07-01-2011, 10:38 PM
ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC
Cap. 2
Apoi începură să apară. Începură să apară singurele mele speranţe că încă mai este viaţă şi că nu sunt părăsită. Erau oamenii,mergând pe trotuar liniştiţi, traversând strada vorbind, trecând pe lângă mine fără ca să îl bage în seamă pe cel care mie îmi dădea fiori şi îmi făcuse atât de mult rău.Şi până la urmă ce ar fii atât de neobişnuit la un om care stâtea liniştit plimbându-şi pisica? Dar unde au fost până atunci? Unde au fost când explodase acea clădire sau când vroia să mă ucidă?
Mi-am luat o secundă privirea de le ei şi mi-am îndreptat-o spre individ. Stătuse ca o piatră şi acum începu să păşească spre mine. Am tresărit.
- Nu te apropia! am zis cu o voce care ceda aşa de multă frică.
Desigur că nu mă asculta.
- Nu vei câştiga nimic dacă eu pier! am spus cu mai multă tărie în glas atât cât să mă fac auzită.
Nu gestionă nimic.Apoi am adăugat:
- Dacă tot mă omori, spune-mi, ceea ce s-a întâmplat la şcoala a fost tot mâna ta,nu?
Nu zicea nimic.Liniştea lui era atât de apăsătoare.
- De ce nu raspunzi? am încercat să imit cu un gest care vroia să fie de indiferenţă şi siguranţă,însă, care era dimpotrivă,frică şi neliniştire.
Când ajunse aproape de mine , am început să ţip după ajutor, dar m-am oprit atunci când i-am văzut expresia feţei. Zâmbea ca şi cum vroia să-mi spună "degeaba", să-mi spună "nu merită, încerci degeaba".Însă am observat atenţia unor oameni îndreptată spre mine. Apoi, am văzut că defapt,eram în centrul atenţiei şi toţi se uitau la noi; unii miraţi, însă unii şi mai ciudat, amuzaţi. Însă, când urechile mele au început să perceapă vibraţiile unor râsete, mi-am ieşit din fire. "Ce naiba se întâmplă?"
El redevenise o stană de piatră, iar în jurul nostru se adună o mulţime de oameni. Am început să îi privesc pe fiecare în parte cu teamă, deoarece nu îi mai puteam auzi. În capul meu răsuna numai şi numai râsetul acela batjocoritor, apoi imaginile îngrozitoare din acea noapte îmi trecuseră prin faţa ochilor.
Se uitau atât de ciudat la mine precum eu eram cea care vroiam să ucid, precum eu eram personajul rău. Şi ştiam că ceva nu este înregulă.
Apoi am auzit undeva în depărtare ceva precum zgomotul unei maşini de poliţie, însă nu eram sigură deoarece puterile nu mă mai ajutau atât de mult nici cât să mai stau în picioare. În acel moment nu vroiam nimic altceva decât ajutor şi sprijin, însă am simţit cum puterea unor mâini ferme se concentră pe umerii mei şi mă scoase din mulţime. Atunci , toţi oamenii parcă începeau să se dizolve în aer şi să rămână doar el, acel destin nefericit care îmi vroia răul şi care , credeam eu, moartea.
Åži apoi...
Inspiră adânc şi încercă să îşi ridice încet capul, care, după toate cele petrecute, părea greu. Numai simplul fapt că îşi aducea aminte de spaima trăită o făcea pe tânăra fată să se teamă de ceea ce o înconjura şi de aceea nu mai avea atât curaj nici să privească în jur.
- Apoi ai ajuns aici. se auzi o voce caldă şi înţelegătoare.
Fata aprobă din cap încet continuând să privească în jos. Aceeaşi voce caldă scăpă un oftat adânc care lăsă îi timp de gândire şi meditare fetei. Se ridică de pe scaun şi părăsi încăperea cu paşi mărunţi, lăsând-o pe tânără singură cu gândurile ei.
Ea aşteptă câteva secunde, timp în care se asigură că nimeni nu se va mai întoarce la ea.
Îşi ridică capul spre fereastra uriaşă care lăsa lumina să invadeze nestingherită încăperea. Realiză că era o nouă zi şi că acolo se afla în siguranţă. Dar unde era? Aspectul îngrijit şi curat, atmosfera liniştită, pereţii de un alb sclipitor, mirosul de medicamente şi vocile oamenilor care se auzeau încet în depărtare o conduceau către un singur răspuns: un spital. Pereţii nu aveau o pată de culoare, decât dunga neagra care îi împărţeau în două. Geamul alb care, aproape acoperea tot peretele şi perdeaua gri până în pământ, lenjeria albă de pe pat , toate dădeau o lumină atât de albă şi de imaculată încăperii. Nu era nici o îndoială că se afla într-un spital.
Însă, ceva îi încântă ochii deja încremeniţi de atâta lumină: culorile atât de frumoase ale unor flori dintr-o vază.Tânăra reuşi să zâmbească. Erau florile ei preferate: orhidee.Erau mov, albe, roz, un curcubeu parfumat şi gingaş, pe o măsuţă mică, desigur, albă. Frumuseţea lor o atrase pe fată precum un magnet spre ele. Dori să întindă mâna, măcar să le atingă, însă ceva o împiedică. Îşi privi mâinile. Era o perfuzie. Se analiză mai atent şi observă toate acele fire care îi străbăteau trupul şi toate acele echipamante. Ceva se întamplase. Era îmbrăcată într-o cămaşă albă care îi dădu voie să îşi privească braţele. Nu şi le putea mişca.
Era conştientă că ceva se întâmplase.
Cel care vorbise cu ea era un doctor, care după ce părăsi salonul se îndreptă către mama fetei ce se afla internată acolo.
- Doamnă, am vorbit cu fiica dumneavostră. Mi-a explicat tot ceea ce s-a întâmplat şi am stat bine şi m-am gândit. Nu este decât un singur răspuns pentru aceasta. vorbi medicul cu compasiune în glas.
Acesta continuă să îi explice doamnei, însă ceva de pe coridor provocă atât de mult zgomot, încât atrase atenţia medicului şi mamei cu care vorbea. Era acea tânără. Reuşi să se ridice din pat şi să părăsească sala, deschizând uşa şi auzind vorbele specialistului. Stâtea în uşă şi îi privea:
- Deci asta credeţi! Credeţi că sunt nebună! Credeţi că toată spaima pe care am îndurat-o este doar fantezie!
Medicul se apropie de ea. Aceasta reuşi să se ridice, însă perfuzia era tot în mână.
- Vă uitaţi cum am reuşit să mă ridic,nu? Ei bine, dracia aceasta, e pe roţi şi am tras-o după mine ca săniuţa. răspunse ea ironic, însă în glasul ei se putea citi şi tristeţea.
Acest lucru provocă râsetele unor oameni care o auziseră. Mama tinerei alergă la ea cu ochii în lacrimi şi o îmbraţisă.
- Credeţi-mă. a avut loc o crimă , apoi un incident groaznic şi urmam eu. încerca din răsputeri să câştige încrederea medicului.
-Te cred. spuse el, conducând-o din nou în salonul ei. Du-te şi culcă-te. Apoi, cu ajutorul unei asistente o ajută pe tânără să se aşeze în pat şi să adoarmă.
Mulţumesc mult pentru comentarii, sper să citiţi în continuare. Ştiu că acest capitol este cam în ceaţă, însă aveţi răbdare, veţi înţelege în urmatorul.
Doresc critici! :)
Cap. 2
Apoi începură să apară. Începură să apară singurele mele speranţe că încă mai este viaţă şi că nu sunt părăsită. Erau oamenii,mergând pe trotuar liniştiţi, traversând strada vorbind, trecând pe lângă mine fără ca să îl bage în seamă pe cel care mie îmi dădea fiori şi îmi făcuse atât de mult rău.Şi până la urmă ce ar fii atât de neobişnuit la un om care stâtea liniştit plimbându-şi pisica? Dar unde au fost până atunci? Unde au fost când explodase acea clădire sau când vroia să mă ucidă?
Mi-am luat o secundă privirea de le ei şi mi-am îndreptat-o spre individ. Stătuse ca o piatră şi acum începu să păşească spre mine. Am tresărit.
- Nu te apropia! am zis cu o voce care ceda aşa de multă frică.
Desigur că nu mă asculta.
- Nu vei câştiga nimic dacă eu pier! am spus cu mai multă tărie în glas atât cât să mă fac auzită.
Nu gestionă nimic.Apoi am adăugat:
- Dacă tot mă omori, spune-mi, ceea ce s-a întâmplat la şcoala a fost tot mâna ta,nu?
Nu zicea nimic.Liniştea lui era atât de apăsătoare.
- De ce nu raspunzi? am încercat să imit cu un gest care vroia să fie de indiferenţă şi siguranţă,însă, care era dimpotrivă,frică şi neliniştire.
Când ajunse aproape de mine , am început să ţip după ajutor, dar m-am oprit atunci când i-am văzut expresia feţei. Zâmbea ca şi cum vroia să-mi spună "degeaba", să-mi spună "nu merită, încerci degeaba".Însă am observat atenţia unor oameni îndreptată spre mine. Apoi, am văzut că defapt,eram în centrul atenţiei şi toţi se uitau la noi; unii miraţi, însă unii şi mai ciudat, amuzaţi. Însă, când urechile mele au început să perceapă vibraţiile unor râsete, mi-am ieşit din fire. "Ce naiba se întâmplă?"
El redevenise o stană de piatră, iar în jurul nostru se adună o mulţime de oameni. Am început să îi privesc pe fiecare în parte cu teamă, deoarece nu îi mai puteam auzi. În capul meu răsuna numai şi numai râsetul acela batjocoritor, apoi imaginile îngrozitoare din acea noapte îmi trecuseră prin faţa ochilor.
Se uitau atât de ciudat la mine precum eu eram cea care vroiam să ucid, precum eu eram personajul rău. Şi ştiam că ceva nu este înregulă.
Apoi am auzit undeva în depărtare ceva precum zgomotul unei maşini de poliţie, însă nu eram sigură deoarece puterile nu mă mai ajutau atât de mult nici cât să mai stau în picioare. În acel moment nu vroiam nimic altceva decât ajutor şi sprijin, însă am simţit cum puterea unor mâini ferme se concentră pe umerii mei şi mă scoase din mulţime. Atunci , toţi oamenii parcă începeau să se dizolve în aer şi să rămână doar el, acel destin nefericit care îmi vroia răul şi care , credeam eu, moartea.
Åži apoi...
Inspiră adânc şi încercă să îşi ridice încet capul, care, după toate cele petrecute, părea greu. Numai simplul fapt că îşi aducea aminte de spaima trăită o făcea pe tânăra fată să se teamă de ceea ce o înconjura şi de aceea nu mai avea atât curaj nici să privească în jur.
- Apoi ai ajuns aici. se auzi o voce caldă şi înţelegătoare.
Fata aprobă din cap încet continuând să privească în jos. Aceeaşi voce caldă scăpă un oftat adânc care lăsă îi timp de gândire şi meditare fetei. Se ridică de pe scaun şi părăsi încăperea cu paşi mărunţi, lăsând-o pe tânără singură cu gândurile ei.
Ea aşteptă câteva secunde, timp în care se asigură că nimeni nu se va mai întoarce la ea.
Îşi ridică capul spre fereastra uriaşă care lăsa lumina să invadeze nestingherită încăperea. Realiză că era o nouă zi şi că acolo se afla în siguranţă. Dar unde era? Aspectul îngrijit şi curat, atmosfera liniştită, pereţii de un alb sclipitor, mirosul de medicamente şi vocile oamenilor care se auzeau încet în depărtare o conduceau către un singur răspuns: un spital. Pereţii nu aveau o pată de culoare, decât dunga neagra care îi împărţeau în două. Geamul alb care, aproape acoperea tot peretele şi perdeaua gri până în pământ, lenjeria albă de pe pat , toate dădeau o lumină atât de albă şi de imaculată încăperii. Nu era nici o îndoială că se afla într-un spital.
Însă, ceva îi încântă ochii deja încremeniţi de atâta lumină: culorile atât de frumoase ale unor flori dintr-o vază.Tânăra reuşi să zâmbească. Erau florile ei preferate: orhidee.Erau mov, albe, roz, un curcubeu parfumat şi gingaş, pe o măsuţă mică, desigur, albă. Frumuseţea lor o atrase pe fată precum un magnet spre ele. Dori să întindă mâna, măcar să le atingă, însă ceva o împiedică. Îşi privi mâinile. Era o perfuzie. Se analiză mai atent şi observă toate acele fire care îi străbăteau trupul şi toate acele echipamante. Ceva se întamplase. Era îmbrăcată într-o cămaşă albă care îi dădu voie să îşi privească braţele. Nu şi le putea mişca.
Era conştientă că ceva se întâmplase.
Cel care vorbise cu ea era un doctor, care după ce părăsi salonul se îndreptă către mama fetei ce se afla internată acolo.
- Doamnă, am vorbit cu fiica dumneavostră. Mi-a explicat tot ceea ce s-a întâmplat şi am stat bine şi m-am gândit. Nu este decât un singur răspuns pentru aceasta. vorbi medicul cu compasiune în glas.
Acesta continuă să îi explice doamnei, însă ceva de pe coridor provocă atât de mult zgomot, încât atrase atenţia medicului şi mamei cu care vorbea. Era acea tânără. Reuşi să se ridice din pat şi să părăsească sala, deschizând uşa şi auzind vorbele specialistului. Stâtea în uşă şi îi privea:
- Deci asta credeţi! Credeţi că sunt nebună! Credeţi că toată spaima pe care am îndurat-o este doar fantezie!
Medicul se apropie de ea. Aceasta reuşi să se ridice, însă perfuzia era tot în mână.
- Vă uitaţi cum am reuşit să mă ridic,nu? Ei bine, dracia aceasta, e pe roţi şi am tras-o după mine ca săniuţa. răspunse ea ironic, însă în glasul ei se putea citi şi tristeţea.
Acest lucru provocă râsetele unor oameni care o auziseră. Mama tinerei alergă la ea cu ochii în lacrimi şi o îmbraţisă.
- Credeţi-mă. a avut loc o crimă , apoi un incident groaznic şi urmam eu. încerca din răsputeri să câştige încrederea medicului.
-Te cred. spuse el, conducând-o din nou în salonul ei. Du-te şi culcă-te. Apoi, cu ajutorul unei asistente o ajută pe tânără să se aşeze în pat şi să adoarmă.
Mulţumesc mult pentru comentarii, sper să citiţi în continuare. Ştiu că acest capitol este cam în ceaţă, însă aveţi răbdare, veţi înţelege în urmatorul.
Doresc critici! :)