În cădere. . .

[Vex]

`Elău, diărs ! Păăăi, cum am inspiraţie [ din păcate nu pentru a pune next] , m-am gândit să fac ceva cu ea. Sper că o să vă placă ficu` şi că va fi original, sau căt de căt original *smile*

~ Capitotolul 1 ~

Gânduri stinse, uitate, amintiri prăfuite, trezite dintr-o dată din cauza unei banale întâmplări. De ce să ne aducem aminte când nu vrem ? De ce sufletul tânjeşte după acel sunet plăcut, acel vis depărtat, pe care nu-l vom atinge vreodată ? Dar. . . de ce punem întrebări la care ştim şi singuri că n-avem răspunsuri ?

Un sunet strident se face auzit în camera învaluită într-un întuneric total. Nici-o rază de lumina nu are cum să intre, draperiile sunt trase, iar ferestrele închise. Sunetul înca nu s-a oprit, nu, nu o va face până când nu va obţine ce-şi doreşte. Un zgomot puternic ce sună exact ca lovirea unui obiect de perete mă face să-mi ridic privirea obosită către pereţii vopsiţi în crem.
Oftez scurt, am buzele muşcate, iar acel gust oribil de sânge îmi chinuie papilele gustative. Altă zi, oare nu se mai termină? Acest joc al universului, nu are sfârşit, nu pentru mine.
O altă zi de muncă, o altă noapte nedormită, alte ţipete venite din partea altor oameni.

Întind obosit mâna către sertarul noptieri de lângă pat şi-l găsesc acolo, nelipsit. Mda, telefonul meu. Obsedat de el, dar am mereu nevoie de el, ce-i drept. Îmi frec somnoros ochii, căscând lung, timp în care privirea-mi verzuie îmi cade către ecranul micului aparat din palma mea. Opt şi cinci minute, deci azi n-aveam să întârzi, poate.

Trag adânc aer în piept, ciudat, dar în dimineaţa asta nu mă gândesc la nimic care să-mi provoace nervi. Mda, e o altă zi, o altă dimineaţă.
Mă ridic leneş din patul tare, doborând de pe acesta cearceaful negru. Cu paşi târâţi ajung la uşă, o deschid şi traversez coridorul slab luminat de razele soarelui ce intrau pe fereastră. Ajung în baie unde-mi privesc atent reflexia în oglindă. Părul uşor cârlionţat, brunet, un ten măsliniu şi ochii verzi, o culoare a pieirii, cum spunea mama. Zâmbesc în colţul gurii, şi-mi fac acel "ritual" de dimineaţă, pe care mai toţi îl făceam.
Trece o jumătate de oră, apoi ies din încăperea ce aducea mai mult a cameră de spital, decat o baie, din cauza pereţilor de un alb imaculat. Mă schimb când ajung în dressing, luându-mi cămaşa şi blugii, ăsta da criminalist.

Tuşec sec în timp ce cobor scările către bucătărie, azi n-aveam chef de nimic. Cafeaua era făcută ca de obicei, aveam de ce să-i mulţumesc domanei Vernille. Femeia asta avea grijă de mine, mai bine spus, de casa mea, şi cu toate că eram un nesimţit în toată regula, ei îi acordam cel mai mare respect, chiar şi decât mamei mele.
Mi-am luat jacheta neagră de pe scaun şi am ieşit din casă, uitându-ma la telefon. Nouă şi trei minute, bun, deci azi chiar nu aveam să întârzi.
Intru în maşină, un Ferrari negru, ce strălucea uşor din cauza razelor. Am zâmbit calm în colţul gurii, pornind maşina în viteză, luând curbele mult mai repede decât ar fi trebuit.
Inspir adânc, văzând sediul CIA-ului, căci acolo lucram, apoi parchez maşina lângă una pe care nu o mai văzusem până acum. Hmm...O privesc atent în timp ce ieşeam, un Audi 4, frumoasă, dar nu asta mă interesa pe mine acum.

După ce parcurg obişnuitul drum dintre parcare şi aleaa ce ducea către intrarea în sediu, îi salut politicos pe cei de la parter şi i-au liftul pentru a ajunge la etajul şapte. Când uşile aparatului se deschid, eu ies şi mă îndrept către încăperea în care lucram.
Paşii mi se fac auziţi puternic pe coridor, privesc uşile birourilor închise, toate din lemn masiv, apoi ajung la ceea dorită de mine. O deschid şi intru, uitându-mă ciudat la tânăra ce stătea pe un scaun.
- Deranjam ?
Întreb, dându-mi jos sacoul, îl pun pe cuier, apoi i-au halatul alb, cu mănuşile. Îşi întoarce privirea ciocolatie către mine, schiţând un zâmbet finuţ, apoi se ridică, privindu-mă atenta. O analizez, avea un corp frumos, fiind îmbrăcată într-un tricou negru, şi nişte blugi strâmţi, purtând un halat de laborator, exact ca al meu.
- Nu, deloc ! Eu sunt Evelinne Quentin! Încântată de cunoştiintă, domnule Ştefan !
Ridic o sprânceană, de unde-mi ştia aceasta domnisioară numele ?!
- Mda, să spunem că şi eu sunt încântat. Dar ce căutaţi aici ?
O întreb, apoi deschid o altă uşă, ce mă conducea către laboratorul în care se afla tot ce-mi trebuia. Tastez ceva la laptop, apoi îmi arunc privirea prin cameră care era slab luminată de un bec.
- O să vă fiu parteneră ! Sunt venită din Los Angeles şi...
Se opreşte, îi fac semn să tacă, deja mă enerva tipa. Adică nu puteam să lucrez singur ? Venise să ma ajute o . . . o femeie care nici măcar nu ştia ce să facă ? Spusesem asta pentru că-mi dădusem seama imediat când o văzusem. Dacă era parteneră, şi criminalistă, cum spunea ea, unde erau rapoartere, unde era tot ce aveam nevoie ?

Mă strâmb, după care tuşesc sec, mă prindea o răceală, se pare, apoi o privesc pe fată din cap până în picioare. Se uita ciudat la mine, aşteptă probabil să spun ceva, sau să fac. Dar uite ca n-aveam să fac. Nu acceptam una ca asta ! M-am întors pe călcaie, murmurând ceva, apoi am căutat prin dosare o filă.
-Uite, până mâine, rezolvă cazul ăsta în scris ! Mai vorbim atunci !
I-am spus rece, arogant, apoi am luat un bisturiu, atingând cadavrul ce până acum nu-i dădusem nici cea mai mică atenţie.