Colectia mea de scrisuri.

[Dei]

Cine ?...

Cine oare ne încurajează atunci când ne-a dispărut orice dram de curaj?... O singură persoană este cea care ne încurajează mereu, ne dă sfaturi, se află lângă noi de fiecare dată când suntem veseli, trişti, bolnavi... Acea persoană e... mama. Dar prin ea ne vin toate de la Dumnezeu!
Cine oare te sprijină când ai nevoie de un sprijin?... Mulţi ar răspunde: părinţii, rudele, prietenii. E adevărat că părinţii te înţeleg cel mai bine, dar rudele şi prietenii au şi ei propriile lor probleme şi nu te pot înţelege uneori. Atunci, cel mai bun şi firesc răspuns este: Dumnezeu. El te cunoaşte, El te vede chiar dacă tu nu-L vezi, El e mereu lângă tine! Îşi trimite îngerul dat ţie de El!...
Cine te ridică atunci când tu te afunzi?... Îngerul! Pentru fiecare dintre noi e un înger care veghează, ridicându-ne.
Cine-ţi dă înapoi aripile când ele ţi-au fost tăiate?... Numai credinţa ! Speranţa că mâine este o nouă zi, că totul poate fi altfel!
Cine te iubeşte atunci când simţi că nimeni n-o face?... La această întrebare e bine să cauţi în interiorul tău răspunsul. E bine să pătrunzi în cămerile cele mai tainice ale sufletului tău, să scotoceşti prin sertarele închise din mintea ta pentru a găsi răspunsul.
Cine?... Cât de multe propoziţii încep cu această întrebare! Această întrebare este una mai simplă decât altele. Indiferent de întrebarea care începe cu “cine”, se găseşte întotdeauna un răspuns pentru ea!

Cum ?...

Cum poţi să-ţi ceri iertare de la cineva, când nici tu nu ştii prea bine?... Cum să vorbeşti cu cineva şi să-l faci să înţeleagă cât de mult ai greşit?...
Cum să te ascunzi, atunci când nici un loc de ascunzătoare nu mai e liber?... Cum să “bandajezi” o inimă rănită, când nu există bandaje pentru ea?... Cum poţi să taci şi să-i asculţi pe toţi, când simţi că ai vrea să strigi?... Cum poţi să nu vorbeşti, când ai atâtea de spus ?...
Cum să cauţi pe cineva care să te înţeleagă, când toţi în jurul tău nu te înţeleg?... Cum să stai să aduni la un loc bucăţile unei inimi sfărâmate, când însăşi timpul nu stă în loc?...
Cum să înveţi să comunici mai bine ca să nu răneşti pe cei din jurul tău?... Cum de poate fi viaţa atât de plină de necunoscut, de întrebări fără răspuns, atât de dură şi totuşi atât de frumoasă?...

Unde ?...

Unde oare te poţi duce când simţi că inima ţi-e sfâţiată în mii de bucăţi, iar timpul nu stă în loc ca tu să-ţi aduni bucăţile la un loc şi să le reasamblezi? Unde să îţi “aşterni” sufletul rănit, când ştii că toţi din jurul tău te-ar judeca? Cui oare să spui o frământare de-a ta, când ştii că răneşti pe cel căruia îi spui frământarea ta? Unde oare să-ţi aşterni părerile când ai impresia uneori că nici hârtia nu mai ţi-e suficientă?
Unde să-ţi “închizi” păsurile când ai impresia că nici jurnalul nu mai este un lucru intim? Cui oare să-i spui ceea ce te frământă când toţi în jurul tău te privesc printr-un ochi critic? Cui oare să spui “am greşit” şi să nu te înţeleagă prost sau să te judece? Unde te poţi ascunde de propriile greşeli când ele te vor ajunge mai devreme sau mai târziu? Unde să mergi să-ţi găseşti liniştea când zgomotele oraşului în care locuieşti devin prea infernale ori prea asurzitoare ca să mai le poţi suporta? Unde... Oare toate întrebările încep cu Unde?

[Dei]

De ce “scriem” ?

Mulţi se întreabă: “Ce mă face pe mine să scriu?”, dar prea puţini ştiu un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Poate că scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uşor să ne “spunem” oful în faţa unei coli albe de hârtie care nu ne judecă şi nu ne reproşează nimic... Poate ne vine greu să transpunem în vorbe tot ceea ce ne frământă, alegând scrisul ca formă de materializare a acestor vorbe... Poate doar simţim nevoia să scriem şi doar atât!
Uneori, însă, scrisul ajunge mai departe, căci vrem ca ceea ce am scris să ajungă mai departe, să citească şi alţii ceea ce vrem noi să spunem. Alteori, “închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl păstrăm ca pe cel mai preţios lucru al nostru...
Se întâmplă – tot mai des – ca scrisul să ne elibereze de toate frustrările acumulate peste zi, de toate nemulţumirile legate de o anumită problemă ori situaţie...
Dar... ce se întâmplă atunci când scrisul se transformă într-un “veritabil” roman de aventură, poveste sau orice altceva decât “simple gânduri”?... Atunci intervine “talentul” de a scrie!
Talentul este atributul pe care îl avem încă de la naştere. Depinde de noi dacă îl dezvoltăm înflorindu-l, fructificându-l sau îl abandonăm “omorându-l”. Totuşi... de unde suntem capabili să punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meşteşugite, armonioase, plăcute celor care ne citesc?...
Ne e mai uşor să ne materializăm gândurile pe o coală de hârtie, decât să le transpunem în vorbe?... Oare ne vine uşor din motivul legat de faptul că ai mai multă putere şi încredere în faţa unei coli albe?... De unde vin dorinţa şi plăcerea de a scrie?...

Singurătatea... boală sau medicament?

Singurătatea... O sabie cu două tăişuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretări...
Singurătatea ca boală... Oare cum o fi ?... Te laşi cuprins de această stare şi declari că vrei să fii singur... La început, toţi te înţeleg, căci singurătatea începe ca un fenomen. Toţi îţi spun că o să-ţi revii după ce rămâi o vreme singur.
Fenomenul singurătate ţi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea să zăboveşti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, că nu-ţi dai seama că ai devenit un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie să intre. Nu observi că ţi-ai făurit un glob de sticlă în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai află în afară de tine... Nu observi că toţi prietenii te-au părăsit, că n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme foarte îndelungată, că te complaci atât de mult în singurîtate, încât nimic din ceea ce aveai mai înainte de această stare nu mai există...
Când, în sfârşit, îţi dai seama de aceste lucruri, ai impresia că eşti pe marginea unei prăpstii... Strigi disperat după ajutor, dar nu este nimeni lângă tine să ţi-l ofere şi atunci... Începi să cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om şi nu este nimeni care să te salveze... Iată singurătatea ca o boală!...
Cealaltă faţă a singurătăţii este aceea în care simţi nevoia să evadezi... Ai mulţi prieteni în jurul tău, citeşti cărţi, te laşi purtat de valurile vieţii care te urcă şi te coboară şi totuşi îţi doreşti o clipă de evadare... Evadezi citind o carte bună, indiferent dacă ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiţi la un film care-ţi place, scrii ceva ce-ţi trece prin minte şi simţi liniştea care te înconjoară... Iată singurătatea ca un medicament!...
Diferenţa dintre cele două este că la singurătatea ca o boală nu ştii când anume te-ai îmbolnăvit şi nu mai poţi să te vindeci, iar la singurătatea ca un medicament eşti conştient că trebuie să revii la lumea pe care o ai, să nu te laşi pradă acestei stări dulci şi ademenitoare, ci doar să mai iei din când în când câte-o doză din ea, ca să-ţi refaci psihicul!...
Singurătatea este, totuşi, un cuvânt pe care fiecare este liber să-l interpreteze cum doreşte!
De ce ?...

De ce plângem ?... Ce ne face pe noi oare să vărsăm lacrimi ?...
Oare bucuria ori necazul ?... Sau doar plângem din nevoia de a ne descărca de toate tensiunile acumulate peste zi ?... Plângem când simţim că totul în jurul nostru se destramă, când suntem veseli de ceva sau când suntem trişti, plângem dacă simţim că înăuntrul nostru s-au acumulat atât de multe lucruri, încât avem impresia că numai lacrimile ni le pot şterge, plângem uneori doar din nevoia de a ne uşura sau pur şi simplu plângem fără un motiv anume.
De ce suntem trişti ?... Suntem trişti din aceleaşi motive care aduc plânsul. Tristeţea nu bate la poarta inimii noastre întrebându-ne : “vrei să fii trist?”, ci pur şi simplu ne invadează fără un motiv anume. Atunci devenim melancolici, apatici, trişti. Nu trebuie să dăm explicaţii de ce suntem trişti, căci uneori nu avem un motiv anume la tristeţea noastră.
De ce râdem ?... Râdem doar ca să uităm de necazuri, râdem pentru că râsul este cel mai de preţ medicament. Râsul ca şi medicament te revigorează, îţi dă puterea de a răzbi mai uşor în viaţă, îţi umple plămânii de un aer proaspăt, revigorant, care te mobilizează, te întăreşte, te înalţă.
De ce vorbim sau tăcem ?... Se spune că atunci când vorbeşti prea mult eşti guraliv, moară hodorogită şi persoanele de lângă tine au tendinţa să te îndemne să mai taci pentru că le sâcâi. Dacă, din contră, nu prea vorbeşti, fiind o fire mai tăcută, atunci ţi se pune pe dată eticheta de “ciudat” ori “taciturn”, nimeni nu se întreabă din ce anume motiv taci. Poate tu taci reflectând la ceea ce spun cei din jurul tău, poate taci fiindcă meditezi la ceva anume, poate taci gândindu-te că dacâ ai spune ceva ai jigni pe cineva sau poate taci doar din dorinţa de a nu spune nimic. Poate că tăcem doar din nevoia de a procesa cu ajutorul creierului nostru – această materie cenuşie eminentă, această uzină-labirint – informaţia pe care tocmai o percepem de la o persoană ce vorbeşte sau propriile noastre gânduri, păreri. Poate că tăcem din dorinţa de a ne construi propoziţiile, ce le vom spune, mai bine, mai armonios, aşa încât să nu rănească pe cel căruia îi vom adresa acele cuvinte. Cine poate ştii uneori de ce anume tăcem ?... De ce trebuie neapărat să fim rapid etichetaţi dacă vorbim prea mult sau tăcem ?...
De ce unele persoane merg la psiholog sau consilieri de tot felul ?... În ţările occidentale, cu o cultură mult mai dezvoltată, cu o mentalitate deschisă, mersul la un consilier sau psiholog nu este ceva nefiresc. Pentru un occidental un psiholog, un expert, îl poate ajuta să gândească mai limpede, îl poate ajuta să vadă când anume greşeşte, îl poate îndruma spre o cale bună atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui. În ţările neoccidentale, cu o mentalitate puţin mai închisă, învechită, mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rău: intervine concepţia conform căreia dacă mergi la psiholog eşti nebun!
Oare toate întrebările încep cu “de ce ?” ?... Complicat acest “de ce” şi destul de plin de îndoieli, de nedumeriri !... De ce aceasta este structura unui “de ce” ?...

[Dei]

Drumul vieţii...

Deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet... Atunci înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii...
Dar oare ce e acest drum al vieţii?... Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem... Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul... Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii... Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi... Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată...
Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem... Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa noastră începe odată cu mersul la cămin ori la grădiniţă.
Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jurul nostru ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.
Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor: istorie, geografie, matematică, română şi alte materii. Unii prindem gustul pentru istorie, fascinându-ne tot ceea ce este nou sau ceea ce e vechi, alţii prindem gustul pentru calcule şi câte şi mai câte alte îndeletniciri...
De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii... Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. Devenim trişti, dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în luminî, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut...
Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră... Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi părinţii... Suntem, în sfârşit, maturi!...
Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept... Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie... Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut... Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai uşor... Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina...
Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu Îl cunoaşte... Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii OM!...

Lumea umană şi legile ei

Societatea umană este alcătuită dintr-o serie de indivizi, care se ghidează după regulile proprii. Într-o societate nu poţi supravieţui fără reguli după care să te ghidezi... Există reguli generale şi reguli proprii...
O dată cu dezvoltarea tehnologiei, societatea a evoluat fiind nevoită să se adapteze noilor conduite ce i se impuneau...
Lumea în care trăim se mişcă uneori foarte repede şi nu aşteaptă pe nimeni s-o testeze mai întâi, ca apoi să se integreze în ea.
Privită ca un grup mai larg sau mai restrâns de oameni, lumea pare guvernată de o singură lege : cel puternic supravieţuieşte !
În viaţa de zi cu zi şi viaţa de societate, omul a început să se confrunte cu multe probleme. Cea mai fierbinte şi acută problemă este cea a banilor, niciodată suficienţi... Pentru un om, de cele mai multe ori, banul reprezintă mărul discordiei. Omul de rând, chiverniseşte banul cum ştie el mai bine... Cel mai adesea îl recunoşti după ţinutele modeste pe care le abordează şi mai mereu e plin de datorii, dar niciodată nu lasă banul să-l guverneze!...
Omul care aleargă după bani ca să-i strângă, să nu-i împartă cu nimeni, să-i aibă doar pentru sine, lasă banul să-i guverneze viaţa. Dar când omul nu vede alt scop în viaţă decât BANUL, atunci acela este bolnav, sclavul banului, căci banii i-au devenit stăpân...
La început o categorie mai restrânsă, dar apoi din ce în ce mai mare, se conturează o mână de oameni ce se ghidează după un singur principui : “DIVIDE ET IMPERAT !” “Dezbină şi stăpâneşte!”
Acest periculos principiu afectează restul lumii ce e compusă şi din societăţi mai puţin dezvoltate... Lumea, din orice punct sau unghi ai privi-o este o junglă : jungla umană şi toţi trăim în ea după LEGEA JUNGLEI!...

Paradisul...

Grădina Raiului... Paradisul...
Cea mai simplă explicaţie a termenului de Paradis ar fi: un loc liniştit, plin de lumină, de îngeri, de muzică Divină... locul unde cei buni, cei nevinovaţi se duc după moarte...
O explicaţie atât de simplă şi atât de complexă...
Deşi “aveam la îndemână” această explicaţie, un gând rebel nu-mi dădea pace: “Oare ce e Paradisul?...” Aceasta era o întrebare care mă frământa de ceva vreme... Şi am început a medita la ea în singurătate şi linişte. Am fost uimită de ceea ce-am descoperit!...
O formă de Paradis putea s-o ia impresionantul Tibet, locul de unde curgea învăţătura, legendele, misterul... Altă formă e un răsărit de soare în deşert, când ai impresia că nu ştii unde începe cerul şi unde se sfârşeşte pământul... Lacuri de munte limpezi, ape învolburate sau cristaline, căderi spectaculoase de apă, păduri virgine necălcate de picior omenesc, o rază de soare care-şi croieşte drum printre stânci semeţe şi abrupte, mirosul florilor, zborul fluturilor, stolurile de păsări, aerul proaspăt şi curat de munte, peşterile, liniştea nopţii, micile bucurii, lucrurile ce ne înconjoară, prietenii, familia, luna, soarele, marea, stelele, codrii, toate acestea erau forme ale Paradisului.
Lumina blândă a dimineţii, a vedea toate frumuseţile de pePământ lăsate de Dumnezeu prin Creaţie, a vibra împreună cu muzica tainică a Universului, a simţi clipă de clipă bucuriile şi tristeţile vieţii, a iubi, a trăi, a fi erau verbe componente ale Pradisului...
De-odată... m-am luminat!... Lumea în care trăiesc, mă trezesc, respir, văd, păşesc, aud e Grădina Raiului... Paradisul era, de fapt, Speranţa, Credinţa din interiorul meu ce mă făceau să văd lumea înconjurătoare ca pe un Paradis...