[+18] In tacere

[Empirical]

Buna ziua. Aceasta este o poveste la care lucrez de ceva timp si la care voi mai lucra. As dori si eu ceva comentarii la ea daca se poate, cum o considerati, cum va place.

Conform ghidului postat aici, cred ca trebuie sa pun asta:
Gen: Horror
Critica dorita: Avansata
Varsta minima: E ironic sa zic 18 ani de vreme ce eu nu am 18 ani, dar va contine imagini violente si atmosfera mai infricosatoare. Sa zicem 16+ atunci ca ar fi mai precis.

Asadar, fara alte abureli:

[center]In tacere
Partea intai[/center]

Ridic capul sa vad fiecare dintre ei unde erau. Doi dorm, leganati de mersul trenului, rezemati unul de celalalt. Chiar si pe mine pana acum ma furase somnul dar oprirea din statie m-a zdruncinat destul cat sa ma puna pe picioare. Doar el sta inca acolo, in picioare, cu castile in urechi, cu bratele rezemate pe lungimea geamului coborat si privirea pierduta undeva printre umbrele noptii. Se misca rar, schimbandu-si greutatea de pe un picior pe celalalt, obosind si revenind la pozitia initiala. Nu ma mira ca n-a vrut sa stea cu noi in compartiment. E inabuseala in noaptea de iulie, si suntem deja mai mult decat ingramaditi impreuna cu o mama prea tanara si un copil prea needucat.
Il vad cum se intoarce catre noi sa vada daca inca dormim. E obosit si lipsa de somn se vede, privirea ii e rece si distanta, ochii albastri parand inegriti in lumina slaba de pe coridoare. Imi zambeste scurt, trist…ma simt ca un copil care a facut o prostie si acum e admonestat. Stiu ca n-a vrut sa vina cu noi in calatoria asta, stiu ca avea ceva mult mai important decat noi asteptandu-l dar totusi n-a vrut sa ne strice bucuria.
Aproape fara sa vreau, ma ridic si simt cum amorteala ma inteapa in intreg trupul. Scaunul cu greu a fost confortabil iar somnul acolo, un chin. Trag usa de la compartiment, cat mai atenta cu putinta sa nu-i trezesc si pe ceilalti. Pe coridor ma loveste curentul rece de afara, mai mult decat binevenit pe fata mea transpirata, muschii abia acum revenindu-si cu adevarat dupa somnul chinuit.
-Gata somnul? Ma intreaba calm, vocea lui abia reusind sa se ridice deasupra zgomotului vagonului si al vantului ce suiera amenintator prin geamurile deschise pretutindeni pe culoar.
Nu-i raspund de lene mai mult, incercand sa ma dezmortesc complet. Privirea imi cade pe cele cateva siluete de pe coridor, luminate scurt de cate un stalp de lumina. Cateva fete zambitoare, cativa adormiti, cateva tigari aprinse stralucind in semi-intunericul de la acea ora tarzie a noptii…ma infior un pic, in parte de la scena aproape desprinsa dintr-un film noir, in parte de la curentul rece ce ma intepa pana la os. Instinctiv, ma lipesc de el, zgribulita si cascand destul de tare incat sa-mi pocneasca maxilarul, impungandu-l cu capul in piept; mainile le tin in buzunare asa ca nu-l pot lua in brate…e mai inalt decat mine si nu ma pot abtine sa nu ma uit spasita la el, cautandu-mi cuvintele sa-mi cer scuze ca iar l-am pus pe drumuri.
Ii simt rasul calm cand imi las fruntea inapoi in pieptul lui si palmele ma prind de brate, frecand energic…
-Hai ca nu-i asa frig. E o noapte de vara chiar frumoasa daca stai s-o apreciezi.
Cat il pot uri cateodata pentru calmul lui si candoarea cu care reuseste sa ma minta in fata. Isi ia o casca si-mi da si mie sa ascult, zicand ca poate ma mai incalzeste un pic muzica…
“I'm your follower until heaven's gate”, imi rasuna versurile in urechi si ma fac sa zambesc. Nu e ceva chiar atat de dragut, dar pune sangele in miscare destul cat sa nu mor de frig acolo.
Casc din nou si tusesc scurt, incercand sa vad daca glasul e inca la locul lui.
-Cat mai avem de mers? Intreb, intorcand privirea spre privelistea inegrita de afara, cerul atarnand instelat deasupra noastra, mai luminos decat mi-a parut vreodata.
Se uita la ceas si ridica din umeri…
-Trei ore…patru poate; am observat ca am mers cam incet pana acum. Probabil din cauza caldurii din ultimele zile…
Fluiera admirativ cand ochii ii vad pe bolta cereasca stralucirea rosiatica a planetei Marte, guvernatoare asupra spiritului razboinic. Ma uit si eu aproape mecanic dupa privirea lui si caut apoi Venus, incercand sa-l si ascult cat timp privirea imi scruteaza bolta neagra a noptii.
-Cei cu masina probabil au scos un timp mai bun decat noi cu trenul. Ei ar trebui sa ajunga intr-o ora, doua poate, maxim. Nu mi-as face griji pentru ei, au timp sa si traga un pui de somn pana ajungem si noi acolo.
Ce ciudat e cand vorbeste iar ochii ii stau fixati la cer. Ma uit prin sticla murdara a geamului usii compartimentului si aproape rad cand ii vad pe cei doi rezemati unul de un perete iar celalalt de copilul ce sta la randul sau rezemat de mama.
-Ce figuri…
Ii fac semn cu capul catre ei in timp ce ma rezem de geam. Zambeste din coltul buzelor si-si intoarce privirea catre cer…restul drumului am stat in tacere urmarind schimbarea orizontului si, lent, a culorii cerului in timp ce misterele noptii erau alungate de stralucirea diminetii. Obsedant, sunetul trenului pe sine ne tinea treji iar muzica facea timpul sa se miste mai repede. Nu vorbeam…dar imi doream ca noaptea sa nu treaca. Nu stiu de ce…

Trenul a tras lenes in statie, ultima din lungul sau drum, franele scartaind si fluierand, probabil trezind intregul orasel la viata. Ceilalti doi s-au trezit si incearca sa se dezmorteasca dupa noaptea petrecuta prea putin zis neplacut. Parca toti calatorii se revarsa in coridorul ingust, intr-un vacarm de nedescris si o graba de neinteles. Bagajele sunt coborate de pe suporturile inalte si izbite, compartimentele golindu-se intr-un ritm ametitor, suvoiul impingandu-se reciproc afara din vagon. Totul arata ca o scena dintr-un film de epoca, mai ales in lumina diminetii filtrata prin ceata groasa de afara.
Suntem impinsi afara, pe peron, aproape brutal, cu greu reusind sa luam bagajele inainte ca trenul sa anunte plecarea spre depou. E frig si ma taie pana la os iar aerul greu imi inteapa narile. Undeva in departare se mai aude fluieratul unei locomotive apropiindu-se de gara. Simt brusc cum sunt luata de dupa umeri si trasa inspre iesire, bagajul fiindu-mi ridicat brusc.
-Te misti sau ingheti…
Ii aud vocea calma dupa ce in ultimele ore l-am privit cum se pierdea in linia orizontului. Acum a luat rucsacul in spinare si geanta mea si ii impinge de la spate si pe ceilalti doi, inca buimaci dupa trezirea brusca si intalnirea cu frigul pe care aproape il uitasera in zilele toride ale verii din oras. Ne aflam intr-un mic burg din munti, un orasel tacut, supravietuitor al unei epoci de demult. Oriunde ma uit in jur privirea mi se agata in culorile rosiatice ale acoperisurilor vechi de decenii, secole poate; si ceata se prelinge printre ele, ascunzandu-mi granitele acestei lumi dintre masivele pietroase. Simt cum ma inteapa in nari, mirosul aerului tare, bogat in vapori de apa, invaluindu-ma. Incep sa tusesc zgomotos.
-Te simti bine?
Alin s-a intors la mine, ingrijorat. Imi vine sa rad pe moment, asa de ametit pare, si zburlit ca un copil care trebuie sa se trezeasca dimineata sa mearga la scoala.
-Da, n-am nimic. Doar schimbarea de aer si tusea mea normala de dimineata.
Incepe sa rada nesuferitul si vine, inevitabil, replica…
-Lasa-te de fumat!
Si cu asta o taie in fata, inainte sa apuc sa-l articulez. Nesuferitul, de fiecare data cand tusesc imi toarna comentariul ala. De bine, de rau, macar vad ca a oprit un taxi si pana sa-i ajung din urma deja toate bagajele sunt incarcate iar masculii se inghesuie toti trei in spate, intr-o incercare aproape amuzanta de a fi cavaleri. Cine-s eu sa ma opun?
Soferul isi primeste indicatiile si porneste pe drumul de piatra cubica inspre cabana.