Întâmplări...

[MaDeLyNe]

Dacă ve-ţi mai vedea ceea ce eu postez acum şi în altă parte, să ştiţi că tot eu sunt...
Accept orice tip de critică, dar în limita bunului simţ.


Din presupus hoţ, îmi va fi... soţ!


Eram în autobuz şi, când a venit controlorul, am dat să-i arăt biletul din portofelul în care îl pusesem. Când colo... portofelul ioc în geantă! Era cât pe ce să leşin! Urcasem, compostasem biletul, îl pusesem în portofel, într-un buzunăraş, iar pe acesta - in geantă. Fusesem furată! Cum de-abia urcasem şi încă nu ajunsesem la staţia următoare, însemna că hoţul se afla în acel autobuz.
- Hoţul! Hoţul! am strigat.
M-am întors imediat spre bărbatul care stătea în spate cu mine, un tânăr pe care, la un moment dat, îl zărisem cam agitat şi tot înainta prin mulţimea din autobuz, de parcă voia să ajungă neapărat lângă mine.
- El e hoţul, sigur portofelul meu este la el! Reţineţi-l, domnule controlor, şi chemaţi un poliţist să îl percheziţioneze!
Eram sigură că îl descoperisem pe cel care îmi furase portofelul cu bani şi biletul de autobuz. Controlorul ne-a invitat pe amândoi să coborâm la prima staţie , să clarificăm situaţia. Am coborât toţi trei. Tânărul încriminat se tot scuza:
- Eu nu sunt hoţ! Să nu mă învinuiţi de ceva ce nu am făcut! M-aţi prins cu mâna în buzunar sau geantă? Nu! Atunci? Mai bine aţi fi fost mai atentă la ce se petrece în jur... Repet, poate să vină şi Poliţia, nu eu v-am furat portofelul!
Ba da, tu eşti, te-am văzut cum te-ai strecurat printre oameni ca să ajungi lângă mine!
Controlorul de bilete a sunat la Poliţie de pe mobil, ca să vină un agent să lămurească lucrurile. El nu avea dreptul, după cum spunea, să îl percheziţioneze pe presupusul hoţ, doar un poliţist putea să facă asta.
- Să vină cât mai repede, că acum îl vezi pe derbedeul ăsta cum fuge de sub ochii noştri! am răcnit eu la controlor.
- Aveţi răbdare, doamnă...
În cinci minute, a apărut lângă noi un poliţist, dar "hoţul" a refuzat să se lase percheziţionat, susţinând tot timpul că este nevinovat. Spunea că nu îmi dă el mie apă la moară, lăsându-se intimidat. I-a cerut poliţistului să îl lase să plece dupa ce i-a explicat acelşi lucru ca şi controlorului, că urcase, compostase biletul şi se apropiase de mine pentru că acolo era mai liber culoarul.
Poliţistul nu s-a lăsat impresionat. Ne-a invitat la secţia de poliţie, unde eu trebuia să dau o declaraţie scrisă cu cele întâmplate, în baza căreia cel banuit a fi hoţul putea fi căutat prin buzunare şi pedepsit dacă era cazul.
Am urcat în maşina poliţistului si, în scurt timp, iată-ne la secţie. Lucrurile se complicau, dar eu voiam cu orice preţ să îmi recuperez portofelul, în care nu aveam doar bani, ci şi acte şi două cărti de credit de la două bănci diferite. În plus, consideram că cel care greşeşte trebuie să plătească, astfel societatea noastră se ducea de râpă.
Am făcut plângerea în scris şi bărbatul cu pricina a trebuit să cedeze şi să se dea pe mâna poliţiştilor, ca sa zic aşa. Contrar aşteptărilor mele, asupra lui se aflau doar portmoneul şi actele lui, nici urmă de al meu. Nu îmi venea să cred, fusesem sigură că îl prinsesem pe făptaş... Din postura de victimă în care mă aflam, căzusem acum şi în penibil, întrucât presupusul hoţ se dovedise a fi un om cinstit, aşa cum susţinuse tot timpul. M-a ameninţat cu daune, că l-am incriminat pe nedrept şi l-am facut de ruşine în public , de faţă cu oamenii din autobuz, iar apoi în stradă, chemând Poliţia. La plecare însă...
- Nu vă fac reclamaţie şi nu vă cer nicio daună dacă acceptaţi să serviţi o cafea cu mine! mi-a zis el, serios, dar eu am luat vorbele lui ca pe o ironie.
- Mi-am cerut scuze, eram sigură că dumneavoastră sunteţi cel care mi-a băgat mâna în geantă şi mi-a luat portofelul...
- Nu toată lumea care se apropie de dumneavoastră vrea să vă jefuiască... Eu, într-adevăr, am ţinut să mă apropii de locul unde stateaţi, pentru că... Mi-aţi plăcut de cum v-am văzut urcând în autobuz. Deci motivul meu era altul, nu cel de care m-aţi tot acuzat. Voiam să încerc să intrăm în vorbă, atât...
- Îi detest pe cei care agaţă femeile pe stradă!
- Dar nu eram în stradă...
- Şi pe cei care fac lucruri de-astea în autobuz, poftim!
- Totuşi, deşi m-aţi supărat cam tare, trec totul cu vederea şi vă rog să acceptaţi să bem o cafea împreună.
- Tot nu vă lăsaţi...
- Dacă am trecut prin ce-am trecut doar fiindcă mi-aţi plăcut de la prima vedere, vă daţti seama că sunt în stare să vă urmăresc până pe Lună...
Deşii eram necajită că rămăsesem fără bani si acte, am pufnit în râs de ridicolul situaţiei; el vrusese să îmi facă curte, iar eu îl acuzasem de furt! Adevăratul hoţ scăpase...
Am acceptat să beau o cafea cu el, dar nu am scos un cuvânt până am ajuns la cafenea, deşi el a tot incercat să mă inveselească, făcând glume pe seama "întâlnirii" noastre. I-am zis de cum am luat loc la o masă:
- Să nu vă faceţi lanuri că stăm aici până la noapte, eu am o mulţime de lucruri de facut. Trebuie să-mi fac alt buletin, să merg la bănci să anulez cardurile...
Plecăm când doriţi. Totuşi, aş vrea să renunţăm la acest formalism, să ne tutuim, chiar dacă aţi fost victima şi eu acuzat pe nedrept... a glumit el. Eu sunt Florin.
- Iar eu, Alexandra.
Am stat puţin de vorbă, ne-am băut cafelele, iar el, văzându-mă neliniştită, a propus să mergem impreună să-mi rezolv problema legată de acte si carduri.
- După ce că te-am învinovăţit pe nedrept, să te mai plimb ore în şir după mine? Nici gând! Am să rezolv singură totul.
- Păi tocmai de-aia trebuie să mă laşi să te însoţesc... Eu nu vreau decât să fiu cu tine, să te ajut, şi tu mă alungi... Nu e corect.
Simţindu-mă vinovată faţă de el, am acceptat. Mai bine de trei ore am umblat prin oraş, la bănci, ca să-mi blochez conturile, la Poliţie pentru acte, completând cereri peste cereri. Apoi, epuizaţi şi flămânzi, ne-am dus la un local din centrul oraşului, ca să mâncăm ceva. Propunerea a fost a lui Florin, căci eu nu mai aveam niciun leu la mine, şi nu a acceptat un refuz. Eram mai linitită acum şi mai comunicativă. I-am spus chiar şi câte ceva despre mine, ce fac, unde lucrez, că sunt singură. La un moment dat, Florin mi-a spus direct:
- De când te-am văzut am simţit ceva special. Trebuie să ne mai intâlnim, sunt convins că soarta te-a scos în calea mea...
- În felul în care ne-am cunoscut noi doi? am râs eu.
- Uite, eu n-am mai călătorit cu autobuzul de nici nu mai ştiu câtă vreme, dar chiar azi, în drum spre serviciu, mi s-a stricat maşina şi am chemat pe cineva s-o ducă în service. Când am plecat de la muncă, m-am gândit să iau un taxi, dar m-am răzgândit brusc si m-am urcat în autobuz. Şi te-am întâlnit pe tine... E mâna sorţii...
El îmi vorbea, iar eu zâmbeam şi îl priveam din ce în ce mai atentă. Florin era un bărbat bine, prezentabil, atletic, şi parcă mă îndemna inima să mă mai întâlnesc cu el. I-am dat numărul meu de mobil, indicându-i orele la care eram mai liberă şi mai putea suna. A doua zi, dis-de-dimineaţă, mi-a şi dat telefon.
- Te-am visat... Şi nu pot merge la serviciu fără să te întreb dacă vrei să ne întâlnim diseară. Sper să-mi spui da, căci, altfel, o sa mor de-atâta suferinţa şi de-atâta dor...
Îmi plăceau insistenţa lui şi felul lui de-a fi. I-am răspuns:
- Mă simt încă vinovată şi trebuie să-i fac pe plac celui pe care l-am crezut hoţ... Cu cea mai mare plăcere!
- Azi e sărbătoare pentru mine! O sa vin la şase să te iau. Unde locuieşti?
I-am dat adresa şi după o zi de coşmar, căci nu se mai termina, a sosit şi mult aşteptata oră la care trebuia să ne întâlnim. Florin a venit cu maşina să mă ia de acasă. L-am invitat în casă, în apartametul pe care-l cumpărasem recent cu ajutorul părinţilor mei şi pe care încă nu îl mobilasem decât cu strictul necesar. Florin a observat că mai aveam nevoie de multe lucruri şi mi-a zis că mă ajută el, fără să mă coste prea mult, cu anumite obiecte casnice care îmi lipseau. Avea un prieten care aducea aparate electrocasnice din străinătate.
- Nu cere mult şi, chiar dacă acum nu ai bani, nu-i problemă, vorbesc cu el să-ţi dea în rate...
Ajutorul lui mi s-a părut bine-venit, căci nici părinţii mei, care facuseră deja eforturi mari pentru a mă ajuta cu locuinţa, şi nici eu nu mai aveam mulţi bani. I-am mulţumit şi am acceptat. Într-o luna de zile, reuşisem să am şi televizor, şi frigider, şi o combină muzicală, şi o maşină de spălat, chiar şi o maşina de spălat vase. Eram cât se poate de mulţumită. Florin mă ajuta dezinteresat, se comporta ireproşabil de fiecare dată când ne întâlneam şi îmi plăcea tot mai mult de el.
Într-o zi, m-a întrebat dacă nu pot sa-mi iau câteva zile de concediu şi să plecăm împreuna undeva. N-a vrut să-mi spună unde, zicea că vrea să îmi facă o surpriză. Am fost foarte încântată de propunerea lui, mai ales că nu îmi luasem concediu de mult şi simţeam nevoia. Mi-am luat concediu o săptămână, nu puteam mai mult, dar tot era ceva. Am pornit la drum cu noaptea în cap, am mers vreo trei ore, după care el a oprit la marginea unei păduri, în dreptul unei case frumoase.
- Este casa mea de vacanţă de la ţară! mi-a zis el vesel.
Era locul perfect pentru a ne simţi excelent. Pitorescul împrejurimilor te bine-dispunea; am despachetat lucrurile pe care le adusesem cu noi, după care am pornit în cercetare. Mă simţeam atât de bine, eram atât de fericită, încât i-am mulţumit lui Florin pentru ideea pe care o avusese, de a petrece câteva zile acolo.
Dupa o plimbare lungă, încântătoare, ne-am întors. Atunci am studiat mai bine casa. Era tare primitoare, mobilată în stil ţărănesc; fusese una dintre cele două case ale bunicului lui Florin. Partea lui dintr-o casă mai mare şi nişte teren le cedase verilor lui ca să poată păstra căsuţa aceasta de vis.
Dupa ce am mâncat, i-am vizitat pe verii lui din sat. Una dintre verişoare făcuse plăcinte, tocmai scosese o tavă din cuptor. Ne pomeniserăm în toiul unei petreceri, fiind ziua de naştere a unuia dintre nepoţii lui Florin. Se strânseseră şi alte rude, aşa că numai bine, ne-am întâlnit cu toţii. Eu m-am simţit tare bine printre ei, de multă vreme nu am mai râs cu atâta poftă si nu m-am mai simţit atât de eliberată de orice grijă.
Era seară când am ajuns din nou la căsuţă. Cum nu mai trebuia să facem grătar, fiindcă serviserăm destule bunătăţi prin vecini, Florin a făcut focul, căci se lăsase răcoare, a pus muzică şi m-a invitat la un blues.
- Nici nu-ţi poţi imagina cât de fericit sunt... mi-a şoptit el. Îţi mulţumesc.
- Nici tu nu îţi poţi imagina cât de fericită sunt... i-am şoptit. Şi eu îţi mulţumesc.
Noaptea ne-a prins unul în braţele celuilalt, sărutându-ne pătimaş. Atunci, în atmosfera aceea plăcută, am trăit prima noapte de dragoste. Totul a venit frumos şi firesc şi mă declaram îndrăgostită iremediabil. Ne ştiam doar de trei săptămâni, dar a doua zi dimineaţa, după ce am servit cafeaua, iubitul meu mi-a spus că tot ce îşi doreşte mai mult este să accept să-i fiu soţie.
- Aşa-zisul hoţ vrea să se însoare cu victima sa... a râs el. Alexandra, vreau să te fac fericită cum n-ai fost niciodată. Vrei sa fii soţia mea?
- Hei, nu te cam grăbeşti? Crezi că m-ai adus aici ca să-mi furi inima pentru totdeauna? Îmi placi, dar trebuie să mă mai gândesc...
- Dar sunt un om minunat! Nu mai găseşti altul ca mine, să ştii!
- Ştiu şi tocmai de aceea timpul meu de gândire a expirat! Şi zic... DA!
Florin ţopăia de fericire, ca un copil care primeşte jucaria preferată, iar eu tremuram de emoţie. L-am dus să-mi cunoască părinţii şi să-mi ceară mâna, aşa cum se face, de cum am plecat de-acolo. Au facut haz cu toţii când le-am povestit cum ne-am cunoscut.
- Soarta a făcut să fie aşa, a zis tata.
- Şi eu sunt convins de asta! a sărit Florin. Amândoi am fost conduşi de soartă în acel autobuz, în acea zi, la acea oră...
- Şi pe hoţ, că, altfel, nu ai fi avut curajul să-mi vorbeşti! am râs eu.

Ne-am căsătorit în vara acestui an, aşa cum am stabilit de comun acord. Vom avea o nuntă mare, cu mulţi invitaţi, ca să afle toată lumea cât de mult ne iubim. Eu voi fi cea mai îndrăgostită mireasă. Sunt sigură că am facut cea mai bună alegere din viaţa mea de până acum. Nu am de ce să am îndoieli. Deja locuim împreună în apartamentul lui, iar locuinţa mea am închiriat-o, ca să mai scoatem un ban.
Pot spune că hoţul care m-a prădat atunci nu a putut-o face intr-un moment mai bun decât acela, cand Florin se afla lângă mine, frământându-se cum să mă cunoască. Acel incident a declanşat totul, inclusiv dragostea noastră.
Sfârşit.


Ţin să aduc aminte că acest capitol este necorectat, aşa că îmi cer scuze pentru greşeli.

[MaDeLyNe]

La loteria căsniciei, am câştigat doar un soţ bătăuş



N-am uitat niciodata ziua în care m-am dus la Ovidiu acasă, să-i cunosc familia. Pe lângă emoţiile obişnuite, nu mi-a fost atât de frică în viaţa mea. Toată lumea m-a încolţit cu întrebări, dar, dintre toţi, sora lui conducea detaşat. M-a întrebat de cum m-a văzut:
- Ai tăi ce-ţi dau dacă vă luaţi? Cu ce pot să te ajute? Fiecare trebuie să pună mână de la mână, fiindcă, în ziua de azi, dacă aştepţi să pui un ban deoparte, te prinde pensia din urmă...
Îmi venea să plâng, dar mi-am muşcat buzele până la sânge ca să n-o fac. Am privit spre Ovidiu: căsca deja ochii la televizor, la un meci, împreună cu taică-său, fără sa-i pese de ce se întâmplă. Am răspuns mai mult monosilabic la toate întrebările pe care mi le-a pus şi, brusc, am întrebat unde este baia. M-am retras acolo, disperată, de unde am sunat-o pe Maia, o bună prietenă de-a mea, implorând-o să-mi dea telefon de urgenţa, ca şi când ar fi de la firmă, să pot pleca de acolo mai repede.
În cinci minute, ieşeam puşcă din casa aceea, salvată de clopoţel, cum se zice. Singură, pentru ca Ovidiu îmi facuse semn că nu vine, doar nu era să lase baltă meciul... M-am întrebat, de cum m-am urcat în maşină, ce caut eu în familia asta şi mai ales ce caut eu cu băiatul ăsta, pentru care orice altceva era mai important decât mine. "Să fiu chiar atât de disperată? La ce-mi trebuie un nesimţit pe cap? Cu tot cu familia lui minunată!" mi-am spus.
E adevărat că deja dădusem sfoara în ţară că mă mărit. Ai mei, săracii, erau în al nouălea cer că mă aşez la casa mea, iar rubedeniile, chiar şi cele din străinătate, de-abia aşteptau să joace la nunta mea. Mie, în schimb, acum, îmi cam pierise tot cheful de măritiş.
Viitoarea mea soacră părea o femeie cumsecade, dar oricine îşi putea da seama că nu avea niciun cuvânt de spus în casa aia, doar executa ordinele. Socrul meu fusese militar de carieră, iar Ovidiu o apucase şi el pe acelaşi drum, nu pentru că-i plăcuse, ci pentru că-i netezise taică-său drumul.
Îl cunoscusem la o conferinţă organizată pe bani europeni, la Sinaia, pe tema încadrării în muncă a persoanelor cu handicap. Fiecare minister si instituţie serioasă îşi trimiseseră reprezentanţi, fiindcă nimeni nu voia să se creadă că sectorul lor de muncă nu era interesat de această problemă. Eu m-am numarat printre organizatori. Au venit mai mulţi lectori din străinătate şi au ţinut prelegeri, nimeni n-a avut nimic de comentat, s-a mâncat şi s-a băut bine, într-o seară s-a şi dansat, si atunci am schimbat câteva vorbe cu Ovidiu.
Nu ştiam că e militar, fiind îmbrăcat în civil. Mi-a explicat el despre nu ştiu ce misiune într-un teatru de luptă, dar eu eram prea ocupată cu buna desfăşurare a evenimentului ca să-i acord atenţie. Înainte să s etermine totul, el mi-a vârât în mâna un bileţel cu un număr mobil. Mi s-a părut o grosolănie şi l-am aruncat în primul ciş de gunoi.
Numai că, ştiţi cum e, când e să fie... L-am întâlnit absolut întâmplător pe Ovidiu, la coadă la covrigi calzi, în Piaţa Unirii. Eu am vrut să mă prefac că nu-l recunosc, dar el a venit imediat la mine.
- Bună ziua, vă plac covrigii? Ce chestie! Nu mă aşteptam!
''Ce mârlan!'' mi-am spus în sinea mea. Am dat să plec cât mai repede, dar el m-a întrebat:
- Vă supăraţi dacă vă însoţesc câţiva paşi? Sper că nu...
- Mă cam grăbesc, ştiţi...
- Nu vreau să vă reţin, doar să vă conduc, atât!
Am acceptat, din politeţe.
- Nu m-aţi sunat, mi-a spus, ca un uşor reproş.
''Altă mârlănie! Doame omul ăsta este imposibil!''am gândit, dar i-am spus:
- Sunt foarte ocupată, ştiţi, nu prea am timp de distracţie... Promit să vă sun într-o zi, să vă întreb de sănătate.
Când am ajuns la maşina mea parcată destul de departe, am zis bogdaproste că am scăpat de un asemenea mitocam. Cu toate astea, dupa nici zece zile... am dat iar nas în nas cu el. Unde? Se tundea la acelaşi salon unde mă coafam eu. Când l-am zărit in oglindă, să-mi vină rău... Dar era prea târziu. El sărise din scun şi era deja lângă mine.
- Nu m-aţi sunat nici de data asta, trebuie să vă revanşaţi cumva faţă de mine... Ieşim la o cafea? Una mică. Promit să nu fiu prea plictisitor...
- Nu am timp acum, poate altă dată...
- Vă rog, doar o cafeluţă... Doar mi-aţi promis că mă veţi căuta!
''Da, de parcă eu aş fi cavalerul şi tu fata! Ce prost! Ce idiot! Ce bădăran!''
- Nu pot, v-am spus...
- Nu merit chiar niciun pic de atenţie din partea dumneavoastră? Vă rog să acceptaţi...
Mi-am zis: ''Hai s-o fac si pe asta, să scap mai repede!'', aşa că am acceptat. Culmea este că m-am simţit destul de bine în compania lui. Pe undeva, insistenţa lui mă flata. În plus, arăta bine şi avea o anumită prestanţă şi eleganţă care, paradoxal, deşi contrastau puternic cu gafele şi mârlăniile scoase pe gură, te făceau să te simţi bine lângă el. Te simţeai protejat, în siguranţă, după cum am constatat pe percursul orei petrecute împreună.
Nu i-am promis nimic când ne-am despărţit, dar, de atunci, Ovidiu s-a transformat în umbra mea. Era peste tot unde eram eu, apărea în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai nepotrivite momente.
Zilnic îmi trimitea flori la firmă, de mă invidiau toate colegele pentru bărbatul grozav peste care dădusem, aşa că, într-un final, a început să mă intereseze relaţia noastră. Ovidiu era ofiţer, avea salariu bun, casă, deci îmi putea oferi stabilitate şi, de ce nu? , o viaţă frumoasă. Am devenit, ca să zic aşa, un cuplu.
O bună bucată de vreme, s-a purtat retonabil, fără să punem la socoteală derapăile lui de la bunul-simţ, pe care le remarcasem de la început. Cu astea m-am obişnuit.
- Are un suflet minunat, sa ştii, mi-a zis mama când l-a cunoscut.
- E băiat bun, ar fi păcat să-l pierzi, mi-a spus şi Maia, prietena mea.
Toata lumea din preajma mea a considerat că Ovidiu este băiatul potrivit pentru mine, aşa că, în cele din urmă, mi-am spus că fac prea multe nazuri, că Făt-Frumos călare pe calul său cel alb nu va apărea niciodata. Am încercat să-l mai dau pe brazdă, să-l pun să asculte muzica mea preferată, să vadă filmele care-mi plac mie, l-am convins chiar să mergem împreună la teatru. A trebuit, în schimb, să învaţ să joc tenis, ceea ce mi-a prins bine, de altfel, nu mă plâng, să accept să mă uit la meciurile de fotbal de la televizor, iar, cand n-am mai putut suporta, mi-am cumpărat un alt televizou. Am refuzat să mă mut la el, am preferat să locuim în garsoniera mea, unde mă simţeam acasă.
Încet, încet, Ovidiu a început să aibă pretenţii tot mai mari: voia să-i dau lui tot salariul meu, ca să gestioneze el banii cum trebuie. Mi-a zis să renunţ la menajera care mă ajuta de ani de zile, pentru că, în opinia lui, orice femeie are obligaţia să spele, să calce, să facă mâncare şi curăţenie. Cel mai tare mă durea faptul că trebuia sa-i cer bani pentru orice aveam nevoie şi de aceea, după vreo trei luni de locuit împreună, am protestat şi nu i-am mai dat salariul. Atunci am încasat prima palmă de la el... Parcă m-a izbit o piatră în faţă, aşa de tare m-a durut. N-am vrut să plâng, nici n-am protestat, nici nu l-am dat afara din casă.
Cum credeam că o să-mi fie bine lângă Ovidiu, aşa cum susţinea, de altfel, toată lumea, nu voiam să-i dau norocului cu piciorul. Din păcate, după acea primă palmă, au urmat a doua, a treia şi aşa mai departe...
Când mi-a ajuns cuţitul la os şi am decis să las deoparte visul de a o duce bine lângă el, de fapt, lângă un ofiţer, i-am zis că vreau să ne despărţim, să-şi i-a hainele şi să plece de la mine. Mi-a dat o mamă de bătaie în ziua aceea de nu m-am putut ridica câteva zile din pat. Cu toate astea, Ovidiu parcă făcuse un curs de tehnici pentru bătaie, căci nu a lăsat nicio urmă la vedere, nu aveam nicio vânătaie, nicio zgârietură, nimic.
- Oi fi vrând tu să scapi de mine, dar eu nu vreau să te las, m-ai înţeles? O să ne căsătorim şi o să faci ce-ţi spun! Doar n-o să mă faci de râs tocmai acum, când le-am zis alor mei că vreau să mă însor!
Aşa am ajuns la ziua în care mi-am cunoscut viitoarele neamuri şi am detest-o pe viitoarea mea cumnată de la prima vedere. Deşi mă întrebam întruna ce caut eu în acea familie, am mers înainte. Speram să-mi fie bine, atât.
Am avut o nuntă mare, cu tot dichisul, şi eu am fost o mireasă fericită, în ziua aceea. Ovidiu însă nu a mai acceptat să locuim la mine, ci în apartamentul lui cu două camere, dar de M.Ap.N. Voia să vând garsoniera, probabil ca să nu am unde mă refugia dacă nu-mi convenea ceva. Pe scurt, ca să mă poată controla în întregime. I-am luat-o eu, de data asta, înainte şi am închiriat-o unei foste colege de facultate, care primise un post în Bucureşti dar nu avea unde să stea. Nici n-a contat pentru mine că Sânziana s-a încurcat pănă la urmă cu Ovidiu, ba chiar, la un moment dar, am sperat că poate aşa scap de el. Se ivise o ocazie neaşteptată şi ar fi fost păcat să nu profit de ea. Pentru că a placut-o pe Sânziana, Ovidiu m-a lşsat să păstrez garsoniera, singura mea avere.
După câteva luni, am rămas însarcinată şi le-am dat tuturor vestea cea mare. Evident, de cum au aflat, socrii mei ne-au invitat la ei la masă.
Tot evident, cumnată-mea şedea în capul mesei. De data asta însă a fost foarte paşnică şi înţelegătoare cu mine, înduioşată de sarcina mea. Mă întreba tot timpul dacă mă simt bine, dacă am nevoie de ceva. La un moment dat, m-a chemat la ea în cameră. N-o să vă vina să credeţi, dar cumnata mea e medic ginecolog şi, după cum am aflat ulterior, pacientele o adoră. E spurcată la gură, dar are un suflet bun.
- Ştiu ce poamă e Ovidiu! Dacă ai să-mi spui ceva, trebuie să ai încredere în mine.
Nu ştiu ce vrei să spui...
- Mai gândeşte-te, poţi să vii să mă cauţi la spital, el n-are cum să afle...
Nu am vrut sa-i dau satisfacţia de a auzi, din gura mea, că frate-său mă snopea în bătaie. Chiar ''scorpia'' să mă ajute? În niciun caz! Poate să mă extermine!
Totuşi, după o altă bătaie dravănă, de teamă să nu pierd sarcina, m-am dus la ea. I-am povestit absolut tot, cu lux de amănunte, cu orice risc.
- Nu am denaturat cu nimic situaţia. Ovidiu mă bate regulat, dureros, dar ştie ce face, nu lasă urme şi de-aia nu mă crede nimeni... Cred că mai bine fac avort. Mă ajuţi? N-aş vrea ca acest copil să aibă un tată ca el...
M-a programat pentru întrerupere de sarcină şi mi-a promis că mă ajută mşi mai departe, să scap de Ovidiu.
- Eu ştiu foarte bine ce-am pătimit în casa aia, cât a stat cu noi. Am să te învaţ cum sa-l dai în gât: când te bate, vii imediat la mine şi-ţi fac radiografii. Pe urmă, îi trimitem totul, într-un plic, şefului lui, cu semnătura mea. Îl cunosc foarte bine pe tip, e tare omenos. îmi pare rău că te-am luat atunci aşa tare... Nu ştiu ce m-a apucat. Am mâncat şi eu destulă bătaie d ela Ovidiu, îi cunosc stilul. După ce trimitem plicul, trebuie să dispari o vreme, ai unde să pleci? Undeva departe. Te urci în avion şi uiţi drumul de întoarcere. Cu Ovidiu, mă descurc eu.
Multă vreme am crezut că îmi intinde o cursă, dar n-a fost aşa. Cumnata mea colaborează şi cu o asociaţie care se ocupă de femeile maltratate, am aflat asta tot de la o pacintă a ei. Mai întâi, m-a ajutat cu avortul. Pe urmă, mi-a zis să mă pregătesc de plecare. În mod absolut ciudat, de parcă ar fi bănuit ceva, Ovidiu nu s-a mai atins de mine o vreme. Ajunsesem să-mi fie teamă că stric totul şi am început săţl provoc. Îi răspundeam taios la orice spunea, faceam lucruri pe care ştiam că nu-i place să le fac, întârziam acasă degeaba. Parcă eram alt om. Vorbisem chiar cu o rudă din Australia, îmi cumpărasem chiar şi bilet de avion. Nu mai aveam nevoie decât de radiografiile incriminatorii ca să ne putem pune planul în aplicare.
Într-o seară, mi-a venit o idee salvatoare. Ovidiu s euita la un meci de fotbal şi eu i-am spus:
- Am făcut avort! Nu puteam face copilul cu un tată ca tine! Dacă eu suport, e treaba mea. Nu e vina lui că eu te accept...
În clipa următoare, nu am mai ştiu pe ce lume sunt. Am simţit o durere atroce în stomac, m-am îndoit şi... am leşinat.
Când mi-am revenit, el nu mai era acasă. Am sunat-o pe cumnata mea şi m-am dus la ea la spital, unde mi-a facut nişte teste şi mai multe radiografii. A doua zi, după ce Ovidiu a plecat la lucru, cumnata mea m-a condus la aeroport şi dusă am fost la o verişoară de-a mea din Franţa. O lună, n-am avut nicio veste de la ea. Apoi, dintr-odată, m-am pomenit cu un tefelon:
- Poţi veni acasă! Ovidiu a primit ce-a meritat! Şi-a bătut un subaltern până l-a găgat în spital. Cu ce mai aveau d ela noi şi cu declaraţia chiriaşei tale, o să stea o vreme la răcoare, să rumege la ce-a făcut. Din păcate, mama nu mai e... A murit supărată pe mine, pentru ce a păţit Ovidiu. Îţi poţi imagina asta?
Sfârşit.


Capitol necorectat. ^^