Curva

[daddy's Girl]

Capitolul 6

Era sase dimineata si eu alergam prin parc. Adevarul e ca mi-era un somn de mi se-ncalzeau talpile iar stomacul scotea sunete ce implorau mancare si as fi renuntat oricand la acest impuls bine-venit pentru organismul meu, in schimbul unei saorme bune si a catorva ore de somn. De cand vorbisem ultima oara cu Michael sa alergam, numai la asta ma gandeam. Era miercuri cand mi-a propus sa alergam iar impreuna, iar eu i-am spus ca sambata la opt dimineata va fi numai bine pentru noi sa na intalnim in parc pentru asta. De ce ma trezisem la sase- nu stiu. Eram foarte entuziasmata, cred, incat simtisem nevoia sa fiu pregatita de data asta cand aveam sa dau ochii cu el. Eram ca un copil, ca un copil mustrat sau pedepsit, cu care parintele isi da seama ca a fost prea dur si ii da o bomboana ca sa-l imbuneze. Timp de cateva zile ingrozitoare am fost acel copil pedepsit: bantuita de ideea ca sunt indezirabila unui barbat ca Michael si prea umilita pentru a mai putea reintra in joc. Intr-adevar, primisem o lovitura, prin acea replica cum ca sunt prea mica, care ma mai situase cu picioarele pe pamant, ma palmuise, dar care acum ma motiva si mai tare. Nu atat de mult, cat sa continui in a-l dori sau a-i da de inteles asta, ci mai mult de a ma razbuna si a ma creste in ochii lui. Nu negam faptul ca inca il mai plac, dar eram prea mandra pentru a mai indura o infrangere si, intr-un fel, respingere ca aceea. Banuiesc ca astfel se nascuse si ideea de a ma trezi mai devreme si a ma pune pe jogging: pentru a fi mai pregatita ca el, pentru a recupera, pentru a ma imbarbata. Nu voiam sa mai stau transpirand pe langa el, in timp ce el alerga fara sa se strofoace, ci voiam sa fiu atractiva de data asta, puternica.
Adevarul e ca il urasem pentru tot ceea ce facuse orgoliului meu, pentru felul cum vorbele lui influentasera constiinta mea ce avea si asa destule indoieli in legatura cu felul in care actionam. Imi propusesem sa-l uit, sa fiu rece situatiei.
Stiam ca nu aveam sa rezist, ca ma jucam cu mine. Iar cand il revazusem iar, inima imi crestea la loc, il sorbea din priviri: il uram dar il si iubeam. Ma uram pe mine pentru ca-l doream pe el. Asa ca la propunerea lui am reinceput sa ma gandesc la el.
Dupa douazeci de minute de alergare, m-am pus pe o banca si am inceput sa ma joc pe telefon. Eram constienta ca alegerea de a ma trezi la ora sase fusese o idee proasta si eram deja obosita, insa imi propusesem ca inainte cu douazeci de minute de a-l intalni, sa mai alerg cateva ture. Asa facusem. La ora stabilita, alergam obosita catre intrarea in parc. Eram nerabdatoare sa-l vad. Eram curioasa.
El urca scarile in pas alert, imi facu cu mana fara sa se uite spre mine care alergam catre el si continua sa alerge pe o cararuie a parcului. Am inceput sa alerg dupa el. Nu-i intelesesem gestul.
Il ajunsesem din urma si incercam sa tin pasul cu el, desi eram obosita. Nu zicea nimic, insa nu parea nici suparat nici preocupat. Pur si simplu alerga. Ma gandeam ca ar trebui sa zic ceva, insa ce?
-Imi pare rau pentru data trecuta. reusesc sa-i spun simplu uitandu-ma la el din dreapta lui.
-Hm?
-Pentru comportarea mea. ...nu stiam ce sa-i spun. Oare chiar nu mai tinea minte ce se intamplase data trecuta? -Pentru felul cum ti-am vorbit. Nu voiam sa par nerespectuasa. I-am spus sincer si cu parere de rau. Chiar nu intelegeam tacerea lui. De ce ma chemase sa alerg cu el, daca nu avea sa zica nimic? Pentru a-i tine companie? Pentru a nu se simti singur? De ce tinea sa ma injoseasca?
-Nu e nici o problema. Spuse el cat mai sincer si bine-dispus.
Eram derutata. Nu-l intelegeam si nici nu puteam defini cumva in mintea mea toate aceste intamplari, gesturi si replici ale lui. Poate jocul ea prea greu pentru mine? Poate ma depasea?
Ma hotarasem sa alerg alaturi de el tacuta. Nu e ca si cum aveam de ales. Nu puteam sa vorbesc singura sau sa-l interoghez. Daca avea de gand sa vorbeasca si eu aveam sa ii raspund cu mare placere. Insa drumul a continuat asa. Facusem o tura lunga de parc alaturi de el si nu-mi spusese nimic. Simteam ca pur si simplu nu ma observa.
Eram dezamagita si umilita complet. <<Ce-si inchipuie? Ca rade de mine?>> Am inceput sa grabesc pasul si am luat-o inintea lui. Eram atat de suparata incat mi-era frica de ce avea sa urmeze: imi venea sa plang, imi venea sa tip, imi venea sa vorbesc urat, sa ma lovesc, voiam sa renunt si sa dispar cat mai repede, fara ca el sa-si mai aduca aminte de mine. Asa ca, dintre toate astea, am inceput sa alerg cat mai repede, cu buzele stranse si ochi gata-gata sa verse lacrimi. Ma gandeam sa alerg cumva catre urmatoarea iesire din parc si sa plec cand nu aveam sa mai fiu in campul lui vizual, insa se parea ca nu ma puteam departa foarte mult de el. Stiam ca nu e cu mult in spatele meu si ca ar putea sa ma intreaca dar nu ingaduiam asta si ma sileam sa ma mentin macar asa, inaintea lui. Am trecut si de urmatoarele iesiri din parc si incepusem a patra tura de parc cand realizasem ca picioarele mele pur si simplu zvacneau. M-am oprit la o intersectie de drumuri langa o tasnitoare si mi-am asezat picioarele pe genunchi dandu-mi seama de cat de mult ma fortasem. Am inceput sa rasuflu greu adunandu-mi pe fata picaturi de sudoare. Il auzisem cum se oprise si el.
-Ce-ti inchipui ca faci? Izbucnesc eu, fapt ce-l mira oarecum pe el, dar mai mult pe mine. Ma gandeam ca avea iar sa se faca ca nu intelege, asa ca am continuat: Alearga fara mine!
Nu spusese nimic. Se apropie de mine si-mi puse mana pe spate. Facu cateva miscari circulare pe suprafata spatelui meu precum un masaj, in timp ce lua doua inghitituri de apa si apoi ma intreba:
-Vrei apa? spuse calm ca si cum nu ar fi vrut sa ma intrerupa din vreo treaba importanta.
Voiam iar sa izbucnesc. Singurul lucru care ma oprea era ca nu stiam ce sa-i spun, de ce sa ma iau. Am tacut pret de cateva momente.
-De ce m-ai invitat sa alerg cu tine? ii spun in cele din urma mai calm, induiosata de starea umilitoare in care ma aflam. Realizam ca am lacrimi in ochi si realizam ca si el observase.
Se pregatea sa spuna ceva si observam cum ma privi compatimitor.
-De ce faci asta? De ce m-ai invitat? continui eu mai imbarbatata. Am inteles ca nu-ti place de mine, atunci de ce vrei sa ma mai chinuiesti? De ce ma faci sa ma simt in plus? Crezi ca tu esti mai matur daca alegi sa razi de o fata si sa o umilesti prin gesturile astea?! De ce nu ma lasi odata in pace? Inchei nervoasa intr-un ton aprins.
-Jenifer... Imi spune el calm privindu-ma cu mila. -Tu chiar crezi ca nu te plac? Crezi ca te-am chemat cu mine in parc pentru ca nu te plac? Imi spunea el rar si explicit. -Crezi ca vreau sa te umilesc?
-Atunci? Il intreb eu mai potolita, molipsita de calmul lui.
Il urmaream cum se misca incet si rabdator spre mine. Isi lua bidonul intr-o mana si deschizandu-si bratele incet ma cuprinse, impingandu-mi fata in pieptul lui, care si dupa patru ture de parc inca mirosea frumos. Induiosata ii raspunsesem imbratisarii, chiar daca mirata, minte mea nu mai stia ce sa creada.
Ofta scurt si se desprinse de mine.
-Hai acasa, ai obosit. Imi spuse el si ma privi din cap pana in picioare grijuliu.
Imi daduse bidonul lui sa beau si pe drum se aplecase de doua ori catre gambele mele sa le maseze scurt si usor explicandu-mi cat de important este masajul in prevenirea febrei musculare.
Ma simteam imbunata, impacata, printr-o stare de umilinta si fidelitate copilareasca, a lui. Eram nespus de bucuroasa pentru ca eram alaturi de el, iar imbratisarea era nedescris de vie in mine, pe mine, abia asteptand sa ajung acasa sa ma gandesc la asta, sa o retraiesc, sa analizez sentimentele mele. Ba chiar imi cumparase si o inghetata pe drum si ma conduse pana aproape de casa, de unde el o lua in partea opusa.
Apoi toata ziua m-am gandit la el. Retraiam acea imbratisare din nou si din nou, la fel si despartirea noastra. Inchiasem intalnirea cu el intr-un mod normal, cu discutii banale. Insa toate astea nu pareau sa conteze.

A doua zi ma trezisem cu o febra musculara si la pranz. Eram pur si simplu buimacita si nici nu puteam sa merg fara sa scot un scancet de durere. Dupa ce ma dezmeticisem putin, totul parea mai clar pentru mine. Ce insemnau toate cele petrecute? Realizam, ca trezita dintr-o betie, ca toate acele gesturi ce cu o zi inainte ma incalzeau, erau simple gesturi de prietenie, daca nu chiar paterne.
Era clar pentru mine ca ma pacalisem singura si ca eram mai jalnica ca vreodata. Imi era sila de prostia mea. Ma gandeam ca ori acest barbat a reusit sa ma joace ca naiba, ca pe un copil de doi ani, ori eu eram intr-adevar o proasta incurabila.
Era mai rau ca la inceput. Nu mai eram umilita, ci eram si dezgustata de mine. Voiam sa ma impun, sa spun ce simt, sa scap de apasarea asta ce ma facea sa ma comport atat de ciudat si sa ma simt atat de prost. Nu stiam si inca nu-mi clarificasem gandurile sau sentimentele dar credeam ca nu se mai poate continua astfel. Asa ca eram hotarata. In seara aceea aveam sa ma duc la Michael si sa clarificam odata pentru totdeauna lucrurile. Eram in stare de orice si aveam destul curaj sa spun orice avea sa-mi vina atunci in minte. Numai sa se clarifice ceva! Numai sa scap de starea aia! eram gata sa-i marturisesc atractia pe care o aveam pentru el, eram gata si sa-l sarut, daca acel lucru avea sa concretizeze situatia sau sa o puna pe vreo traiectorie. Voiam sa fac ceva si cel mai important, simteam asta.
In acea seara ma hotarasem se merg de una singura la bar. Ma imbracasem in pantaloni de trening, un maieu si o geaca cu gluga si parasisem casa fara a anunta pe cineva. Tot drumul privisem in pamant mai ingandurata ca niciodata cu mintea preocupata si alarmata in a gasi o replica, o fraza potrivita. Eram gata sa-i spun ca il iubesc si eram gata sa fiu sincera si deschisa. Eram gata sa scap de gandurile ce ma tot preocupau de cand intrase el in viata mea. Voiam ca in seara aceea, lucrurile sa ia o traiectorie diferita.
cand ajunsesem in fata barului, ma oprisem pentru putin timp pentru a medita. M-am aranjat putin si am intrat sperand sa-l gasesc pe Michel. Localul era aproape plin. Am stat la intrare pret de cateva minute strabatand locul dintr-o parte in alta cu privirea. Il vazusem, era acolo. Cu pasi chibzuiti ma apropiam de bar si imi faceam loc prin multime cu mainile in buzunar. Michael ma observase si se ridica intraptandu-se catre mine. Am cautat un loc cu privirea cat mai ocolit de oameni si m-am indreptat catre acel loc, asteptand ca el sa ma gaseasca si sa putem vorbi nederanjati, astfel incat sa ma pot deschide. El se pierdu in multime. Eram mai hotarata ca niciodata. Din capatul acela ii puteam zari pe cativa din prietenii lui care erau destul de aproape de locul in care ma aflam.
Dintr-o data, pe langa mainile pe care le tineam in buzunare nervoasa, se strecoara doua brate si ma cuprind de mijloc, unindu-se in fata. Pe la spate un trup barbatesc se uneste de al meu si ma trage cu capul aproape de capul sau. Mi-l intorc si il vad pe Bobi, care-mi prinde buzele intr-un sarut. Ma strange aproape de el si imi incalzeste trupul inghetat de emotii. Iar eu, slabita, ma las in voia lui.
Cu gandurile departe, uitand de ce eram acolo, ma las patrunsa de simturile lui, ce pareau a fi benefice starii mele. Fata lui se misca incet, iar respiratia sa ma mangaia. Stiam ca era la bar cu baietii si eram recunoscatoare ca venise sa ma intampine, chiar daca nu venisem pentru el si nici nu stia ca avem sa ne intalnim.
Undeva, langa noi, ii simteam privirile lui Michael.