casa noastra.
Azi implinesc 28 de ani si tot azi se implinesc 10 ani de cand am cumparat casa. In ciuda faptului ca am depasit suta de kilometri acum ceva timp, am impresia ca nu mai ajung. La ea, sa o vad, sa o imbratisez, sa ii simt parfumul acaparandu-ma, sa o sarut si sa nu ii mai dau drumul nicodata.
-Sakuraa! Am ajuns acasa.
- Sakura nu e aici. Ai intarziat.
-Naruto, ce cauti aici? Unde e Sakura?
- La mine acasa. Saske, trebuie sa vorbim. Stii, eu sunt prietenul tau cel mai bun si nu te-am judecat niodata si stii bine, o sa te ajut orice ar fi, dar tu???????
- Eu ce?
-Iti amintesti ceva din iarna trecuta incoace? Uite, vrei ceva de baut? Nu te-am intrebat..
-Vreau sa stiu unde naiba e Sakura. Nu ma intreba in casa mea daca vreau ceva de baut.
-Ai impuscat-o. Tu ai impuscat-o. Ai luat-o razna si cu toate ca toti i-am spus ca e cazul sa te interneze, ea a refuzat. In seara aceea, ea incerca sa iti explice situatia, sa te faca sa intelegi???????
-?????Nu fi ingrijorat?????..asta mi-a spus.Dar nu eu am impuscat-o. Nu fi absurd. E logodnica mea. O iubesc mai mult decat orice altceva, nu e posibil , nu sunt nebun???????
-Zau? De aceea i-ai omorat pe toti? Spitalul, mafia? Chiar era necesar? Crezi ca asta e persoana pe care Sakura o vrea alaturi? Un psihopat?
-Nu-mi spune asa.
-Nu-ti pot spune altfel cand te comporti ca unul!
D?????????? vu.
Incepeam sa imi amintesc. Si nu imi aminteam nimic bun:
?????-Nu mai esti tu, Sasuke. Noaptea visezi si spui lucruri si uneori te uiti atat de fix la mine cand achit cumparaturile sau ma salut cu cineva pe strada si..ma sperii. Te iubesc si asta nu se va schimba nicodata dar ai nevoie de ajutor. Imi e frica de tine.
-Sa inteleg???????a inteleg ca simti asta de ceva timp?
-Da si..
-Ma uit fix la tine? Si stii de ce fac asta? Pentru ca la fiecare barbat pe care il saluti ma intreb daca e el, cel caruia ii scrii scrisori. Doar pentru ca lipsesc mult de acasa nu inseamna ca nu stiu ce se petrece in ea. Ma uit fix la tine pentru ca nu inteleg de ce. Cum. Nu am avut nimic si tot ceea ce am construit a fost pentru noi. Pentru tine. Ma uit fix ca sa pricep cum poti sa dormi in acelasi pat cu mine si sa imi spui ca ma iubesti cand ma intreb daca mai e asa. Ma uit fix si imi pun intrebarea: se gandeste la el sau la mine?
-Nu e asa.
-Nu? Si..atunci cum e? Spune-mi tu.
-Eu si el..noi nu ne-am intalnit niciodata. E soldat si pur si simplu ne scriem scrisori. Lui ii este frica de tot ce se intampla pe front si mie imi este frica de tine. Asta e tot.
-Inceteaza sa mai spui ca iti este frica de mine! E absurd!
- Ce e asa absurd in a-mi fi frica? Cand a fost ultima oara cand ai ras sau macar zambit? Unde esti in seara cand merg la culcare si unde pleci dimineata, cand inca e intuneric afara? Asta, bineinteles, daca te mai obosesti sa treci pe acasa. Sunt singura intr-un conac cu trei etaje si am impresia ca imi pierd mintile. Si intr-un final cand stai o zi acasa, parca ai fi gata sa sari cu un cutit la mine. Asa ca e randul meu sa te intreb? Ce naiba e cu tine Saske? Te comporti ca un psihopat.
- Nu-mi spune asa.!
-Nu-ti pot spune altfel cand te comporti ca unul!
Am tras-o spre masina dar nu s-a clintit. Am continuat sa tipam unul la celalalt cand am auzit-o tipand:
-M-am saturat de tine si de viata asta! De noi.
Fara sa realizez am apasat pe tragaci. Fie eu fie ea. Socul a fost prea mare ca sa relizez. Tot ce imi amintesc clar e acel zgomot puternic, propagat prin fiecare fibra a corpului. Apoi sangele. Si regretul.
-Tot ce vreau e sa fim din nou acei copii. Sa avem garsoniera aceea micuta de pe strada nr 17 si sa invatam sa gatim impreuna din nou. Ce vremuri???????
-O sa fii bine..o sa te faci bine.
-Nu fi ingrijorat.?????
Apoi am fost electrocutat si transportat spre sanatoriu. La nebuni.
-Pleaca acasa, Naruto. E in regula. O sa am eu grija de Sasuke.
In pragul usii statea Sakura. Nimic din ceea ce vedeam in fata ochilor nu semana cu ce am lasat in urma. Mainile ei micute pe care le strangeam in palme se miscau acum cu siguranta unui arcas, verdele crud din ochi parea invaluit in ceata unei furtuni spulberate, iar buzele ii pecetluiau umbrele gandurilor. Sakura nu mai era fata care isi punea increderea si sperantele in mine, ci in propriile forte,nebanuite de nimeni pana acum. Rozul din hainele purtate pana acum se transformase fara sa relizez eu intr-o pata de vin, o cireasa amara.
Naruto pleca fara sa imi mai adreseze vreun cuvant. Cat despre mine???????mi era cu neputinta sa ma mai gandesc la ceva. Daca sunt nebun sau nu, cine a impuscat-o pe Sakura:eu sau ea? Amandoi? ne-am asezat pe canapea si am baut pe nerasuflate cateva pahare de vodka.
-Eu te-am internat. Eu am semnat foile.Iti amintesti,nu-i asa? Iarna trecuta?
-Da.
-Vrei sa ramanem impreuna?
-Eu te-am impuscat?
-Daca da, vreau sa vindem casa asta. Poate ne-am grabit cumparand-o. M-am inselat.
-Sunt nebun?
-Sasuke! Orice a fost, a trecut. Eu sunt aici, acum, pentru tine. Si asta e tot ce conteaza,nu?
Sarutul ei a ars din temelii noptile in intuneric, evaporand orice alta intrebare imi statea pe limba. Mana ei pe frunte mi-a smuls toate buruienile inradacinate adanc in minte. Pentru ea, greselile mele nu mai existau. Oamenii ale caror vieti le-am distrus erau acum doar cenusa dintr-un trecut stins.
-Ma gandeam???????
-Hm?
-Sa facem o noua promisiune?
-Ce e in neregula cu cea veche?
-Nimic. Doar ca e pentru cei la inceput de drum. Iar noi avem deja unul stabilit. Ce ai zice sa il definitivam?
-Daca vrei sa intrebi ceva, intreaba odata Uchiha. Dar da.