Atunci când luna apune...

În fiecare dimineaţă luam micul dejun cu domnişoara Anisia. Urmăream aceeaşi rutină zilnică de care nu mă puteam lipsi niciodată. Iubeam faptul că trebuia să aştept soarele dimineaţa să-mi invadeze camera, să deschid fereastra mică şi să-mi desfac plămânii în acel aer acrişor şi rece. Fiecare pas pe duşumeaua proaspăt lustruită, fiecare baie caldă de început de zi, până şi pieptănatul părului îmi crea o imensă plăcere. Satisfacţia de a o avea pe domnişoara Anisia alături era, de asemenea, cea care îmi întregea ziua.

Domnişoara Anisia era, cum să spun, o fire destul de complicată. Chiar dacă părea melancolică, nu îmi amintesc să o fi văzut plângând. O ştiu de mult timp, i-am cunoscut părinţii, rudele, dar niciodată nu i-am putut înţelege caracterul rece, dar totodată calm şi tăcut. Pe faţa ei nu se schiţa niciodată prea multă fericire sau prea multă tristeţe, părea că îi e indiferent de tot şi toate. Însă am văzut-o o dată cum s-a pierdut cu firea şi ochii i-au lăcrimat, a fost singura dată când am văzut o lacrimă pe chipul ei alb. Niciodată nu am înţeles de ce e aşa, faţa ei era insensibilă însă ochii, ochii erau cei care simţeau fiecare emoţie. Se vedea prin acel albastru sentimentele de orice natură; corpul ei nu ştia să redea aceste lucruri pe care însăşi inima ei le crea. Părea visătoare, tot timpul cu capul în nori, când vorbeai cu ea parcă nu era acolo, dar reuşea de fiecare dată să-ţi dea un răspuns clar, previzibil. N-am purtat niciodată o discuţie foarte deschisă cu ea, dar o simţeam foarte apropiată de mine.

Dimineaţa aceea părea să fie ca oricare alta. Ieşisem pe terasă şi stăteam aşezate la măsuţa noastră rotundă, albă. Serveam ceaiul. Era îmbrăcată în rochia ei de dantelă galbenă, pe talie, uşor decoltată, cu mânecă scurtă. Stătea pe scaun în faţa mea într-o mare de linişte, ca de fiecare dată. Se auzeau încet înghiţiturile ei mici şi lente pe fundalul naturii. Adoram tot, imaginea ei în acel cadru luminos de dimineaţă, ciripitul păsărilor în armonie cu mişcările ei uşoare, sunetul ceştii care atingea uneori farfuria mică, vântul care adia, firele ei de păr răsfirându-se, pielea ei care lucea în lumina abia zărită a soarelui...

- Domnişoară Kim, aş avea o întrebare pentru tine.

- Spune-mi, te ascult.

- Atunci, domnişoară Kim, am cugetat eu ceva vreodată care să vă fi deranjat pe voi, ca şi familie?

- Ce doreşti să spui cu asta?

- Răspunde-mi, te rog frumos.

N-a ridicat nici o clipă ochii din ceaşca de ceai. O dată nu m-a privit în ochi cât mi-a vorbit.

- Nu, domnişoară Anisia, normal că nu. De ce pui asemenea întrebări?

A ezitat să-mi răspundă, a întors capul într-o parte, ca şi cum aş fi pus întrebarea nepotrivită. Nu spun că m-a zgâriat această rupere de monotonie, dar a reuşit să mă scoată din rutina mea plăcută.

În familia noastră, domnişoara Anisia mereu s-a simţit în plus, mereu evita întâlnirile noastre de duminică seara şi nu accepta să se prezinte la balurile la care eram invitaţi. Am vorbit cu ea şi mi-a răspuns prompt de fiecare dată: „Nu mă simt bine-venită” şi o lăsam în pace. Nu vroiam să-i perturb liniştea ambientului ei.

- Crezi că ar fi greşit să ajut un om să scape de moarte?

- Nu te înţeleg. Ce-i cu tine în această dimineaţă?

- Nimic, domnişoară Kim, sunt doar foarte curioasă.

Ceva o schimbase, ceva a făcut-o să vorbească cu mine, să-mi ceară sfatul.

- Nu, nu cred că ar fi ceva greşit. Doar faci un bine, nu?

- Da, aşa mă gândeam şi eu.

Îi urmăream privirea, doar aşa o puteam citi. Era mulţumită de răspunsul meu, dar nu dorea să continue conversaţia. Spre surprinderea mea, domnişoara Anisia se ridică încet de la masă, îşi strânge poalele rochiţei şi împreună cu o plecăciune adăugă:

- Mă scuzi, domnişoară Kim, dar nu-mi pot termina ceaiul cu tine. Parcă m-a luat o durere de cap, mă duc să mă întind. O dimineaţă superbă tot înainte.

Recunosc, aş fi vrut ca domnişoara Anisia să vorbească cu mine mai mult decât câteva cuvinte, să mi se adreseze ca de la prietenă la prietenă. Nu înţelegeam de ce acest lucru era atât de imposibil, atât de greu. De fiecare dată când încercam să o mai întreb câte ceva, să o fac să zâmbească, îmi răspundea sec, fără chef de vorbă. Prefera să se închidă în camera ei şi să citească, să privească pe geam şi, probabil, să plângă. Nu ştiu de ce, dar de mai multe ori o simţeam că plânge încet la fereastră şi cum se închide în ea din ce în ce mai mult. Îmi era dragă, prinsesem o anumită iubire pentru ea.

O singură dată pe zi îmi permiteam să o văd, dimineaţa, iar ea îmi scurtase până şi acest moment. În celelalte părţi ale zilei eram de cele mai multe ori plecată la biblioteca unde învăţăm cu domnul Razor. Domnişoara Anisia urmase şi ea cursurile lui, dar mama, pentru a-mi îmbunătăţi calităţile, mă trimitea aproape zilnic. Ulterior aflasem că dorea să mă facă profesoară precum era şi dl Răzor. Însă în majoritatea timpului citeam împreună şi comentam cărţi cu câte o ceşcuţă de ceai fiecare, reuşeam să mă împac destul de bine cu el. Întotdeauna avea pregătite cele două scaune mari din mahon lăcuit pe de-o parte şi de alta a măsuţei din acelaşi material. Chiar dacă nu sună distractiv pentru toţi dintre noi, îmi plăcea să citesc în camera aceea plină de cărţi. De fiecare dată când mi se deschidea uşa bibliotecii, mă pătrundea acel miros specific, mă încântă pe interior. Întotdeauna am apreciat lucrurile care menţin cultura în picioare.

Seara când ajungeam acasă, adică aproape de apusul soarelui, dna Avery îmi pregătea cină doar mie, deoarece niciodată nu ajungeam la timp să mănânc împreună cu toată familia. De foarte puţine ori reuşeam să mă desprind de stat la vorbă cu dl Răzor şi să ajung la timp. Singurul lucru care mă deranja era faptul că nu puteam sta cu domnişoara Anisia şi la cină. Mă învăţasem aşa, nu vroiam să-mi rup rutina. Îmi erau suficiente acele clipe petrecute cu ea; simţeam că o savurez şi că e doar a mea. Dimineaţa era întotdeauna doar a mea. La cină aş fi împărţit-o şi cu restul familiei.

Familia mea locuieşte nu prea departe de oraş. Castelul este în apropierea unui rău mic, firav care abia de se mai zăreşte din frunzişul îndesit de vară. Însă pot să-l ascult curgând, să îi admir suspinele frânte la fiecare piatră de care se loveşte. Închid ochii şi ascult, atât.

Când soarele ajunge aproape de mijlocul bolţii cereşti, ştiu că este timpul să mă urc în trăsură şi să merg la bibliotecă. Dar acea zi, acea zi începea să se schimbe. Domnişoara Anisia căpătase o anumită încredere; ea nu rămăsese să-şi termine ceaiul cu mine, trăsura în care mă aflam s-a întors spre dreapta de mai mult de trei ori, geamul pe care priveam se întunecă, iar umbra mea, umbra mea rămâne undeva în spate; se pierde. Valuri întregi de nebunie îmi scaldă mintea, o învălmăşeşte cu amărăciune şi disperare. Doream să ies din trăsură, ca şi cum aş fi ieşit din flăcările neantului, ca şi cum aş fi vrut să-mi lipesc nişte aripi de înger şi să zbor prin neajunsurile minţii umane. Uşiţa era de neclintit. Bat în geam şi nu primesc nici un răspuns. Trăsura merge, fără nici o urmă de ezitare. Mai face câteva întorsături şi la un moment dat se opreşte brusc. Aud caii cum nechează şi parcă îi văd ridicându-se în cele două copite inferioare. Mi-am dat seama imediat că eram ajunsă într-un loc necunoscut de ei. Un fior de teamă îmi traversează şira spinării, încep să simt vulnerabilitate în faţa a ceea ce urma să văd.

- Haideţi, domnişoara Ulkum, haideţi. Ştiu că nu sunteţi obişnuită cu asemenea privelişte, dar vedeţi, noi suntem mai de la ţară.

Şi râse, râse cu poftă. Era un om bătrân, fără un ochi, care mă privea chiorâş. Uşa îmi fusese deschisă, dar nu intenţionam să cobor. M-am dat în spate de tot, în fundul trăsurii. Acelaşi bătrân se apropie de mine şi mă apucă de mâna dreaptă. Mă trage aproape târâş afară. Nu ştiu cum am călcat pe micile trepte de lemn ale trăsurii, dar m-am împiedicat şi am căzut în noroi, murdărindu-mi rochia albastră dantelată.

- Ei, lăsaţi, lăsaţi, domnişoară. O spălaţi în rău şi iese imediat; spuse cu o urmă de ironie în glas.

Râse din nou. Simţeam că îşi bate joc de mine, că îmi râde în nas şi că nu-mi respectă numele. I-am aruncat o privire grea şi aspră. I-am privit ochiul şi i-am văzut ura care o poartă pentru mine. Creierul îmi era înmuiat de frică, norocul meu este că am ştiut să mă controlez şi nu mi s-a văzut niciun fior de teamă pe chip. Din cauza simplului fapt că doream să ştiu ce se afla în spatele acelei măşti de om bătrân, de ţăran, de om fără viaţă, m-am lăsat dusă de val şi i-am urmat indicaţiile. M-am ridicat frumos, mi-am şters cu colţul mânecii stropii de noroi de pe obraz şi am înaintat spre casă unde am fost îndrumată.

- Astea da maniere, Collins, vezi?

Collins era numele vizitiului nostru. Nu-mi puteam imagina de ce a fost obligat să mă aducă până aici. Am intrat în casă şi în urma mea văd cum acesta pleacă cu tot cu trăsura. Probabil se duce acasă pentru a anunţa faptul că eu am ajuns cu bine la biblioteca dlui Razor; ce nenorocit.

În acea casă mai erau încă trei persoane. Prima pe care reuşesc să o văd, datorită impactului prea mare de lumină-întuneric este un bărbat gras, îmbrăcat cu haine de duzină, o femeie prea aranjată pentru vârsta ei înaintată şi încă un bărbat, la fel de gras cu aceiaşi ţinuta. Poate că sunt fraţi până la urmă. N-aveam de unde şti, dar nici nu m-am ocupat prea tare cu această problemă. Vroiam să ştiu doar de ce am fost adusă într-un asemenea loc. Fundalul era unul asemănător unui bar vechi. Stâlpi din lemn tare susţineau tavanul aproape prăpădit unde am insinuat că este podeaua unui fost pod. Printre scândurile mucegăite ale aşa-zisului tavan văd firişoare de fân galben. Nu i-am acordat prea multă atenţie, dar am analizat suficient pentru a-mi da seama că locul fusese cândva ceva mult mai măreţ decât este acum.

Unul dintre bărbaţi îmi zâmbeşte, n-avea doi dinţi în partea de jos. Zâmbetul lui îi scotea la iveală toată dantura imperfectă şi neglijată; mă scârbeşte şi nu reuşesc să-i acord decât o scurtă privire. Femeia stătea pe un scaun şi fuma, m-a privit parcă pe furiş. Celălalt bărbat stătea morocănos şi-mi acordă o scurtă ochiadă cu ciudă şi dispreţ.

- Să înţeleg că dumneata eşti domnişoara Ulkum? Mă întreabă femeia fără a mă privi, îşi analiza neîncetat pipa.

- Da, normal că eu sunt. I-am răspuns cu o voce intrigantă.

- Şi... ia o pauză pentru a trage un fum după continuă, bănuiesc că te întrebi ce cauţi aici, nu?

- Da, aşa este.

- Păi dragă domnişoară Ulkum, toată lumea ştie cine-i tatăl tău, nu-i aşa? Bun, păi şi crezi că noi suntem proşti?

- Nu, n-am bănuit niciodată asta.

- Atunci, ascultă-mă. Ştii foarte bine câte necazuri mi-a făcut mie taică-tu. Este deja destul de cunoscut faptul că m-a adus la sapă de lemn, că mi-a stricat absolut toate afacerile.

- Şi cu ce afaceri vă ocupaţi, dacă nu vi se pare prea indiscretă întrebarea mea.

- Ba chiar mi se pare foarte indiscretă. Of-of, draga de tine, eşti încă prea micuţă pentru a-ţi spune cu ce mă ocup eu. Câţi ani ziceai că ai? Treisprezece? Paisprezece?

- Chiar şaisprezece.

Cred că din cauza tonului folosit de mine începe să se încrunte, să îşi strâmbe faţa deja ridată de vreme. Din spatele meu vine iar acel om chior şi mă trage spre el. Mă ridică cu totul şi îmi aşează mijlocul pe unul din umerii lui îmbătrâniţi; încep să ţip.

- Taci, împuţit-o, taci naibii!

Femeia râde în spatele meu şi spune:

- Să trimită cineva scrisoare la castelul Ulkum şi să anunţe că o avem pe faimoasa Kim la noi.

- Dar doamnă, nu-l va bănui pe Collins?

- Ce-mi pasă mie de Collins ăla? Şi aşa e un cretin. Şi tare aş vrea să nu uitaţi să îi luaţi banii pe care i-a primit. E un amărât de vizitiu, până la urmă.

Tot ce am putut auzi ulterior au fost doar râsete şi vorbăraie măruntă. Bătrânul chior mă urcase în podul pe care încercasem să îl analizez în urmă cu câteva momente. L-am văzut cum dispare prin uşa din pardoseală şi aud cum mă încuie. Nu reuşeam să schizez cine ştie ce. Zăream doar dungi de lumină gălbuie pe tavanul oblic. Am pus capul pe lemnul tare şi putred al podelei de sub mine şi m-am gândit la o dimineaţă, la prima dimineaţă alături de domnişoara Anisia.