AnimeZupCăutare

Paleta de culori

Nu stiu, cred ca este al doilea fic pe care il postez pe un forum, deci sunt incepatoare. Lucrez la el cam de doua luni si sper ca ideea abordata sa fie originala, iar in legatura cu titlul,cred ca va veti prinde voi mai incolo. Textul a fost original scris cu diacritice, eu le-am eliminat, dar nu sunt sigura de faptul ca au "disparut" toate. Am citit textul de cateva ori si sper ca nu mai sunt greseli de tastare. Ceea ce mai trebuie mentionat este faptul ca va fi cu vampiri.
Succes la citit.

Varsta minima: -
Gen: Romance, fantasy, slice of life, tragedy, action.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Simpla/Avansata, cum doriti.

Din perspectiva Adelindei

Capitolul I
„Viata este asemeni unui carusel”, asa imi spunea in zilele ploioase de toamna, in timp ce citea o carte luata din biblioteca prafuita, sau pur si simplu se uita pe fereastra, admirand gradina cu flori de liliac. „ De ce ?”, intrebarea simpla pe care i-o puneam din cauza curiozitatii ce ii apartinea varstei fragere pe care o aveam. Ofta prelung, ma aseza pe genunchii sai, ma privea si ma saruta dulce pe frunte, in timp ce-mi tinea strans mainile micute intr-ale sale. „De fiecare data cand mergeai cu tati la balci, te distrai tragandu-te intr-un carusel, nu ?”; printr-o miscare simpla a capului de sus in jos, aprobam. „La inceput te distrezi intr-insul, dar, sa stii, pentru a functiona ii trebuie ulei, energie electrica si altele. In viata, ai nevoie de dragostea persoanelor pentru a putea supravetui. Aceste fiinte drag, carora le acorzi o parte din inima ta, iti dau putere pentru a lupta si a trai in continuare. Chiar si cei mai singuratici oameni tanjesc dupa iubire, o cer cu mare disperare, iar cand nu o primesc, se pierd... toti uita de ei, ca si cum nu ar fi existat, iar dansii trec printre acei „toti”, asemeni fantasmelor...”, iar lacrimile i se ivesc, stergandu-le imediat, nevrand sa ma sperie. Ma privea, pe fata mea putandu-se citi ca nu intelegeam nimic din ce imi povestea. Schita un zambet trist, dupa care imi spunea : „Mai bine du-te si te culca. Este destul de racoare, nu vreau sa racesti.”, iar atmosfera isi revine. Ma dadeam jos de pe genunchii ei, il luam pe domnul Mormaila, ursuletul primit de la tata pe care il adoram, si bucatica de ciocolata de pe masa, ascunzand-o pe dupa jucaria de plus. ,,Fara ciocolata! Stii ca nu iti face bine!”, nu se putea fara asa ceva din partea unei mame, nu ? Fac o fata de catel, gen „macar de data aceasta...”, dar nu reusesc sa ii induplec inima, sau asa credeam eu la acea vreme. De fapt, se gandea doar la sanatatea mea, dar eu nicioadata nu am putut observa asta, sau nu am vrut niciodata sa vad. Incepeam sa urc scarile, ce scartaiau sub greutatea mea, tarandu-l pe ursulet, pana ce ajungeam in fata unei usi mari de lemn ce ii apartinea camerei mele. O deschideam si...

Dar oare ce faceam? Nu imi pot aminti... Oare ma duceam la rezerva secreta de dulciuri si mancam de acolo? Sau ma culcam direct, fara a-mi pune, din cauza oboselii acumulate, pijamaua verde cu modele florale. Imi amintesc clar faptul ca il puneam pe domnul Mormaila in patul sau, ce se afla langa al meu, pentru a ma proteja de spiridusii, elfii, dragonii, nimfele si strigoii „rai”, dupa denumirea atribuia de tata cand imi spunea povesti inainte de somn. Existau seri cand scapam de privirile mamei, iar doamna Katherine, o femeie in varsta, dar draguta, ne servea cu fursecuri coapte in cuptorul in care, iarna, puneam mere din camara pentru a se coace, apoi urmand sa fiu certata de domnul Aurelio, sotul celei pomenite mai sus, tot el alintandu-ma apoi, eu incepand sa plang cu lacrimi de crocodil.

Pun pixul inapoi in penar, si ma las pe spate, pe pernele pufoase. Prin geamul intredeschis intra caldura specifica verii, ce ajunge pana la mine, pe pat. Ridic caietul si il privesc. Oare ce este acest sentiment ce il am acum? Dor... ? Tristete... ? Dorinta... ? Dar oare ce imi doresc? Sa pot retrai acele momente din nou, doar ca de aceasta data sa ii rasplatesc pe toti pentru ce au facut pentru mine? Poate... Cine stie? Mereu am avut impresia ca nimeni nu ma intelege. Poate pentru ca eu am un caracter mai dificil, sau pentru ca sunt ceea ce sunt? Poate... Dar nu am nici cea mai vaga intentie sa renunt la acele amintiri pretioase sau la viata pe care o am acum. Cu siguranta ca aceasta poveste data ca tema la ora de romana va ajunge si la urechile ei daca o voi scrie.

Rup foaia din caiet, iar apoi o maruntesc in bucatele ce cad, asemeni frunzelor smulse de un vant tomnatic din copaci, pe suprafata moale a cearsafului albastrui.

- Imi pare rau, domnule profesor, dar nu imi pot trada una dintre cele mai scumpe amintiri, chiar daca asta inseamna ca va trebui sa stau toata seara pentru a-ti scrie o lucrare demna de un zece.

Strang in pumni micile bucati de hartie. Oare ce ar spune daca m-ar vedea acum? Probabil ca ar rade de mine. Doar asa este el... Imi ridic privirea si privesc tavanul, de un alb pur, iar apoi peretii ce au fost pictati de mine cu zeci de desene, majoritatea reprezentand liliacul, floarea pe care o adoram de mica. Mereu m-am intrebat ce imi placea la ea. Probabil ca acest sentiment mi-a fost transmis de mama, pentru ca si ea simtea la fel. Aceasta avea pe langa casa o gradina cu aceste flori, ingrijita de ea insasi.
- Este clar acum! Ad a innebunit! Mama! Vorbeste singura! Trebuie dusa degraba la un psihiatru! Repede chiar! Nu mai vreau sa stam sub acelasi acoperis! Cine stie ce poate face?! Mama!
Imi intorc brusc capul, iar privirea mea o gaseste pe a lui, de un caprui intens. Statea in pragul usii, iar lumina ce patrundea in incapere ii lumina chipul pe care se afla un zambet dulce. Parul blond ii era ciufulit si purta doar o perece de blugi albastri si un tricou maro. Corpul ii era bine facut, nefiind nicio mirare din patea lui, ce alerga cate cinci kilometri in fiecare dimineata.

- Pleaca odata, Leonard! Nu am nimic! Nu stii ca nu ai voie in camera unei fete? Unde iti sunt manierele? Stai! Tu nu ai maniere! Ce persoana ciudata! Cum poate avea un asemeanea zambet si un umor atat de acru?
- Crezi ce vrei. Vezi ca te cheama mama. Si uite un sfat: du-te la psiholog! Sa fii sigura ca nu ai probleme! Eu ma duc pana la teatru.
- Ha-ha! Amuzant! Foarte amuzant! Macar daca ai avea ceva talent la actorie.
- Dar sunt un actor innascut, si isi trece mana de o culoare maslinie prin par, doar ca nu poti intelege asta! Se spropie de mine, o mana si-o pune la inima, iar cealalta pe umarul meu stang. Imi pare atat de rau ca nu esti actrita pentru a ma putea intelege!
- Ia-ti mana de pe mine si stergeti zambetul de pe fata! Stii ce parere am despre asta.

Ma dau jos de pe pat si pornesc pe scari in jos, Leonard urmandu-ma cativa pasi mai in spate. Corpul imi era acoperit doar de pijamalele portocalii din bumbac, iar parul saten,ondulat, era prins intr-o coada dezordonata. Picioarele lungi si albe lasau amprente pe suprafata maronie a parchetului lucios, nou-nout. Ne-am mutat in aceasta casa cam de patru luni: eu, Adelinda, actorul cel fara de talent, Leonard, si mama sa, doamna Anabella, o femeie trecuta de o varsta, ramasa vaduva dupa ce sotul ei a murit intr-un accident la locul de munca.

- Nu uita! Ora unsprezece, la cafeneaua lui Antonio!
Paseste inaintea mea, si iese din casa pe usa de la intrarea principala. Pentru o clipa lumina solara inunda casa, facandu-ma sa imi acopar ochii cu mana. Si cum se puteam sa uit? Mi-ai spus asta de zeci de ori pana acum. Voi fi acolo, stai calm. Este doar ora noua. Intru in bucatarie si un miros inecacios imi inunda narile. Probabil ca de la painea din cuptor.
- Adelinda, ce s-a intamplat? De ce te numea nebuna? spuse doamna Anabella, in timp ce imi pregatea cerealele.
- Nimic important. Doar imi reamintea prin felul sau de a fi ca trebuie sa ma trezesc.

Cu mainile mici inconjor bolul alb cu modele rosiatice si ma indrept spre masa din living. Ma asez pe singurul fotoliu ce se afla in incapere, savurand incet micul-dejun. Camera nu este inca amenajata, ci doar varuita intr-o nuanta de verde crud, iar pe tavanul alb se afla un model de floare, probabil gardenie. Se poate observa doar conturul albastru, neterminat inca. Prin fereastra deschisa il vad pe Amato, cainele lui Leo. Blana alba, uda, sclipea in soare. Probabil ca Amaria a fost pe aici. Amato este ud. Dormea pe burta, cu capul pe labele din fata. Urechea dreapta, cu cateva pete de maro, ii era pusa peste ochi. Oare cum de nu m-a observat inca? Aaa, da, corect. Trebuie sa ma opresc si pe la biblioteca, apoi la Amalia pentru a o ajuta cu fratele sau...

Ma ridic alene si pornesc desculta, traversand holul si urcand scarile, pana am ajuns in camera. Privesc ceasul de pe perete ce arata fix ora noua si treisprezece minute. Deschid garderoba si imi aleg o esarfa de matase naturala, portocalie cu reflexe de albastru, si o rochie pana la genunchi, alba, dantelata, cu modele florale. Intru in baie, dau drumul apei sa curga in chiuveta si ma spal pe fata, care, la varsta de cincisprezece, este destul de copilaroasa, ovala si foarte alba. Buzele imi sunt rosii, pline, iar genele dese si lungi. Rareori folosesc luciu de buze sau rimel. Niciodata nu prea mi-a pasat ce spunea lumea despre mine, necontand cine erau sau ce faceau pentru a-mi arata ce credeau.
- „Esti alba exact ca si branza! De ce nu te bronzezi putin?”,parca asa a spus Leo cand ne-am intalnit prima data. De atunci a mai pomenit asta de cateva ori, dar a vazut ca nu il bag in seama si a renuntat.
Dar nu mai conteaza acum aceasta afirmatie. A avut dreptate, iar eu am gresit atunci, criticandu-l. Acesta este unul dintre cele doua motive pentru care am acceptat sa il ajut cu proiectul propus de directorul teatrului. Al doilea era ca ei vor fi acolo, avand locuri rezervate. Acei ei ce m-au ajutat in momentul cand am ramas fara nimic din ceea ce imi era drag, cand am cazut in cea mai adanca disperare. Mi-au atins o mana de ajutor, si m-au tras afara.

Imi dau jos pijamaua de pe mine si imi imbrac rochia si esarfa, inconjurand-o o data in jurul gatului. Parul il pieptan si il las sa imi curga in valuri pe spatele drept, ajungand doar pana la coate. Iau blocul de desen ce era pregatit de aseara, cu tot cu schitele realizate cu mare grija pentru spectacol.
In cateva secunde sunt in fata usii de la intrare, gata incaltata cu o pereche de sandale albe, cu talpa joasa. Cand o deschid lumina ma izbeste cu putere. Vantul imi risipeste cateva suvite, ridicandu-le in aer. Ochii incep sa ma usture, si mi-i acopar cu mana drepta. Si aceasta durere este probabil din cauza a ceea ce sunt. Probabil ca nu voi putea scapa de acest lucru niciodata, necontand ce voi face... Continui sa merg tot inainte spre cafenea si astept sa se intample ceva... Ceva ce va putea sa imi ia acest sentiment suparator numit nostalgie, care este mult mai puternic decat deobicei. O simt ca si cum ar vrea sa imi sparga inima in mii de bucatele si sa le arunce departe, fara a putea fi gasite de cineva...

_____________
Imi cer scuze pentru sfarsitul cam grabit, dar chiar nu am stiut cum sa il fac altfel.

'Ello, si eu pe-aici. Nu prea le am cu proza, adica aici, pe forum, nu prea m-ating in general de vreun fic la Proza, dar mi s-a parut un titlu interesant si eu, fiind obsedata de culori, am zis sa-l citesc. Ce pot sa zic, pentru inceput, imi place ideea dar sunt unele chestii care nu le-nteleg. Stai linistita, sunt doar detalii minore care nu le-am inteles sau la care nu am eu destula imaginatie sa mi le inchipui. Pentru inceput, sincer, nu-nteleg extrem de multe chestii. Avand in vedere genul operei cred ca va fi o poveste de dragoste intre Leonard si Adelinda. 'din cauza a ceea ce sunt.', chestia asta ma duce cu gandul la un vampir. Pur si simplu-mi da impresia ca Adelinda e vampir, sau e doar imaginatia mea nebuna. Si mda, confirmarea o am frumos scrisa inainte de fic, adica ceea ce ai scris tu inainte si eu am citit d-abia acum. Asa, ai spus ca ai corectat textul... pai ori sunt eu nebuna, ori nu l-ai corectat tu foarte bine, pentru ca presupun ca ai vrut sa scrii 'mi-au intins o mana de ajutor' si nu 'atins' si mai sunt cateva greseli d-astea. Alta chestie care m-a ametit sunt numele... Am memorat Leonard, Antonio, Annabella, Adelinda, Amato, Amaria, Amalia. Nu stiu la ultimele doua daca-s aceleasi persoane, o s-o aflu eu in continuare oricum. Mai e 'asemeni', sincer eu stiam de 'asemenea', adica nu stiu daca 'asemeni' e corect. Cred ca m-am tampit. In fine, astept next-ul, mi se pare un fic foarte ok, mai ales pentru al II-lea. Bye-bye !
Uite-ma si pe mine pe aici ! Tocmai ce ti-am citit ficul si pot sa spun ca, chiar imi place. Ideea este originala,asta fiind temerea ta cea mai mare. :))) Cel putin eu nu am mai vazut asa ceva si crede-ma ca am citit muuuuuult.
Descrierea este buna, la fel si dialogul. Mi-a placut mult partea de inceput care trebuia sa fie o tema pentru la scoala, nu ? Oricum a fost strajnica.
Cum ai spus si tu, sfarsitul este putin grabit, dar nu ma deranjeaza.
Greseli de tastare eu nu am vazut. Poate am fost prea absorbita de idee.
Cam asta am avut de spus.
Spor la scris si sa vii cu next-ul cat mai repede, as vrea sa ma anunti inainte.
Hug ! <3
Strife: Te rog sa imi scuzi greselile, asta este, si, din cate stiu de la ora de romana, este corect si termenul "asemeni". In legatura cu relatia dintre Leonard si Adelinda, o vei vedea in capitolele urmatoare. Daca tipa este vampir, vei vedea. Yup, I know... Everything it´s a secret at me *smile*.
Alexandra Miau: Multumesc mult sweety pentru comentariu si ma bucur ca ti-a placut partea de inceput *hug*.

Asa... Este ora 22:54. Postez noul capitol si ma duc la culcare... Cu urmatorul cred ca voi veni in weekend, sa vad daca voi avea inspiratie. Maine incepe scoala, iar eu am test din prima zi *off*. Totusi, eu va urez succes tuturor.
Lectura placuta.

Din perspectiva Adelindei

Capitolul II


Imi doresc ca tu, acel inger pazitor, sa nu iti schimbi culoarea, si sa ramai acelasi, doar al meu, cum ai fost mereu...


Savurez ceaiul de lamaie din ceasca de portelan, in timp ce o privesc pe tanara din fata mea. Parul brunet, putin ondulat la capete, ii cade peste umerii mici ce sunt acoperiti de materialul vaporos, de culoarea lavandei, al tricoului ce il poarta. Degetele sale lungi se plimba printre suvitelele de par, in timp ce privirea de un verde crud, precum cel al peridotului, ii este atintita asupra trandafirului din vaza albastra de pe masa. Un zambet sincer ii apare pe chip, in timp ce se intoarce spre mine.
- Esti bine? Pari cam obosita... Ai stat toata noaptea treaza si ai retusat schitele?
- Mai mult sau mai putin. Unde este Tudor? Sper ca nu va face probleme pe timpul spectacolului.
- Te asigur eu ca nu. Am discutat cu el si a inteles ce trebuie sa faca si ce nu. I-am explicat stric si la obiect ca nu trebuie sa fie obraznic. Si... Probabil ca este in parc.
- Nu crezi ca esti prea dura cu el? Adica... Este doar un copil!
- Nu este o scuza. Trebuie sa se maturizeze odata si odata!
Ii zambesc fals si sorb iar din ceai. Dulceata acestuia imi alinta simturile, dandu-mi o stare de relaxare. Oare cand ai devenit asa, Amelia? Cand te-ai schimbat? Si de ce incerci sa il schimbi si pe el? Mereu ai fost genul de persoana posesiva, ce isi doreste totul, dar ai avut si inca ai ceva ce ma atrage...
- Leonard a spus ca trebuie sa fiu aici la ora unsprezece. Este si jumatate!
- Stai calma. Probabil ca leneveste pe undeva. Nu este chiar atat de grav daca intarzie.
Si, ca deobicei, Leonard, poreclit „Leo” de superba, eleganta si ultra minunata Amelia, trebuie sa intarzie. Este un obicei enervant de al lui, exact ca si felul sau de a-mi critica ticurile. Sau asa mi se pare mie. Fiind o fire mai perfectionista, iar el mai delasator, ma enerveaza aproape tot ce face. Mereu a fost protector fata de mine, dar o protectie diferita de cea pe care o arata fata de Amelia. Fata de ea arata o iubire diferita... Una ce mereu m-a facut putin geloasa... Iau o muscatura dintr-un mar aflat in bolul de pe masa, sucul dulce-acrisor raspandindu-se rapid in interiorul gurii. M-ai rugat sa iti refac aceste schite, de ce nu esti aici, tanarule actor? Ar fi trebuit sa vii inaintea noastra, daca tot tii atat de mult la spectacolul tau. Amelia este una dintre balerine, dar eu nu am nici un motiv pentru a sta aici.
- Bonjour, domnisoarele mele! 
Si uite-l in sfarsit... Saruta usor obrazul Ameliei, si se intoarce spre mine, luandu-mi foile din mana si asezandu-se apoi langa bruneta.
- Un multumesc ar fi deajuns si sa stii sa ai intarziat. Treizeci si patru de minute!
- Aha, cum spui tu. 
Imi raspunde absent si rasfoieste fisele, oprindu-se, brusc, la ultimul desen. Priveste pentru canteva secunde in gol, ca si cum s-ar gandi la ceva de o importanta deosebita.
- Nu prea ai schimbat multe...
- Si ce doreai sa schimb? Spectacolul este in aceasta seara. Cand credeti ca veti termina scena?
- Este terminata!
- Si atunci de ce m-ai pus sa ii fac schimbari? Se intampla exact ca si atunci cand ai avut test la matematica. Nu ai invatat nimic si ai tocit toata materia in ultima seara! Pe ultima suta de metri, nu?
- Toata chestia este sa prinzi din clasa si, daca vrei sa stii, am luat zece!
- Probabil pe copiat. Esti in stare de asa ceva, doar il ai in banca din fata pe Rares, „geniul” clasei! ii spun raspicat si ma ridic rapid de pe scaun. Am plecat! Amnelia, il voi lua pe fratele tau si vom veni impreuna sa te vedem dansand. Sa dai tot ceea ce ai mai bun! Si tu, Shakespeare, ai grija sa nu iti uiti versurile!
Tanara de langa el imi face cu mana, apoi isi intoarce privirea spre Leonard, ce ii zambeste fetei, fara a-mi arunca o privire de „la revedere”, oricat de dispretuitoare ar fi. Ingamfat! Ma indrept spre usa, o deschid si aud cum clopotelul atasat deasupra acesteia suna. In aer se simte mirosul covrigilor rumeniti, proapeti copti in cuptorul brutariei. Mai privesc inca o data in urma si ii vad pe cei doi cum isi vorbesc. Buneta il soarbe din priviri pe tanar, in timp ce acesta isi comanda ceva. Nu ar trebui sa faceti ultimele repetitii? Sau deja sunteti absolut siguri ca va iesi perfect? 
Imi intorc capul si privesc pisica din fata mea, o birmaneza crem ciocolatie ce isi manca portia de whiskas. Parcul unde obisnuieste sa se joace este doar la doua strazi distanta. Incep sa alerg pe niste strazi laturalnice, in timp ce privesc cladirile darapanate a caror tencuiala sta sa cada. Prin gropile din astfaltul cenusiu ce poate vedea apa adunata dupa furtuna de asta noapte, pe suprafata careia plutesc frunzele de au fost smulse de vant. Persoanele din jur ma saluta politicos, iar eu le raspund printr-o miscare simpla a capului de sus in jos. Acestia ma cunosc datorita faptului ca obisnuiesc sa vin des pe aici si sa ma plimb cu Amelia si Tudor, acesta din urma mancand cu pofta inghetata de ciodolata cumparata de la cafenea. 
In cateva minute ajung la intrarea parcului. Il pot vedea pe brunet, ce isi etaleaza frumosul chip angelic, atins de razele blande, solare, printre fetele ce il admira cu interes. Ma vede si incepe sa fuga in goana spre mine, de parca nu m-ar fi vazut de foarte mult timp. Se izbeste puternic de trupul meu si isi incolaceste bratele firave, acoperite doar de materialul camasii, in jurul taliei subtiri si isi afunda fata in imbratisarea pe care i-o ofer.
- Tudor, fetele sunt geloase. Trebuie sa le vezi si tu. Se uita la noi.
- Nu conteaza! Doar pe tine te iubesc! imi spune in timp ce imi prinde de mana drepta si ma trage dupa el.
Ii zambesc si ma gandesc cat de drag imi poate fi acest baiat, la gingasa varsta de doar noua anisori. Mereu l-am placut si considerat ca pe un frate, chiar daca el avea o anumita „simpatie” fata de mine, pe care nu ii era rusine sa o manifeste, spre deosebire de altii. „Diferenta dintre mama si tata era de zece ani, iar cea dintre noi doi este de sase. Deci, ne putem casatori, cand eu voi face optsprezece. Tu vei avea douazeci si patru.”, asa imi spune atunci cand deschid subiectul. Zambesc, si imi trec mana libera, albicioasa, prin parul cret, brunet, al baiatului. Doi ochi mari, verzi, ce imi dau o stare placuta, de siguranta, se intorc si ii intalnesc pe ai mei. 
- Iar te-a certat Amelia! Nu pune la suflet... Asa este ea.
- Dar ii pasa doar de dansul ei, iar pe mine ma uita complet.
Mana ii tremura usor, iar lacrimile ii inunda ochii. Ma pun in genunchi in fata sa si ii prind fata, inghetata, intre palme. Isi ridica privirea din pamant si ma priveste... Trist... Dar cel putin ma priveste cu ochii sai sinceri, blanzi, pe care bruneta nu i-a vazut niciodata.
- Nu uita... Eu mereu sunt aici pentru tine. Daca vrei o imbratisare calda, trebuie doar sa imi spui. Si... Mai avem destul timp pana la spectacol. Eu nu am nimic de facut pana atunci. Ce spui de un suc?
- Da. De pere, daca nu te superi. 
„De pere, preferatul sau...”. Niciodata nu isi va schimba naravurile dar, nu stiu de ce sau din ce cauza, nu imi doresc sa se intample asta. Vreau ca el sa ramana acelasi, si sa nu se schimbe, cum au facut-o celelalte „culori”...

________________
Sper sa va placa si "Noapte buna!" tuturor *big hug*.
Am venit si cu urmatorul capitol, scris aseara pe la 23:30. Sper sa va placa.
Spor la citit.

Din perspectiva Adelindei
Capitolul III

Oare ce de zambesti? Acel zambet fals, schitat cu usurinta, pe care mi l-ai aratat in treacat, dandu-mi un fior pe sira spinarii, in timp ce el ma privea de dupa cortina purpurie si trupa de balet, eleganta si superba, dansa pe scena luminata doar de cateva reflectoare. Si acum, intrebarea pe care mi-o pun singura: „De ce, strainule, m-am indragostit de acel zambet al tau?”


- Tudor, fii cuminte si stai la locul tau! Spectacolul este pe cale sa inceapa! ma rastesc la baiatul din fata mea, ce face, imediat, o fata speriata, probabil pentru ca nu mi-a mai cunoscut acest ton al vocii. Tonalitatea cunoscuta de el este calda, dulce, blanda, fara pic de duritate sau asprime in ea. Imi cer scuze! Nu am vrut sa sune asa. Dar trebuie sa ne gandim si la Amelia, nu?
- Da... Ma asez acum si iti promit ca nu voi face deranj in timpul spectacolului. Leonard va fi fantoma?
Isi i-a una din revistele de pe masa din fata sa si priveste coperta cu interes, ce ii ilustreaza pe Lavidia si pe Leonard. Ea sta cu mana intinsa spre oglinda, facandu-se ca interpreteaza ceva, in timp de Leonard o priveste, purtand o masca pe fata si stand pe un scaun, negricios si vechi. Tanara poarta o rochie lunga, cu imprimeu de dantela florala in jurul taliei subtiri, de un rosu-carmin puternic, punandu-i in evidenta parul lung, saten, ce ii cade pe spatele drept. Materialul vaporos pluteste in valuri roz prin fumul subtire din fundalul fotografiei.
- El il va interpreta pe Erik, adica da, ai dreptate, „fantoma de la opera”.
- Adelinda, ai citit cartea? Cand am mers sa o iau, bibliotecara a spus ca „Este o lectura mult prea grea pentru un copil de varsta ta. Ce spui de...?” si nu mi-a dat-o. In schimb mi-a dat ,,Vrăjitorul din Oz” de Lyman Frank Baum. Nu imi place de ea! Mereu a fost rea si probabil ca de asta copiii nu vin sa ia carti.
- Dar dumneaei a avut dreptate. A vrut sa spuna ca nu aveai cum sa intelegi povestea in sine. „Vrajitorul din Oz” este pentru varsta ta. Si se pare ca ai mostenit talentul tatalui tau la actorie. Ai zis perfect fraza!
Face o fata imbufnata si se tranteste pe scaun. Probabil nu ii convine ca ii dau dreptate doamnei, chiar daca am am vazut cum s-a inrosit la fata dupa ce l-am laudat. Isi muta privirea verzuie spre cortina purpurie ce se ridica incet, de dupa ea aparand cateva balerine. Se misca repede, dar atent, de parca ar fi controlate de mainile atente, maiestresti, ale unui papusar. Incep sa isi joace rolurile, atent daruite la preselectii, si tinutele lor din matase indiana se misca sub fiecare agitare a picioarelor albe, lungi si frumoase.
- Uite, Tudor, trebuie sa ma duc sa vad o colega. Ma intorc imediat.
Baiatul imi zambeste dulce si apoi isi intoarce capul spre tinerele de pe scena. Le priveste atent, fiind, probabil, fascinat de delicatetea cu care joaca. Ies din incapere si pornesc pe holul lung, ornat cu tablouri pictate de John James Audubon, Jean Siméon Chardin si Jean-Baptiste Camille Corot. Dupa parerea mea, ele sunt mult prea stridente pentru tapetul de un cafeniu spre verde inchis, dar directorul nu prea este genul de persoana ce asculta ce spun altii. Sunt frumoase, intr-adevar, pictate cu multa incusinta, dar nu se potrivesc. Scot din poseta de un roz pal un mic biletel, scris cu un stilou subtire. Literele asternute pe foaia alba mi-au facut inima sa palpiteze cand le-am citit, parca prevestind ceva. Dar oare ce? Probabil ceva sprecial, ce se va intampla...
Adelinda, voi urmari spectacolul „Fantoma de la opera”, ce va avea loc pe data de douazeci si trei mai, ora nouasprezece si jumatate, la opera din Viena. Doresc sa ne intalnim acolo, am ceva foarte important sa iti spun. Despre Clair. Sa fii acolo. Loja treizeci si doi.
Cu drag, Havana.


„Clair”, asa scrie.... C-l-a-i-r, suna atat de simplu, dar totusi atat de complicat. Imi aminteste de acea noapte, cand toti liliecii erau infloriti si parfumul lor intra prin ferestrele deschise ale casei. Era cald si am iesit impreuna cu ea afara, iesire ce avea sa imi hotarasca soarta. Oare ce imi va spune? Sunt sigura ca am clarificat ca nu mai vreau sa am de aface cu numele de Di´Casia.
Ajung in fata unei usi lucioase, deasupra careia scrie „treizeci si doi”. Aici trebuie sa fie... Imi pun mana rece pe clanta si apas tare. In interiorul incaperii mobilate frumos se afla doar o tanara. Se intoarce spre mine si se ridica. Imi zambeste cald si isi intinde mana spre a mea, prinzand-o.
- Iti multumesc ca ai venit.
Isi da suvita de par blond ce ii cadea pe fata alba dupa ureche si ma trage dupa dansa, asezandu-ma pe unul dintre fotolii.
- Doresti putin ceai? Din fructe de padure, preferatul tau.
Cu o miscare a capului de la dreapta la stanga dezaprob si imi intorc privirea spre scena.
- Nu este asa ca tanara ce o interpreteaza pe Christine Daaé are o voce divina?
- De ce m-ai chemat aici? Nu cred ca doar pentru a servi o ceasca de ceai! Daca are legatura cu mama, spune odata! ma rastesc la ea, dand cu mana peste vasul micut din portelan, lichidul cald din interiorul ei intinzandu-se pe masa. Ti-am spus: nu mai am nici o legatura cu acea familie! Am renuntat la ea demult!
Tanara ofteaza si sterge masa cu un servetel.
- Stii cum a fost incheiat acel caz, nu? S-a spus ca nu se cunoaste atacatorul! Stii ce este cel mai dureros? Ca eu i-am vazut fata, dar nimeni nu m-a ascultat! Bineinteles, aveam doar sase ani, cine ar face-o, dar totusi!
- Si ce crezi ca i-ar fi facut? Este unul dintre cei mai infruenti oameni. Mama nu ar fi renuntat la el niciodata. Din cauza socului, s-a spus ca nu iti amintesti nimic. Adelinda, intelege...
Vocea ei exprima atat de mult calm, chiar si in acest moment. Exact ca si a tatei, doar sunt frati gemeni. Singura diferenta dintre ei era privirea. A Havanei, de un albastru pal, exprima eleganta, iar a tatei multa libertate.
- Am cateva lucruri de ale lui Clair. Ti le dau. Doar atat am vrut sa iti spun.
Ridica de langa ea o cutie veche si o tine ridicata in fata mea. Imi intind mainile ce tremura si o iau.
- Eu voi pleca acum. Nu pot sta mult, am patru consilii maine. La revedere, Adelinda.
Se apleaca asupra-mi si ma saruta pe obrazul drept, apoi parasind camera. Ma las pe suprafata moale a spatarului, strangand cutia in brate. Balerinele danseaza pe scena, si il pot observa pe Leonard stand dupa cortina purpurie.
- Scuzati-ma, domnisoara. Nu ma puteti ajuta putin? Trebuie sa ajung pana la loja patruzeci si noua. Nu stiti unde este?
Imi intorc capul si observ ca in pragul usii sta un tanar. Inalt, frumos, da, exact ca si ceilalti pe care i-am vazut. Dar oare acesta ce are special? Parul este blond, exact ca si al lui Leonard, iar privirea albastra. Oare zambetul? Imi da fiori. Este atat de stalucitor. Iar aura sa de ce este atat de ciudata? Nu este exact la fel ca si a celorlalte persoane.
- Domnisoara, sunteti bine? ma intreaba, privindu-ma cu niste ochi nedumeriti.
- Da, perfect. Loja patruzeci si noua, spuneai? Da, te ajut imediat.
Imi zambeste iar si apoi imi prinde mana intr-a sa, sarutand-o suav.
- Multumesc, mademoiselle. Ma numesc Lyrev, incantat de cunostinta.
Inca sta aplecat si ma priveste pe furis. Zambetul ce i se joaca pe buzele rosiatice este superb, iar cateva suvite blonde, ciufulite, ii cad peste fruntea alba, atingandu-i irisii.
De abia acum, cand acest tanar este in fata mea, mi-aduc aminte ca l-am lasat pe Tudor singur. Il prind de brat pe blond si il trag dupa mine.
- Ne putem grabi putin? Trebuie sa vad daca cineva este bine.
Aproba si merge cu pasi repezi dupa mine, afundandu-ne amandoi in intunericul holului. Oare la el se referea sentimentul pe care l-am avut din cauza biletului?

Din perspectiva lui Leonard
Capitolul IV


Se spune ca viata este ca un tren. Nu putem stabili cu ce viteza merge acesta, cum nu putem stabili nici ce persoane intra intr-insul. Doar stam la usa acestuia si le cerem biletele. Dar cand tu ai intrat in trenul meu, eu ti-am cerut sa iti platesti biletul pe care nu il aveai, dar tu ai refuzat, spunand ca „nu este nevoie de asa ceva”. De abia acum, cand te vad impreuna cu acel tanar, zambind sincer, dulce si cald, incep sa constientizez vorbele tale.


- Trebuie sa va spun ca interpretarea dumneavoastra a fost superba! Fara pic de tremur in tonalitatea vocii!
- Sunt in totalitate de acord! A fost deosebita! Si sunteti atat de tanar, doar saisprezece ani!
Le zambesc fals doamnelor din fata mea, si apoi imi intorc privirea capruie spre micul obiect rotund de pe perete, ce arata ora douazeci si trei si doisprezece minute. Este chiar atat de tarziu... Tu unde esti? Nu ar fi trebuit sa te afli aici pentru a-mi spune toate greselile? Sau ti s-a parut atat de rau jocul meu de rol, incat nici nu mai doresti sa ma vezi? Surad la propriile-mi ganduri si imi trec degetele lungi prin suvitele blonde. Oricat de rea ar fi fost, tot ar fi venit.
- Ma scuzati, dar trebuie sa ma intalnesc cu cineva important.
Fac o plecaciune politicoasa, in timp ce dansele isi trimit cateva priviri intrebatoare, apoi se indreapta spre masa pe care se afla cateva pahare din cristal cu lichior de visine. Ies din incapere - imbacsita de parfumul fitos al damelor si de rasetele lor asa zis „superbe” - si inchid usa dupa mine, apoi punandu-mi capul pe suprafata acesteia. Il ridic incet in sus si privesc tapetul crem. Niciodata nu mi-au placut laudele false adresate de dumnealor, ba chiar prefer criticile sincere, date de Adelinda in timp ce isi savureaza ceaiul din fructe de padure si citeste Tolstoy, stand pe fotoliul purpuriu din living. Oftez scurt si apoi ma indrept spre loja unde ar trebui sa fie tanara. Pe aceasta o cunosc de la varsta de sase ani, cand a intrat in familia mea. Nici acum nu stiu din ce cauza, dar nici nu ma intereseaza. De la inceput a fost diferita intr-un fel ciudat, dar totusi atragator. Si placerea sa nebuneasca pentru lilieci, literatura franceza si rusă, sau pictura ma molipseste si pe mine.
Ajung in fata unei usi din lemn de stejar, deasupra careia scrie „unsprezece”. Apas clanta si intru, un parfum de lavanda inundandu-mi narile. Tanarul din interiorul acesteia imi zambeste si sare de pe scaul, in picioare.
- Leonard! Mi-a placut asa de mult! A fost indredibil! M-ai ales cum te miscai, atat de repede! Crezi ca ma poti invata si pe mine?
- Sigur! Imi pun mana dreapta peste buclele-i brunete, cateva suvite rebele cazandu-i pe frunte. Dar... Unde este Adelinda?
- Pai... A venit aici cu acel tanar blond si a spus ca trebuie sa-l ajute cu ceva.
Cuvintele sale ma fac sa tresar, si o ceata densa incepe sa imi intunece privirea. „Acel tanar”? Ce vrei sa spui cu „tanar”? A fost aici cu un baiat? Cu cine? Credeam ca ii stiu toti prietenii, asa cum o face si Tudor. Daca era cineva cunoscut mi-ar fi spus...
- Leo, esti bine?
Inca stau drept, nemiscat, privind in gol. In aceasta seara, cand mi-am dorit ca ea sa fie cat mai aproape de mine, sa ma felicite pentru rolul pe care l-am interpretat, Ad este cu „acel tanar blond”?
- Tudor, unde este? Nu ti-a spus unde merge?
Tanarul dezaproba printr-o miscare usoara a capului de la dreapta catre stanga, in timp ce se apropie de fata din pragul usii, pe care nici nu o observasem. Aceasta ma priveste o singura data si isi ridica mana in aer, directionand-o spre dreapta sa.
- Este in cafenea, de acolo vin.
- Mulţam, Amelia! ii spun schitand un zambet larg pe fata.
O ating pe umar cu palma si ma indrept cu pasi mari spre locul respectiv. Sper ca esti acolo, Ad, si ca imi vei oferi atentia cuvenita.
In timp ce fug lovesc cateva persoane, ce imi arunca niste apelative ‚mai dure’. In aer se simte mirosul dulce, parfumat, al ciocolatei, vaniliei, caramelului si fisticului, tot mai tare cu cat ma apropii mai mult. Lumina becurilor de la intrare ma face sa ma incrunt si sa imi aplec capul in jos, ducandu-mi mana asupra lor. Intru in incapere, gafaind, si privesc de jur imprejur. Nu se afla decat cateva persoane, ce beau cappuccino cu lapte sau citesc Faust, incercand sa fie atente la lectura lor. La fereasta o vad pe Adelinda, stand la o masa impreuna cu cineva. Mainile-i sunt impreunate, barbia standu-i asupra degetelor lungi, albicioase. Tanarul soarbe din ceasca de portelan, in timp ce o priveste pe bruneta ce ii zambeste cald, dulce si superb. Ad, acest zambet nu imi apartinea mie? Sau deja m-ai uitat? Trag aer in piept si ma apropii incet. Tanara ma vede si imi face cu mana, chemandu-ma langa ea. Deci acum m-ai observat? Bruneta îmi arunca un zambet si apoi isi intoarce privirea-i capruie spre baiatul de langa ea.
- Presupun ca nu va cunoasteti, deci va fac prezentarea unui altuia. Leonard, acesta este Lyrev, si, Lyrev, acesta este Leonard.
Ne prinde mainile fiecaruia si le ridica in aer, eu privindu-l in continuare pe cel din fata mea.
- O mica stransoare, asa ca intre viitori prieteni?
„Viitori prieteni” ai spus? Nu stiu de ce, dar acest tip imi este antipatic. Poti spune sau face orice, Ad. Nu imi poti schimba impresia!
- Nu, poate data viitoare. Oricum, iti multumesc mult pentru ajutor. Poate ne vom mai intalni.
Asa zisul Lyrev se ridica de pe scaunul unde statea si ma priveste in ochi, trimitandu-mi niste fiori de gheata. Se apleaca asupra fetei si o saruta pe obrazul ce prinde o usoara culoare trandafirie. Aceasta se holbeaza la el uimita, baiatul plecand pana la urma de langa noi. Ma asigur ca a disparut din raza mea vizuala, si ma intorc intru totul catre fata.
- Deci, va cunoasteti doar de cateva ore si deja te saruta pe obraz. Interesant, foarte interesant.
- Si care este treaba ta? Nu trebuia sa fii la petrecerea data de Amelia, ca si partener al ei?
Acceantueaza tare cuvantul ‚partener’, eu ramanand fara replica la vorbele distante aruncate de ea. Are dreptate, am uitat. Si ii promisesem Ameliei...
Isi ia paharul cu ceai de fructe si bea tot lichidul de mai ramasese dintr-o singura inghititura. Ma apuca de brat si ma trage dupa ea spre iesire.
- Daca ai intentia sa te folosesti de ea doar pentru a avea succes aici, sa nu crezi ca voi sta cu mainile-n san.
Si imi da drumul. Continua sa mearga, pasind apasat, sigura pe ea. De cand esti atat de rece cu mine? Sau deja el mi te-a furat? Imi flutur capul dintr-o parte intr-alta si imi dau o palma peste fata, aceasta inrosindu-se si incepand sa ma usture. Imposibil! Orice-ar fi, nu te voi lasa lui! Iti voi spune ce simt pentru tine, asa ca ar trebui sa fii pregatita...
___________
Prima data a fost scris cu diacritice. Capitolul este corectat, dar nu stiu daca au 'disparut' toate greselile.
Din perspectiva Adelindei

Capitolul V

„Nu imi plac zilele ploioase...”, asa mi-ai spus. Atunci de ce, tinere baiat, stai in ploaie si la randu-mi, ma tragi dupa tine? Ma tii strans in bratele tale pana ce mi se taie rasuflarea si iti pot simti caldura corporala. Si cand acest moment se opreste, imi soptesti la ureche cuvinte straine mie, pe care nu le pot deslusi din cauza stropilor ce se izbesc cu brutalitate de noi...


- Şi atunci cand ai discutat pentru ultima data cu Christine Daaé, adica Lavidia, ai chicotit putin, nu-i asa? Probabil din cauza domnisoarelor din culise ce iti aruncau ocheade, nu?
Blondul sta de cateva minute in fata mea, pe canapeaua crem, si asculta toate criticile mele, aruncate direct, fara a spune macar o replica. Deobicei asa facea: gasea argumente la tot ceea ce ii ziceam, spunea ca este din cauza oboselii acumulate si tot asa. Ma enervau la culme motivele lui simple, mincinoase, inca facand-o de cate ori imi amintesc. Dar acum este diferit. Doar sta acolo, ghemuit, cu genunchii stransi la piept si cu irisii sai caprui urmarindu-mi fiecare miscare. Are o fata stinsă, fara lumina cu care ma obisnuisem, ce ma face sa zambesc si inima sa-mi palpite de fiecare data cand il vad. Ma intorc intru totul spre el si imi las paharul de cristal in care se afla ceaiul din fructe de padure pe masa si ma duc in fata lui, punandu-ma in ghenunchi. Eu jos, pe covorul maroniu, el pe suprafata moale, stand ghemuit si cu chipul afundat in bratele-i incrucisate. Imi trec mana albicioasa printre buclele-i blonde, el ridicandu-si incet capul. Are o fata palida, cearcanele purpurii putandu-se vedea cu usurinta. Ii ating obrazul cu palma, acesta avand o culoare usor trandafirie si arzand puternic.
- Leonard, ai febra! Hai mai bine sa te duc la tine in dormitor...
Imi prinde umerii cu mainile-i tremurande si ma face sa-l privesc in ochi. Isi apropie usor fata de a mea, incet, incet topindu-ma sub caldura emanata de el. Flutur de cateva ori din genele-mi dese si strang in palma materialul vaporos, subtire al tricoului ce il poarta. Inima-mi bate mai tare, tot mai tare, cu cat el se apropie, putand-o auzi cu usurinta. Imi simt dintr-o data interiorul gurii uscat, o sete imensa inabusindu-ma. Gatul incepe sa ma usture, tanjind dupa un pahar de apa rece. Blondul isi lipeste buzele de fruntea mea inghetata, degetele-i fiind impletite cu parul meu brunet. Imi strange suvitele intr-ale sale palme, o durere ascutita strapungandu-mi crestetul. Se departeaza putin si ma priveste trist, schitand un zambet micut, fals, in coltul gurii.
- Ciudat, nu? Tu, esti atat de rece, chiar si acum, spre sfarsitul lunii mai, iar eu ard, parca as fi intr-un cuptor. Ne completam unul pe altul, nu?
Picteaza un zambet ironic si se departeaza, impingandu-ma. Tot nu inteleg ce vrea sa spuna, cum adica ‚ne completam’? Adica, asemeni unor fructele dintr-un suc facut in casa, fiecare dand un gust special, ce se impletesc impreuna, creand o aroma originala, gustoasa?
Se ridica si merge, leganandu-se dintr-o parte in alta, iesind din incapere, dar nu inainte de a-mi spune ca se duce la el in camera.
In tot acest timp nu m-am putut gandi la nimic, doar am stat acolo, cu buzele sale subtiri deasupra fruntii mele, o sete incredibila inundandu-ma. As fi vrut sa il imbratisez, el parandu-mi ca ar avea nevoie de asta. Arata atat de trist, de parca ceva i-ar fi fost furat, exact ca si atunci cand era mic, iar eu i-am luat ‚din greseala’ jucaria preferata. A stat bosumflat o perioada, pana ce mama sa m-a facut sa ii dau lucrul inapoi. Si-a revenit imediat!
Trag aer in piept si ma ridic de pe jos. Imi trec de cateva ori mana prin par si apoi i-au tava, in ea punand cele doua pahare cu ceai, unul gol si celalalt pe jumatate plin. Intru in bucatarie si pun obiectele din mana mea in chiuveta. Ma gandesc ca le voi spala mai incolo, acum trebuie sa ii duc lui Leonard niste ceai, si poate o pastila, doar daca va dori sa o bea. Deschid dulapul din lemn de stejar ce este prins de peretele cafeniu si scot o ceasca, in interiorul careia torn ceaiul de lamaie, pregatit cu jumatate de ora inainte. Traversez holul si apoi urc scarile, ce scartaie sub greutatea mea. In mai putin de cateva secunde ma aflu in camera blondului, un aer inchis inundandu-mi narile, apasandu-ma pe interior. Pun tava argintie pe biroul negricios, si ma indrept spre fereatra pe care o intredeschid. Racoarea din timpul ploii incepe sa patrunda in incapere, iar eu imi indrept privirea spre tanar. Sta tolanit pe cearsaful verde, mana dreapta acoperindu-i ambii ochi. Probabil ca m-a observat, dar din cauza ‚oboselii’ nici nu si-o ridica. Imi aplec capul deasupra lui si i-o dau deoparte. Isi intoarce privirea spre fereatra pe care se izbesc si se scurg picaturile de apa.
- Ploua, chiar daca la meteo nu s-a anuntat asta. Interesant, nu?
- Nu vrei sa te opresti din a mai vorbi asa? Nu stiu ce ti-a facut careva, dar ar trebui sa incetezi!
Se intoarce spre mine si ma priveste rece, indiferent, dandu-mi un fior pe sira spinarii.
- ‚Careva’, ai spus? Daca ai sti cine este acel ‚careva’ nu ai mai spune asta.
Chicoteste si ma prinde de brat, tragandu-ma dupa el. Coboram scarile destul de repede, ajungand in fata usii de la intrare, pe care o deschide si iesim afara, pe iarba moale, udata de stropii de apa. Acestia ne lovesc cu brutalitate, parul si hainele lipindu-se de trupul nostru. Prin perdeaua deasa de apa cu greu il pot zari, dar ii pot simti mana asupra pielii mele.
- Ai febra, si totusi iesi afara? Ai innebunit rau de tot! Ma duc in casa, nu ai decat sa stai aici! tip la el la el si ma eliberez din stransoare.
Isi incolaceste bratele in jurul taliei mele, punandu-si chipul pe umarul meu. Ma strange tare la piept, putandu-i simti temperatura ridicata.
Si acum, in acest moment, cand aud doar sunetul ploii si mieunatul pisicilor ce au cazut in vreo balta de apa si isi ling blana pe undeva, tu esti langa mine si ma tii strans, din nu stiu ce cauza, iar eu stau exact ca si o statuie din portelan ce priveste, fara a se putea misca, dar totusi atat de fragila incat orice atingere gresita o poate sparge.
Iti duci buzele subtiri la urechea mea si imi soptesti, eu auzind ceva, dar neputand deslusi nimic. Poate pentru ca nu am inteles sau este peste capacitatea mea de intelegere, dar suta la suta am auzit ceva, parca in italiana.
Imi dai drumul si te pui drept in fata mea, acaparandu-mi privirea cu a ta. Te uiti la mine de parca ai astepta un raspuns, dar tot ceea ce primesti este un ‚Ce?’, gen ‚Ce ai spus?’, tu aratand dezamagit si plecand nervos si suparat, pasind apasat si trantind usa dupa tine.
Raman acolo, privind in gol si fiindu-mi frig. ‚Ce a spus?’, intrebarea simpla ce mi se joaca prin minte, fiind si singura. Incep sa tremur si fug inapoi in casa, lovind din greseala scaunul ce se afla pe veranda. Ma duc direct la semineul din living, apucand un prosop cafeniu pe care il inconjor in jurul meu. Dintii imi clantanesc, exact ca si atunci cand erau copila si aruncam cu bulgari de zapada dupa tata, ce venea si ma ridica din omat, punandu-ma pe sanie, fiind apoi certati de mama pentru ca amandoi ne trezeam seara cu o raceala. Oftez scurt si imi afund fata in materialul pufos. Leonard mi-a spus ceva la ureche, dar inca nu pot deslusi cuvintele. Doar cateva sunete, ce nu se leaga intre ele. Cand s-a intors spre mine m-a privit cu speranta, dar dupa ce a primit simplul raspuns ‚ce?’ si-a lasat brusc capul in fata, plecand de langa mine. Si, pana la urma, acest moment nu este ceva ce voi uita cu timpul, fiind acoperit de stropii de ploaie pe care ii voi indura de acum incolo mult timp? Va fi acoperit de firicelele de praf din mansarda veche unde obisnuiam sa ne jucam, revenindu-mi in minte doar incetosat? Imi aduc aminte si acum ceea ce imi spunea doamna Katherine cand beam ciocolata calda: ‚Oamenii se schimba, amintirile nu, acestea trebuie pretuite.’. Chicoteam la spusele ei si apoi sorbeam din lichidul dulce din cana de portelan. Imi amintesc putine momente din vremea cand eram mica si locuiam in acea casa, impreuna cu parintii mei. Deobicei cand ploua, imi luam un scaun micut si urcam cu el in brate, taraindu-l pe domnul Mormaila, pana in pod, de unde priveam fascinata stropii de apa ce se scurgeau pe fereastra. Imi luam o carte cu povesti si un mar verde si incepeam sa privesc pozele cu interes, rontaind incet din pulpa fructului si tragand din cand in cand cu ochii pe la geam. ‚Amintirile nu se schimba, dar se pierd.’ asa i-a raspuns mama odata, si abia acum incep sa constientizez ce inseamna. Nostalgie beata ma cuprinde de fiecare data cand copilaria revine, dar, sincera sa fiu, nici nu imi doresc ca acest sentiment sa dispara, sa se piarda in uitare exact ca si gustul bomboanelor de ciocolata, cu crema de lichior de visine pe care le mancam pe ascuns.
Orice mi-ar fi spus Leonard, nu cred ca a fost asa de important, deoarece ar fi facut foarte urat la intrebarea pe care i-am dat-o drept raspuns.
***

- Adelinda, trezeste-te!
Ma dezechilibrez si cad, sprijinindu-ma intr-un cot. Imi intorc capul si ma holbez cu niste ochi mari la tanarul din fata mea. Se apleaca asupra mea, cateva picaturi de apa cazandu-mi pe pielea albicioasa. Imi intinde mana, iar eu o prind, ridicandu-ma.
- Ce este, Tudor?
Prosopul imi aluneca de pe umerii descoperiti, in timp de ma intind ca o pisica in fata brunetului.
- Ai uitat asta cand ai venit sa imi dai ghiozdanul.
Imi intinde o cutie veche, pe care eu o privesc lung, un sentiment vag de nesiguranta acaparandu-ma. L-am mai simtit odata, atunci cand am discutat cu Havana, de parca ceva avea sa se intample.
Nu ar trebui sa il las sa stea asa; a avut destul politete fata de mine, incat sa vina pe ploaie aici. Ii zambesc dulce si o iau din mainile sale. Se intoarce pe calcaie si urca pe scari, ducandu-se in camera lui Leonard. Dupa ce ma asigur ca aud usa inchizandu-se cu un scartait scurt si ascutit ma indrept spre masa si asez obiectul prafuit pe suprafata acesteia. Il deschid si firele de praf din interior se ridica in aer si imi inunda narile. Raman uimita la ceea ce vad inauntru: cateva pensule negricioase, acoperite cu un luciu subtire, o paleta cafenie, curata si neatinsa de nici o culoare din tuburile gri, micute din colt. Doar atat, inafara de o bucata de hartie galbena, exact ca si nuanta pozelor vechi din cutiile din debara. O iau incet si o deschid, chinuindu-ma sa inteleg ce scrie. Cuvintele imi patrund incet in interiorul mintii, lasandu-ma masca la mesajul lor. Un gust amar imi inunda interiorul gurii, in timp ce vantul ce patrunde prin fereastra deschisa imi ravaseste cateva suvite de par brunete, facandu-le sa imi intre in irisii caprui.
_______________
Cum am spus si la celelalte capitole, si aceste este corectat, dar nu stiu daca au 'disparut' toate greselile. Sper ca va placut. Nu stiu daca ati observat, dar la sfarsitul fiecarui weekend vin cu next-ul *smile*
Din perspectiva Adelindei

Capitolul VI


Albastru cu negru, rosu cu violet, galben cu verde, toate se amesteca in fata ochilor mei, creand o iluzie ce nu mai vrea sa dispara si ma departeaza de tine si de imbratisarile tale calde, facandu-ma sa tremur in bataia vantului rece de primavara...



Stau de cateva minute in fata mesei si ma holbez la bucatica galbena de hartie. Mainile imi tremura si un gust amar imi inunda interiorul gurii, facandu-ma sa inghit in sec, cu speranta ca va disparea. Imi ridic incet spranceana stanga si privesc in gol, nevenindu-mi sa cred ceea ce scrie acolo. ‚Este oare adevarat? Chiar este asa?’, zeci de astfel de intrebari mi se joaca prin minte, incalcindu-se pe acolo. Imi port ochii inca o data peste foaie, citind cuvintele in soapta, de parca cineva mi-ar respira in ceafa si ar fi gata sa sara pe mine si sa ma sfasie...

Imi pare foarte rau, draga mea, pentru tot ceea ce s-a intamplat. Imi doresc sa ma poti ierta dupa ce vei citi ceea ce scrie aici, dar stiu ca este imposibil. Probabil ca ma vei urî, dar atunci ar fi bine, pentru ca te vei departa si mai mult de numele Di’Casia. Eu l-am pus pe Vladimir sa faca acel lucru crud, ce sunt sigura ca ti-a ramas intiparit in minte. Incearca sa stai cat mai departe de tot ceea ce se intampla in societatea vampirilor, si nu uita, mereu te voi iubi...
Cu drag, a ta mamă, Clair.

Clipesc de cateva ori, auzind pasi din directia scarilor. Impaturesc repede foita de hartie si o pun in cutie, pe aceasta inchizand-o apoi. O acopar cu prosopul cazut pe jos si ma intorc cu spatele la aceasta. Leonard sta pe ultima treapta, cu un pahar de ceai in mana, si ma priveste nedumerit, intrebandu-ma ce ascund la spate.
- Nimic! Absolut nimic important! Doar un morman de prosoape proaspat spalate!
Imi ridic mainile si le port prin aer, blondul dand de cateva ori din cap si indreptandu-se spre bucatarie. Rasuflu usurata, simtind ca si cum o piatra grea mi-a fost luata din spate. Dau prosopul la o parte si inconjor cutia cu ambele-mi brate. Fug in goana pe scari, impiedicandu-ma de cateva ori, dar fara sa cad. Deschid in graba usa, pe care o trantesc dupa mine si o inchid pe cheie, un clinchet ascutit auzindu-se. Arunc obiectul metalic pe cearsafurile albastrui, si cad jos pe podeaua rece si maronie, impletindu-mi degetele printre suvitele de par. O durere ascutita imi strapunge crestetul si randuri de lacrimi sarate, cat boabele de struguri, imi aluneca pe fata albicioasa. Camera este inundata de suspinele ce se propaga printre pereti. Imi simt pieptul gol, de parca inima ar fi fost smulsa cu cruzime de acolo si aruncata departe, fara a putea fi gasita. Atat de infricosator! Toate acele cosmaruri avute nopti la rand, ce m-au urmarit o perioada buna de timp si ma trezeau brusc noaptea din somn, revin din nou, inundandu-mi mintea si alungand pana si ultima speranta ca voi putea scapa de blestemul ce m-a urmarit de cand m-am nascut...

- Uite, mami, domnul Mormaila s-a imbolnavit! tip la bruneta din fata mea, in timp ce lacrimile imi inunda irisii caprui.
Ii intind jucaria de plus, iar ea mi-o ia din mainile-mi micute, punand-o pe fotoliul de langa noi. Imi zambeste cald si isi pune palma pe crestetul meu. Mangaie incet firele de par, in timp ce imi sterge urma unei lacrimi de a curs pe obraz cu un servetel moale. Imi spune ca doamna Katherine il va face bine, acaparandu-mi privirea cu a ei.
- Adelinda, in ultima perioada ai stat foarte mult prin casa si inteleg ca esti plictisita, asa ca am aranjat sa avem o iesire spreciala in gradina cu flori de liliac, doar noi doua si cosul cu prajituri de zmeura. Bineinteles, si ceai din fructe de padure.
La auzul spuselor incep sa topai si sa bat din palme, mama scotand un chicot scurt si ducandu-se pana in bucatarie. Ma apropii incet de urechea ursuletului ce stau asezat pe o perna pufoasa si ii ating usor 'rana'.
- Domnule Mormaila, ma intorc repede. Stai aici si asteapta-ma. ii soptesc incet si ii prind labuta cu mana mea micuta, ca si cum am face un pact.
Aud un bocanit si imi intorc capul spre sursa de unde s-a auzit. O vad pe mama, ce imi intinde palma, eu punand-o pe a mea intr-insa si iesind pe usa, un parfum de liliac inundandu-mi narile. Petale de flori zboara prin fata mea, ochii fugandu-mi pe dupa ele. Privirea capruie imi este atrasa de covorasul rosiatic asezat la umbra unui copac, florile acestiua stralucind in lumina lunii. Imi bag mainile in cosul pe care il duce mama, luand un pumn plin de struguri rosii, asemeni amurgurilor din zilele toride de vara, cand este numai bine sa stai noaptea, in racoare, si sa privesti paleta de culori ce se creeaza, parca pictata cu maiestrie de cineva talentat. Imi umplu interiorul gurii cu cateva bobite si ma asez pe patura. Clair vine langa mine si imi intinde un pahar cu ceai, pe care eu il beau din cateva inghitituri. Imi ridic mana in aer, cu obiectul de cristal intr-insa, fluturand de cateva ori din ea, ca semn ca mai vreau. Tanara rade si imi mai toarna un rand, apoi luand un fursec. Si am stat si am vorbit... Despre parfumuri, haine, baiatul dragut ce mie mi-a placut cand am fost in vizita la bunica, el fiind cu un an mai mare decat mine, avand sapte, prajituri, fructe, stele si multe altele, mult prea multe pentru a fi enumerate. Pot spune ca este perfect, poate mult prea perfect decat ar trebui sa fie. Nu sunt nevoita sa fac nimic, doar sa stau acolo si sa ascult de mama, ce mereu imi face mofturile.
- Mergem sa ne plimbam? Sunt sigura ca vei putea manca si mai incolo...
Gandurile imi sunt intrerupte de un glas subtire, placut si cald, ce ii apartile brunetei. Aprob printr-o miscare a capului de sus in jos si pornesc dupa ea, afundandu-ne printre copacii infloriti in miez de martie. Eu inainte cu cativa pasi, ea in spatele meu, urmarindu-ma cu atentie. O euforie beata in lichior de ciocolata ma cuprinde, nemaiputand sa ma opresc din zambit. Si ce motiv as avea, mai bine zis? Sunt aici, ea este aici, lumea imi apartine doar mie si orice imi doresc se poate indeplini...
Un tipat ascutit imi inunda urechile, doua brate subtiri inconjurandu-mi talia. O greutate ma apasa, trupul careia apartine cazand peste al meu. Pentru o clipa uit sa respir, neintelegand ce se intampla. O vad pe mama, cazuta la pamant, cu fata acoperita de firele umede de iarba. Imi ridic capul incet, putand vedea pe cineva apropiindu-se de mine. Isi ridica mainile si incepe sa aplaude, un chicot surd si estompat auzindu-se.
- Ce dragoste de mama, sa se puna in fata sabiei! Vai, si pentru o fiinta atat de neinsemnata, ce i-a distrus intreaga viata prin nasterea ei.
Se apleaca asupra mea si imi prinde barbia in degetele-i reci, lasandu-ma sa ii vad fata. Fac niste ochi mari cand imi dau seama cine este si incep sa tremur ca o creanga in bataia vantului aspru de primavara, inainte de furtuna. Sabie? Un miros ascutit, ce imi provoaca o stare de greata imi inunda narile, facandu-ma sa imi acopar nasul cu mana. Un lichid vascos imi acopera pielea fina si imi duc palma in fata ochilor. Sange! Imi intorc privirea spre mama, ce sta acolo fara a se misca, rochia alba prinzand o culoare usoara de rosu. Imi intind usor mana spre obrazul sau, o raceala cuprinzandu-ma. Un obiect puternic, gros, imi loveste ceafa , eu cazand la pamant. Suprafata pe care stau este rece si umed, pleoapele mi se inchid usor, culorile amestecandu-se intre ele, creand o iluzie in fata ochilor.
- Imi cer scuze, fetito, dar mai bine nu te-ai fi nascut...
Mintea mea reuseste sa asimileze aceste cuvinte, dupa care cad inconstienta intr-un somn adanc...


Cine ar fi crezut ca voi trai? Cand m-am trezit din inconstienta eram intr-o camera aerisita, departe de casa, pe malul Mediteranei, cu Havana langa mine, ingrijindu-ma. Pentru o perioda ea a avut grija de mine, dar de fiecare data refuza sa imi spuna sau evita subiectul despre mama. Mi se parea ca totul se departeaza usor de mine, fiind inconjurata de secrete. Asta pana intr-o seara cand am ascultat distutia purtata de dansa cu cineva necunoscut...

- I-ai spus despre Clair? Nu ii vei mai putea ascunde pentru mult timp adevarul.
- Si nici nu incerc asta. Astept doar sa creasca si un moment potrvit. Ar fi un soc prea mare pentru ea, cum sa ii spun ca mama sa a murit?!
‚Mu-rit’? Asimilez cu greu cuvintele si incept sa tremur usor, acoperindu-mi gura cu mainile pentru a ma opri din tipat. Spatiul stramt al dulapului cu haine imi taie suflarea, facandu-ma sa respir greu, nefiind de ajuns praful ce imi inunda narile. O lumina vaga de lumanare patrunde prin gaurica ce imi permite sa privesc ceea ce se imtampla acolo. Havana sta la masa cu un tanar, a carui fata nu o pot zari.
- Nu a murit, trupul ei nu a fost gasit. Nu este nici o certitudine ce spune ca ea ar fi decedat.
Batand cu piciorul in podea, necunoscutul rupe linistea cu un glas placut, melodios si gros.
- Pana acum ar fi aparut. Adelinda este singura ei comoara ce i-a mai ramas, crezi ca ar renunta atat de usor la ea?
Barbatul aproba din cap, eu auzind un clinchet de la ceasca ce si-o duce la gura, sorbind de cateva ori. Tanara ofteaza scurt si se ridica de pe scaun, intrebandu-l daca mai doreste ceai, apoi iesind din incapere. Imi las umerii incordati in jos si imi musc buza inferioara incet. A murit? Si de ce Havana nu mi-a spus nimic? M-a tinut inchisa inchisa in aceasta casa, ascunsa de tot ceea ce misuna pe afara. Nu ar fi fost corect fata de mine, dar mai ales pentru mama, sa imi zica? Mintea mea este incalcita de astfel de intrebari, exact ca si o plasa de percuit printre algele verzi, vascoase ale marii.
Aud un scartait ascutit si cativa pasii, ce se propaga printre peretii vopsiti ai camerei. Barbatul s-a ridicat si se indreapta inspre mine! Inima incepe sa-mi bata cu o putere inimaginabila, lacrimile inundandu-mi ochii. Ma foiesc printre materialele din satin negru, nestiind ce sa fac. Usa dulapului se deschide, si doi irisi albastri ii acapareaza pe ai mei. Isi poarta palma calda peste parul meu lung, brunet si imi sopteste incet la ureche faptul ca m-a observat datorita mirosului emanat.
- Imi cer scuze, micuto, pentru tot ceea ce ai aflat astazi, stiu ca Havana nu este de acord, dar era necesar sa constientizezi cele petrecute. Acesta este purul adevar!
Lacrimile incept sa imi curga si sar asupra barbatului, imbratisandu-l. Imi inconjor bratele in jurul gatului sau, zeci de suspine strapungand incaperea. Dar el nu ma alunga, ci ma primeste trist, cateva de-ale sale suvite negre atingandu-mi obrajii trandafirii.
Usa se deschide si o tava cade jos cu un sunet surd.
- Adelinda!
Dar eu nu imi ridic capul din pieptul barbatului. Stau acolo, stangand in pumnii mici materialul camasii albe, cerand caldura si iubire, el dandu-mi dintr-a sa. Dar oare, aceasta dragoste ce mi s-a infiripat in inima, singura martora fiiind lumina galbena a lumanarii, este adevarata, sau doar o iluzie bata in lichior vechi de visine, ce va disparea cu timpul?


Euforie ciudata ma cuprinde si incept sa rad printre sughituri. Cine ar fi crezut? Am uitat in totalitate de tanarul cu ochii albastri ce m-a imbratisat atunci, si de simpatia ce mi-a aratat-o. Din acea noapte nu l-am mai vazut, dar am intrebat-o pe Havana, inainte de a pleca in grija Anabellei, ce s-a intamplat cu el. Dar ea a evitat subiectul...
Cioc-Cioc-Cioc
Se aud batai dinpre usa si o apasare nereusita a clantei.
- Ad, esti bine? Pregateste-te. In treizeci de minute vine masine pentru a ne lua. Directorul treatrului are o idee pentru un nou spectacol si tocmai a sunat. Vrea sa ne intalnim. imi spune Leonard, dupa care coboara scarile.
Bolborosesc ceva in sinea mea, inteles doar de mine, si ma ridic de pe jos. Ma apropii de cutie si o inchid, ascunzand-o apoi printre celelalte pensule si obiecte folosite la pictura.
‚Ar trebui sa iau scrisoarea cu mine. Nu as vrea sa fie gasita de cineva.’
Deschid usa garderobei si intru inauntru, un parfum de lavanda lovindu-ma direct. Ma afund printre cuierele pe care stau atarnate rochii, sacouri si tricouri din satin sau matase, ingramadind bucata de hartie in buzunarul pantalonilor pe ca ii port...
***

- Domnisoara, desenele create de tine au fost deosebite! As vrea, daca se poate si de aceasta data sa cooperam.
Ii zambesc fals barbatului din fata mea, dupa ca iau o noua muscatura din bucatica de prajitura. Aroma ciocolatei imi inunda gura, facandu-ma sa iau o gura de suc.
- Si... Despre ce va fi noul spectacol?
- Ah, va fi magnific. Povestea unui tanar ce descopera o scrisoare scrisa, ce poate fi citita pe baza de aburi si -
- ‚Aburi’? Se poate intampla asa ceva? ma ridic brusc, intrerupandu-l. Ma priveste speriat, exact ca si Leonard, ce imi da o usoara lovitura a cotului. Adica– Imi cer scuze daca v-am deranjat, dar chiar nu am mai auzit de asa ceva.
Barbatul incepe sa imi explice, spunandu-mi ca daca as da cu abur peste o scrisoare scrisa cu otet, invizibil cu ochiul liber, acesta ar aparea, putandu-se citi mesajul. Imi cer scuze si plec de la masa, pe motiv ca as avea nevoie la toaleta. Pasesc apasat, increptandu-ma inspre bucatarie. Ii cer bucatarului, ce ma cunoaste, sa ma lase sa gust putin supa sa, pe motiv ca avem un invitat special. Accepta fara pic de indoiala, si ma invita. Pana la urma raman singura, maestrul sef ducandu-se dupa ingredientele ce trebuie puse. Scot biletelul din buzunar si il pun deasupra aburulul de rezulta din fierberea apei. Niste semne ciudate apar, inima incepd sa-mi bata cu putere. Mi-o duc in fata ochilor si incerca sa deslusesc literele scrise cu mult timp in urma.
- Ad, ce faci acolo?
Imi intorc capul si il vad pe Leonard in pragul usii. Ma sprijin cu mainile de suprafata mesei din spate, dand de cateva ori din cap ca si semn ca nu are ‚importanta’. Cu o incruntatura preocupata, el arunca o privire inspre bucata de hartie, pe care mi-o ia din mana.
- Sa vedem ce ascunzi de aici...
Imi prinde talia cu un brat, imobilizandu-ma si incepand sa citeasca tare mesajul.
- ‚Ma bucur ca ti-ai dat seama de smecheria pe care am aplicat-o, asta chiar imi face inima sa imi bata mai tare. Si acum trebuie sa iti spun adevarul din spatele adevarului, draga mea fii-'
Isi intoarce privirea spre mine, uimit, strangand mai puternic bratul in jurul taliei.
- '-ca.'
Incept sa tremur la auzul acestui cuvant. Privirea mi se intuneca si zeci de culori se amesteca in fata ochilor mei. Si cum s-a putut ca tu sa afli cine sunt eu cu adevarat, cand am incercat cu atata truda sa iti ascund asta?
____________________________________________________________
New chapter. Nu este corectat, daca pot dau maine sau poimaine edit si il iau la 'purificat'. Am zic sa-l postez astazi pentru ca nu stiu daca voi avea timp mai incolo (motive personale). Capitolul este in mare parte flashback, dar sper sa va placa.

Edit. Printre foi rupte, pixuri terminate si nervi irositi am reusit sa 'purific' capitolul *smile*.
Din perspectiva Adelindei

Capitolul VII


Si, pana la urma, dragostea nu este ca o iluzie colorata? Te face sa scoti zambete largi si viata ti se para numai in nuante de roz de fiecare data cand vezi persoana iubita. Iar cand va certati ii spui ca nu mai vrei sa o vezi in fata ochilor tai, dar de fapt te incui in propria-ti camera si stai cu sufletul apasat de dorinta-ti beata de a o revede, pana ce singur renunti si te duci cu capul aplecat si ii spui ca iti pare rau...



- „Draga mea fiica”? Ce naiba vrea sa insemne asta? Si de ce nu imi spui nimic?
Clipesc de cateva ori, de parca cineva mi-ar fi dat o palma peste fata, si imi intind mana pentru a-i lua bucata de hartie dintre degete. Blondul bate ritmic din picior, asteptand raspunsul meu si fixandu-ma cu privirea. Imi prinde bratul, strangandu-l puternic si pielea din zona respectiva inrosindu-se considerabil. O liniste inabusitoare se asterne, auzindu-se doar apa ce fierbe in oala de ceramica si clinchetele farfuriilor celorlalti invitati.
Atat de mult am incercat sa ii ascund ceea ce sunt eu cu adevarat, si din cauza unei biete hartiute trebuie sa dau totul peste cap. Oare sa continui cu minciuna pana ce ajung la marginea prapastiei si va trebui sa aleg dintre a-i spune adevarul si a ma arunca in abis?
- Nimic ce te-ar interesa, ii spun mai mult in soapta, dupa care scot un oftat scurt.
Ma acapareaza cu privirea, ridicandu-si usor sprancenele si schitand un zambet chinuit in coltul gurii. Si de cate ori nu m-a facut aceasta privirea a lui sa vreau sa il mai vad inca o data si iar, pana ce mi-as putea satisface insetarea oarba pentru el. Niciodata nu am vrut sa cred ca as fi indragostita de el, dar au existat momente cand am avut tente de gelozie, mai ales cand el era intr-un spectacol. Stateam pe scaun, iar langa mine se aflau cateva domnisoare. „Ce frumos baiat! Oare are prietena? Ce mi-ar placea sa gust putin din el!”, spunea una in timp ce isi umezea putin buzele. „Sunt de acord, cu adevarat dragut, dar am auzit ca mereu refuza intalnirile la care este invitat de fete.”, ii raspunde alta domnisoara ce statea in fata mea. Si ce mi-ar fi placut atunci sa le spun ca eu il cunosc in persoana, ba chiar locuim in aceeasi casa. Dar pana la urma am tacut si am inchitit in sec pana ce ti-ai terminat rolul. Sunt obisnuita ca el sa fie doar al meu, daca am nevoie sa vina imediat, si stiu si singura ca sunt egoista.
- „Nimic important” zici? spune prin chicote de ras. Adelinda, pentru cat timp ai intentia sa iti tii inima inchisa fata de mine? Nu vezi ca nu mai poti minti? Ce inseamna acea bucata de hartie pentru tine si cine a scris-o?
Incep sa tremur usor, el luandu-mi hartia. Sa nu citesti, atat imi doresc! Nu stiu ce scrie acolo, dar clar ca iti vei schimba total imaginea ce ti-am creat-o. Personalitatea perfectionista, dificila, cuminte, optimista, cateodata narcisista, ce isi doreste sa iasa din „turma” de oi negre si albe. De ce sa nu fiu purpurie? Sau verzuie? Mereu am gandit asa si niciodata nu am inteles ticurile celorlalte fete de langa mine. De ce se plang de fiecare data cand uiti de ziua lor de nastere sau de ce isi doresc cat mai multe bijuterii, pe care, oricum, nu le poarta? De ce le place mereu sa se plimbe elegant, purtand rochii prea lungi de care se impiedica, dar isi reiau mersul elegant si pasesc in continuare pe pantofii inalti? Schiteaza zambete false, nonsalante, isi fac vant cu evantaie japoneze pentru ca le este cald. Si daca le este cald, de ce, pur si simplu, nu isi dau jos zecile de haine din matase de pe ele? Sau le este frica de faptul ca nu vor mai capta privirile domnilor, ce oricum le arunca ocheade? Cine stie, poate ca asa este, dar eu oricum nu voi pricepe filozofia lor, logica si felul de gandire, iar Leonard a renuntat in a ma face sa seaman cu ele, obisnuindu-se si chiar placandu-ma cateodata.
Imi scutur capul pentru a „scoate” toate de ce-urile afara si sa realizez ca blondul ma trage dupa el spre masina de afara. Cand am iesit din sala principala de mese? Parca nici nu am trecut pe acolo. Ii ating baiatului mana cu degetele-mi inghetate, inconjurand-o usor. Stiu ca nu am puterea necesara de a scapa de stransoarea creata de el. Un vant rece ne loveste amandurora fata, risipindu-se suvitele de par, dupa ce blondul deschide usa de la intrare.
- Si directorul?
- A plecat pentru ca a primit nu stiu ce telefon important. A lasat aici o masina care sa ne duca acasa.
„Acasa”? Cum adica? Daca as ajunge acolo nu m-ai lasa pana nu iti spun tot, iar eu, probail, as ceda intr-un moment de nervi.
Ma impinge in masina, intrand dupa mine si trantind usa. Ii spune soferului traseul si apot isi lasa spatele pe suprafata moale a banchetei, expirand usor aerul. Imi pun mainile pe genunchi, strangand materialul rochiei dantelate floral.
- Uau, ce evolutie! Mi-ai spun pe nume si nu Ad. Doresti sa te aplaud? ii spun cuvintele cu o acrime in glas pe care nu mi-am putut-o controla; sincera, chiar nu stiam ca exista, deoarece el spunea deobicei acest gen de fraze.
Imi arunca o privire plina de dezgust si apoi isi pune capul in palma, oftand scurt si incetand in a ma mai privi.
- Vrei sa stii de ce iti spuneam mereu „Ad”? Deoarece mereu cu mine te purtai altfel decat cu alti baieti si am crezut ca acea latura copilasoara a ta imi apartine mie. Stii, ca acele jucarii ce sunt doar alte tale, cand esti mic, si trebuie sa le dai neaparat un nume. Asta am facut eu, te-am botezat, ca sa o spunem asa, mai clar, ca poate nu intelegi.
Vorbele sale ma sperie si ma departez cat de tare pot fata de el, lovindu-ma de suprafata ferestrei. Soferul ridica o sticla intre noi, ce, sincera sa fiu, nu stiu cum se numeste. Mi-au spus cateva persoane, dar de fiecare data uitam din cauza neatentiei avuta.
- Ai face bine sa gasesti o scuza credibila, pentru ca iti va fi greu sa scapi de mine. Imi vei spune ce este cu acel bilet, fie ca vrei sau nu. Si sa stii ca nu suntem intr-una dintre acele piese de teatru, cand tipul isi cere scuze pentru presiunea facuta asupra fetei careia ii cerea explicatii. Eu nu sunt asa, cred ca ma cunosti indeajuns de bine pentru a-ti da seama de asta.
Sunt constienta de asta, dar chiar nu stiu ce sa iti spun. Mai am putin timp, dar voi lasa ca totul sa decurga cum trebuie, chiar daca imi va placea sau nu cum va iesi...
***

- Si? Care-i explicatia super-mega-geniala pe care-ai gasit-o? imi spune dupa ce tranteste usa casei.
- Lasa-ma macar sa citesc scrisoarea! Nici nu am apucat sa o fac.
Ma asez pe canapea si imi duc in fata ochilor foaia de hartie, in timp ce blondul se duce in bucatarie spunandu-mi sa-l chem dupa ce termin, ca oricum ar fi venit intr-un sfert de ora. Incep sa citesc cuvintele ce sunt scrise acolo, incepand sa respir din ce in ce mai repede. Strang incet marginile si imi prind cu dintii buza inferioada.

Ma bucur ca ti-ai dat seama de smecheria pe care am aplicat-o, asta chiar imi face inima sa imi bata mai tare. Nu mi-am putut permite sa scriu direct ceea ce doresc sa iti spun,ar fi fost prea riscant. Si acum trebuie sa iti spun adevarul din spatele adevarului, draga mea fiica.
Si probail ca ti-a trecut prin minte: „Ce vrei sa spui prin ‚riscant’? Cine m-ar putea descoperi?”. Crede-ma, sunt atat de multi ce iti doresc raul, mai multi decat ai crede. Iti voi spune totul, incepand cu momentul cand mi-a venit in minte ‚planul’, pe care sunt sigura ca il stii. Ma aflam in Italia, tu fiind in Morcova cu Havana. Vladimir (o alta victima, vei afla mai incolo de ce) ma invitase sa ne intalnim si sa dicutam diferite chestiuni, de o importanta minora. Pana acolo am calatorit cu trenul si in acea noapte, cand ma aflam pe drum mi-a venit ideea de a te ajuta sa scapi de logodna ce ti-a fost impusa (nu intru in detalii, mai mult ai suferi). Stiind de simpatia ce mi-o purta Vladimir, am profitat de ea si i-am spus ideea planuita destul de bine. El a parut asa de trist, stiam ca ma iubeste, dar chiar si asa, totul a fost spre binele tau. Imediat dupa ce a fost de acord (cu multe ezitari si argumente dezaprobatoare), am discutat cu Havana, spunandu-i ca as vrea sa aiba grija de tine pentru o perioada, dar nu i-am zis motivul si ea nici nu a insistat in a ma face sa i-l spun, probabil ca stia ca nu are rost. Si, dupa cateva aranjamente pentru ca totul sa iasa perfect, neavand o a doua sansa, ma gasesc stand pe acest scaun si scriindu-ti aceasta scrisoare. Nu stiu cum se va termina totul, daca ma vei ierta, daca vei fi bine, daca eu voi mai trai sau nu. Atat de muti de „daca”, nu? Si atat de multe regrete mi se infiripa in minte. Te pot auzi razand din bucatarie, in timp ce iti mananci prajiturile. Mi-as dori sa-l opresc pe Vladimir, dar macar stiu ca tu vei scapa de logodna. Baiatul ales imi este atat de simpatic, blond, cu ochii albastri si rade incontinuu. Exact ca si tine, fiind mai mare cu un an! Dar chiar si asa este un aranjament politic, iar eu nu pot permite aceasta. In curand vom iesi afara... Acum, iti spun ca te iubesc cu toata inima mea. Amintirile cu tine si cu Enrique (Taica-tau; oare iti mai amintesti cum arata? Imi este atat de dor si de el...) stand in fata pianului si scotand note dezastruoase, dar totusi atat de frumoase pentru sufletul meu. Ti-au dat lacrimile? Mie da... Acum intri pe usa, cu ursuletul tau preferat si te indrepti spre mine. Ti s-a descusut iar ata de la umarul sau? De aici stii si singura ceea ce s-a intamplat, chiar daca eu nu.
Clair

Hohote de plans inunda incaperea, iar eu imi afund fata intre palme. Simt doua brate prinzandu-mi capsorul, dar nu pot vedea nimic de perdeaua de lacrimi. Suspinele mele se propaga prin incapere, iar eu imi incolacesc bratele in jurul baiatului. Acesta isi pune una dintre palme deasupra capului meu, mangaindu-mi usor parul. Strang materialul camasii intre palme si imi inchid ochii, afundandu-ma si mai tare in pieptul sau.
Nu m-am gandit la asta... L-am invinuit pe Vladimir pentru tot ceea ce a facut, nopti la randul. Cine ar fi crezut ca a existat si aceasta latura a intamplarilor? O latura in nuante de gri ce mi-a batut la usa, iar eu i-am deschis senina, poftind-o inauntru.
***

- Esti mai bine?
Leonard imi intinde un pahar cu limonada, eu golindu-l in cateva clipe. Dau de cateva ori din cap de sus in jos si schitez un zambet trist in coltul gurii, incercand sa il fac cat mai real, dar stiu ca nu am reusit. Sau poate ca da, blondul si-a dat sigur seama cat sunt de suparata. Dar oare pe cine? Pe mine? As avea zeci de motive sa fiu, putandu-le enumera pana maine dimineata, dar nu am timp acum.
- Ai citit scrisoarea? Daca te face sa te simti mai bine, nu iti mai pun intrebari. Doar te voi astepta pe tine sa imi dai raspunsurile, daca vei avea incredere in mine. Daca nu, voi incerca sa ti-o castig pentru a mi te putea destainui.
Se aseaza pe masa din fata mea, acaparandu-ma cu o privire nonsalanta. Imi musc buza inferioara si il intreb ce mi-a spus atunci cand m-a scos afara din casa, pe ploaie.
- Nu ai inteles? spune cu un chicot scurt si trecandu-si de cateva ori degetele prin par. Nu conteaza, ti-am spus sa o lasam balta cu intamplarea aceea.
Il prind de mana si il privesc in ochi, imbufnandu-ma. Isi umezeste putin buzele si apoi si le apropie de urechea mea dreapta. Ii pot simti respiratia calda gadilandu-mi pielea, eu incordandu-ma.
- Daca vrei sa stii atat de mult iti voi spune, imi sopteste la ureche dupa care inghite in sec. In italiana... Ti-am spus... Te Amo...
Clipesc de cateva, in timp ce imi deschid gura, vrand sa spun ceva, si cu o stralucire stranie in irisi il privesc. Dar oare ce as vrea sa-i spun lui? Nu m-as fi asteptat sa ma placa, el, cu atat de multe admiratoare mult mai frumoase decat mine. Parca intr-un fel chiar ma bucur... El ma place, si acum poate fi doar al meu. Poate chiar il iubesc, dar din cauza orgoliului meu nu i-am putut spune. Dar ce bine ca a facut-o el!
Se pune in fata mea si isi lipeste fruntea de a mea, putandu-i simti respiratia calda pe pielea inghetata. Flutur de cateva ori din genele-mi dese si imi musc buza inferioara. Cat de mult imi doresc sa ii pot simti gustul buzelor! Si le lipeste de ale mele, incet, cat de tandru ar fi putut. Isi pune una dintre maini in parul meu si una pe umar. Inima imi bate mult mai tare decat a unui copil ce tocmai si-a primit acadeaua, putand-o auzi si el probabil.
Cred ca am stat pentru mult timp asa... Oare cat? Parca timpul si-a oprit continuitatea infinita doar pentru noi, si ne-a lasat acolo, prinsi in fantezia noastra roz.
Leoanrd isi desprinde buzele de alte mele si imi inconjoara trupul cu bratele sale, strangandu-ma puternic la pieptul sau, eu fiind imobilizata.
Usa se deschide brusc si aud pasi apasati venind spre noi. Este Anabella. Ne desprindem amandoi si ne indepartam putin, eu revenind la realitate cu o usoara roseata in obraji.
- Adelinda, vezi ca te asteapta o doamna in veranda. Chiar nu stiu cine este, am invitat-o inauntru, dar nu a dorit sa intre. Spune ca are legatura cu o anume fata pe nume Clair.
Imi ridic brusc capul si o privesc. Imi spune ca mai bine m-as duce, sa nu se supere doamna respectiva. Inghit in sec si ma ridic, aruncandu-i o privire lui Leonard, ce ma priveste buimac, si impaturind bucatica de hartie o pun in buzunarul de sus al rochiei. Ies imediat din casa, picaturile de apa intampinandu-ma prieteneste, cateva cazandu-mi pe pielea albicioasa. „Este sfarsit de mai si ploua incontinuu de cateva zile”, acest gand mi-a venit in minte cand m-am trezit astazi dimineata. Si ce mai zi! Atat de multe s-au intamplat... Imi intorc privirea spre veranda si imi deschid gura considerabil, vorbe goale vrand sa iasa, dar neputand.
- Aaa, Adelinda, de cand nu te-am mai vazut. Ce mult ai crescut! Bineinteles, nici atunci cand traia nora mea nu ma prea lasa sa te vad. Rareori daca te puteam imbratisa. Iti dai seama ce durere pentru o bunica? accentueaza ultimul cuvant, mie producandu-mi un dezgust imens si facandu-ma sa stramb din nas.
Imi indrept spatele, dand putin umerii mai in spate, si imi musc buza inferioada, gest pe care dumneaei l-a observat deoarece a scos un chicot scurt. Ma apropii de masa unde sta si ma asez pe un scaun, sub acoperisul din sticla ce ne protejeaza de apa ce se prelinge pe acesta.
- Si, cum m-ai gasit? ii spun cu un dezgust acru ce se subintelege din glas, dar si din privirea ce i-am aruncat-o.
Imi zambeste si soarbe o data din cafeaua ce i-a dat-o Anabella. Vantul imi ravaseste cateva suvite de par, facandu-le sa cada rebele pe frunte, si o face pe ea sa isi inconjoare esarfa si mai tare in jurul gatului. Oare, cum s-a putut intampla asta? Sa ma gaseasca? Atat de mult am incercat sa ma ascund. Si tocmai acum, cand m-am apropiat atat de mult de Leonard...

_________________________________________________________________________________________________
Capitol nou, scris cu greu si cu multa neinspiratie. Acum vreau sa va intreb: merita sa continui aceasta poveste, sau sa rog un moderator sa inchida acest topic, ca sa nu ocupe loc degeaba? Astept pareri, critici, nu conteaza daca prin mesaj privat sau aici, dar macar sa vina ca sa stiu si eu daca este ceva de capul acestui fic. Multumesc.
Hei, ma bucur ca ai postat continuarea si, probabil dupa cum ti-am mai spus, te apreciez foarte mult pentru faptul ca ai tot facut asta in ciuda raspunsurilor putine.
Povestea ta imi place foarte mult, iar faptul ca este cu vampiri face ca totul sa fie si mai intersant. Ti-am mai spus, o citesc de multa vreme, (aproape de la inceput), insa nu m-am incumetat sa las un comentariu si stii si motivul.
Oricum ar fi, actiunea nu este grabita, cel putin nu mi s-a parut (de obicei observ asta la restul, dar nu si la mine), iar dialogul nu este sec, ba chiar dimpotriva, e foarte interesant (mai ales cel dintre Adelina si Leonard). Descriererea mi-a placut si ea, desi banuiesc ca acolo unde ai pus acele stelute a doua oara, ar mai fi mers putina, zic eu, desi nu ma deranjeaza deloc nici asa.
Imi place mult de Leonard si ii ador numele, cum ador si faptul ca este blond (nu imi amintesc exact daca avea si ochii albastrii, iar daca asa e, e perfect), slabiciunea mea. E atat de dragut in capitolul asta, cum isi spune sentimentele fata de Adelina si chestia cu numele pe care i l-a pus el, a fost si ea geniala. Sa nu mai vorbesc de faptul ca s-au sarutat in sfarsit.
"Si, pana la urma, dragostea nu este ca o iluzie colorata?"- faza asta mi-a palcut foarte mult, adica chestia cu dragostea ca o iluzie o mai auzisem, partea interesanta si zic eu, originala, este partea in care o numesti si colorata, iar explicatia de dupa, la fel, mi-a palcut foarte mult.
Daca nu gresesc, aceste capitole de pana acum, au fost mai mult un fel de introducere, iar actiunea de abia acum incepe, lucru pe care il astept cu nerabdare. Sunt innebunita dupa povestile SF si le citesc mereu cu sufletul ca gura.
Deci, ca o concluzie, bineinteles ca are rost sa continui pentru ca scrii frumos, iar pe mine ma ai asigurata ca si cititoare de acum inainte.
Astept urmatorul capitol si iti urez curaj si spor la scris!
DA, merita sa continui acest fic pentru ca e extraordinar. felul in care scrii este aparte si te face sa vrei sa mai citesti; parca ar fi un rau care curge fara intrerupere si fara sa gaseasca piedici in drumul sau din cauza bolovanilor; povestea mi se pare foarte originala, pana acum nu am mai citit ceva de genul acesta.
DA, este ceva de capul acestui fic si te asigur ca ai sa gasesti in mine un cititor fidel, chiar daca nu am sa pot lasa un comentariu imediat dupa ce l-am citit,dar am sa fac tot ce pot.
abia astept urmatorul capitol!!
Va multumesc mult pentru comentarii, fetelor, si am de gand (?) sa ma tin de fic. Sper sa va placa noul capitol. Aveam de gand sa-l postez maine, dar nu stiu daca voi avea timp, so o fac acum. Capitolul este corectat, dar nu stiu daca au 'disparut' toate greselile.
Lectura placuta.

Din perspectiva Adelindei
Capitolul VIII
Cuvinte soptite, fragile, mi-ai spus printre picaturi reci de ploaie... Ce bine ar fi fost daca le-as fi inteles din prima! Cat mi-as dori sa ma fi nascut om, dar sa te cunoscut pe tine, sa ne fi jucat prin parcurile pline de trandafiri cu tente ce albastru-violet, sau sa ne fi certat pentru jucariile noastre si apoi sa ne impacam si sa savuram o inghetata cu glazura de ciocolata. Da... Doar vise bete in lichior dulceag de visine ce nu se vor indeplini niciodata...


- Esti mostenitoarea familiei Di’Casia. Fie, uita-ti trecutul, originea, familia, totul, scapa de tot! spune, strangand usor esarfa galbuie din jurul gatului, deja exasperata de calmul meu. Dar nu poti scapa de sangele ce iti curge prin vene? Ce ar spune aceasta familie daca ar afla cine esti cu adevarat? Ce creatura dezastruoasa esti? Ar pleca speriati de langa tine, ramanand singura si, probabil, cazand intr-o depresie inconstienta, si amortita sentimental de gandul sinuciderii ai veni cu capul aplecat si mi-ai cere iertare pentru toate insultele spuse.
Purtam aceasta discutie de cel putin zece minute si ea repeta acelasi lucru a treia oara consecutiv. Imi las capul pe o parte, sprijinindu-l intr-o palma, cateva suvite brunete atingandu-mi obrajii. Arcuiesc usor buzele intr-un zambet silit, increzator, dar efemer, neputand rezista pentru mult timp. Imi musc buza inferioara si apoi imi trec limba pe suprafata ei, umezind-o usor, si indreptandu-mi privirea spre femeia din fata mea.
- Si... Ce crezi ca poti face pentru a ma lua de aici? Ma vei târî cu forta? No, n-o vei face in acest fel, ai pierde mult prea mult. Din aceasta cauza ai si venit singura, neinsotita. Si nici nu le vei spune despre ce sunt. Ai incalca legile, no? Oo, ce pacat, cand esti atat de aproape pentru a-ti realiza planurile totusi aceasta mica buruiana ce iti sta in fata nu ti le satisface. Dar, bineinteles, stiu prea mult si nu sunt sigura de faptul ca aceste buze vor sta inchise pentru mult timp.
Gesticulez cu mainile tot ceea ce ii spun si vocea mea degaja multa incredere de sine, chiar daca pe interior nu simt asa. Parca m-as afla intr-o savana africana, eu fiind o gazela si printre ierburile inalte, arse de soare, ma priveste cu o licarire ciudata un ghepard, gata sa sara pe mine. Sa incept sa fug? Nu, este mult prea aproape de mine, m-ar ajunge imediat si durerea ghearelor sale m-ar strapunge si mai tare. Sa stau locului si sa imi astept soarta, sperand ca va fi una blanda si rapida? Dar atunci ce as face cu orgoliul meu de persoana narcisista? Nu il pot arunca, ar insemna ca as renunta la filozofia mea, adica as putea spune ca as muri pe interior. Nu crezi, tu, cititorule, ce vezi lucrurile intamplandu-se si le poti anticipa de dinainte, faptul ca este atat de simplu?
- Daca asta este ceea ce crezi, nu voi mai insista deloc, si imi arunca un zambet scurt, nonsalant. Dar, daca doresti sa scapi definitiv de mine, ma poti prezenta familiei ce te gazduieste?
Cuvintele imi inunda urechile si ma fac sa imi deschid gura pentru a spune ceva. Dar nimic nu iese de acolo... Parca cineva ar fi rupt corzile vocale ce se afla in laringe si m-ar fi lasat acolo, muta. Inghit in sec si ma ridic de pe scaun, trecandu-mi de cateva ori mainile peste rochia dantelata floral din satin, ce imi ajunge pana la genunchii acoperiti de materialul subtire al ciorapilor maronii din matase.
Dau de doua ori din cap, de sus in jos, si ii fac semn doamnei sa ma urmeze. Intram in living si Anabella ne intampina cu o tava si un pahar cu ceai, pe care o pune pe masa din sticla. Doamna se apropie de obiectul sustinator si isi aseaza mainile deasupra ei, langa tava argintie. Priveste incaperea, iar eu stramb putin din nas, nestiind ce nu-mi convine.
- Leo este sus, ii poti duce acest ceai? Mi-a cerut sa ii fac, vocea Anabellei sparge linistea ce s-a creat.
Prind tava si urc in graba scarile, sperand in sufletul meu sa nu le las sa vorbeasca prea mult. O vad in stare sa ii spuna cine stie ce cuvinte, ce ar pune-o pe Anabella in dubii. Intru rapid in camera blondului, o racoarea lovindu-mi pielea. Scurtez incaperea cu privirea, peretii de un verzui deschis, mobila din lemn de trandafir, carti vechi, intinse pe cearşaful purpuriu al patului, si Leonard stand pe scaunul de la birou si privindu-ma. Ma apropii de el si pun tava pe suprafata negricioasa. Ce linieste inabusitoare pluteste in aer! Pot auzi atat de bine picaturile de apa ce se izbesc de fereatra.
Ma intorc pe calcaie si incerc sa ies din camera, dar vocea calda, ragusita, a blondului ma opreste, facandu-ma sa oftez scurt si sa imi aplec putin umerii in fata.
- In legatura cu se s-a intamplat mai devreme... Isi umezeste buzele si se intoace cu fata inapoi in cartea dinaintea sa, privind-o absent si neinteresat de continutul ei. Ce spui?
Doar atat imi poti da ca si raspuns? Doar doua cuvinte: ‚ce’ si ‚spui’? Acel moment in nuante de roz te-a lasat fara vorbe? Chiar ma surprinzi, Leonard! Trag aer in piept si imi intorc doar capul inspre el, schitand un mic zambet in coltul gurii.
- Da-mi o singura ora. Iti promit cu tot sufletul meu ca iti voi raspunde la toate intrebarile pe ca le-ai avea.
Ies din camera si cobor in goana scarile, impiedicand-ma o data. Cand ajung jos nu o pot vedea decat pe Anabella ce sta pe canapea si isi soarbe cafeaua. O privesc buimaca si o intreb unde este doamna ce tocmai era aici.
- A plecat. A spus ca daca vei avea nevoie de ea, pentru urmatoarele doua zile se afla in oras. Destul de draguta... Cine este?
- Doar o fosta vecina ce m-a ajutat odata.
Ma asez pe fotoliu si imi las capul pe suprafata moale a acestuia, inchizand ochii. Atat de mult amintiri imi anunda acum mintea si ma fac sa oftez. Cand dumneaei a pasit in casa era ca si cum ma aflam la marginea prapastiei si vantul batea atat de tare, incat m-ar fi impins in abis. Si acum am o ora in care sa ii spun lui Leonard ceea ce simt pentru el. Imi este un prieten atat de bun! Aproape ca un frate. O vorba de a sa imi strapunge mintea rapid si ma face sa zambesc larg. ‚Doar îs frate-tu, nu?’, asa imi spunea mereu cand ma ajuta. Si ce cuvinte ajutatoare erau. Ma faceau sa ii sar in brate si sa il sarut pe frunte, dupa daca sa ii ating usor obrajii. Oare de cand ti-a inceput aceasta simpatie pentru mine, Leonard? Capul imi aluneca usor pe perna de langa mine, iar eu ma ghemuiesc, cu genunchii la piept. Suvitele brunete imi ating obrajii, gadilindu-ma. Incerc sa-mi aduc aminte toate momentele petrecute cu Leonard si ce sentimente m-au inabusit atunci cand le-am avut. Si cate m-au facut sa fiu geloasa sau mandra pe celelalte fete ce il inconjurau!
***

Deschid usor usa, varandu-mi mai intai capul, incet, pentru a nu face zgomot. Il vad pe blond, ce sta cu chipul afundat in bratele-i incrucisate pe biroul negricios. Scot un zambet fragil si intru in incapere. Pasesc delicat pe varfuri, apropiindu-ma tot mai mult de el. Flutur de cateva din maini pentru a-mi pastra echilibrul, scotand un chicot estompat de palma de mi-a atins buzele. Un gand simplu, copilaresc, mi-a trecut pentru un singur moment prin minte, ca o sageata ce se indreapta spre tinta bine fixata. Mergeam urmand o singura linie a parchetului proaspat lustruit si parca ca as fi facut echilibristica in sala de gimnastica. Trag aer in piept si ma duc langa blond, punandu-i usor mana pe umar. Il strig pe nume si imi deschid considerabil gura, vrand sa spun ceva nestiut de nimeni. Nu imi raspundea Leonard. Sa se fi suparat pe mine? Din ce motiv? Stiu ca am intarziat un sfert de ora pentru ca am adormit pe acel fotoliu confortabil, dar chiar si asa, nu are motiv. Imi apropii buzele de obrazul sau si il sarut, lasand o usoara urma rozie de luciu de buze. Isi soptesc la ureche sa se trezeasca si ma ridic asupra lui pentru a-l putea privi.
Se misca incet si isi ridica casporul, trecandu-si de cateva ori mana peste fata acoperita de suvitele rebele. Se intoarce spre mine si cu irisii intredeschisi incearca sa ma observe, clipind repede si des de cateva ori.
- Esti bine? ii spun, dupa care imi inchid ochii si imi ating usor pleoapele cu varfurile degetelor inghetate de parca imi era rusine pentru ceea ce l-am intrebat. Si mai degraba, ce as fi putut sa ii spun? Tin la el, acest lucru nu il pot nega, dar acea simpla intrebare mi-a iesit din corzile vocale fara a putea fi analizata sau cel putin gandita.
Tanarul imi atinge mana ce se afla pe birou si ma trage mai in jos, facandu-ma sa ma aplec indeajuns de mult pentru a-si putea pune capul pe umarul meu. Respira greu, aerul cald atingandu-mi pielea. Imi musc buza inferioara si imi pun mana deasupra parului sau.
- Leonard, serios, esti bine? Nu vrei sa te consulte un doctor?
Da de cateva ori din cap de la stranga catre dreapta, sifonandu-mi materialul rochiei, si se ridica cu greu, sprijinindu-se de mine. Ii prind fata in palme si il fortez sa ma priveasca in ochi, ridicandu-mi spranceana stranga.
- Vei merge la spital, fii sigur de asta! Vrei sa o chem pe Amelia pentru a te convinge?
Scoate un chicot scurt si imi atinge mainile, coborandu-le. Se ridica imi picioare si imi arunca o privire pe furis, in timp ce face doi pasi, leganandu-se dintr-o parte intr-alta.
Cana din portelan loveste suprafata lemnoasa, spargandu-se cu un sunet surd si teancul de carti vechi se imprastie pe jos, foile subtiri si putin patate de cerneala ale acestora zboara de cateva ori prin camera. O greutate ma apasa, facandu-ma sa cad pe covorasul mic, purpuriu.
- Leonard?! vocea mea suna rupta dintr-o bucata de realitate si mainile imi tremura sustinand trupul baiatului de imi strange corpul cu bratele sale. Leo?! Ce tot...? Esti bine?
Tuseste de cateva ori si imi elibereaza talia. Mintea mea este alba, neputand lua nici o decizie rationala spre binele lui. Doar intrebari simple, pline de nervi si de nestiinta mi se invart prin interiorul capului.
- Hei, Ad... De ce ma doare pieptul atat de tare? De parca ceva mi-ar fi explodat acolo... spune cu o usoara nuanta de umor in cuvinte, dar parca as fi cerut ocrotire de la durerea ce il apasa.
Il asez jos pe unul dintre umeri si il sarut pe frunte, dupa care o iau in goana pe scari, lovind in drumul meu cateva vase din sticla ce cad jos si se sparg, taindu-mi pielea talpilor. Intru in bucatarie si cu o gafaiala in voce ii spun Anabellei ca trebuie sa il ducem pe Leonard la spital, dar neavand timp sa ii spun si de ce. Trece pe langa mine si creeaza un curent de aer ce imi risipeste cateva fire de par, cazandu-mi peste umerii dezgoliti. Cuvinte! Simplele cuvinte spuse de el ce au reusit sa ma tulbure atat de tare incat am ramas muta pentru un moment dat, nestiind cum sa actionez sau ce sa fac! Ce teribile erau! Cat de crude, vii si limpezi imi rasura de zeci de ori prin minte! Imi apas cu degetele pleoapele pentru a intemnita gandul straniu ce mi-a trecut prin minte si ma intorc pe calcaie, iesind din incapere si lasand aici doar perdeaua cenusie zvantata de vantul dinaintea ploii ce urmeaza sa curete astfaltul gri al stazii, lipstit de sentimente.
nu-i corect! ai terminat capitolul in cel mai interesant moment ceea ce ma face sa il astept cu nerabdar pe urmatorul
acest capitol m-a facut sa-mi pun cateva intrebari si sa nu ma incred in vorbele bunicii de a nu mai insista, cred ca ceea ce a patit Leo este mana acelei femei si gandul straniu pe care Ad nu vrea sa-l creada este in legatura cu bunica ei. Ce intriga!! Oare ce se va mai intampla cu cei doi tineri? Ce secrete mai ascunde Adelinda?
actiunea a fost bine descrisa dupa parerea mea, iar descrierea la fel (mi-a placut ca fata nu s-a lasat in fata bunicii si nu a lasat sa se vada ca amenintarile ei au speriat-o)
greseli am vazut doua sau trei in introducere dar nu le-am dat prea multa importanta pentru ca eram prea curioasa ce se va intampla cu acel musafir nepoftit si neastepta

mult spor la urmatorul capitol si sa-l postezi cat mai repede
Din perspectiva Adelindei

Capitolul IX



Obisnuiai, cand ne-am intalnit prima data, sa imi citesti povesti pentru a ma face sa ma opresc din plans. Stii, tu, acele basme cand printesa este pe moarte si printul vine si o saruta, sau se arunca dintr-un turn si cavalerul sau o prinde. Cat mi-as dori ca aceste visuri ale fetitelor sa devina adevarate! Sa te trezesti din acest somn al tau si sa traim fericiti pana la adanci batraneti...



Am patruns in incapere cu o usoara stare de nestiinta si ingrijorare. Un miros amar de medicamente imi inunda narile, facandu-ma sa stramb putin din nas. El chiar se simtea rau daca a facut o asemenea criza. Si ce a fost acel gand straniu, dar totusi concret la momentul respectiv, ce m-a facut sa-mi micsorez farama de speranta din interiorul inimii? Chiar m-a speriat, o data cu perdeaua cenusie, zvantata de vantul ce scotea sunete asemenea unor fantome.
O lumina imi loveste irisii si cu peretii de un alb-galbui imi induc starea de incruntatura, pe care o pun imediat in aplicare. Degetele reci imi acopera pielea fetei si pleoapele mi se inchid sub ele. Pot auzi respratia greoaie a tanarului ce sta intins pe suprafata patului. Dar ce slab se propaga! Oare daca mi-as pune putin mana deasupra fruntii sale sau daca l-as atinge putin, doar putin, s-ar opri? Ma apropii incet, pasind pe calcaie, de patul unde se afla el. Ma asez pe marginea acestuia, tragand cearsaful peste mana alba a blondului. Un alt motiv de ingrijorare deoarece; chiar daca nu pot spune ca este foarte bronzat, totusi pielea sa are o usoara nuanta maslinie. Doctorul a spus ca i-a fost administrata o substanta ce ii cauzeaza o senzatie de ardere in interiorul plamanilor si ca inca nu si-au dat seama care. Dar, cert este ca are nevoie de antidotul pe care ei nu il au. Si de unde pot face rost de el intr-un timp foarte scurt, deoarece starea lui se poate inrautati? De abia a fost stabilizat...
Imi impreunez degetele si sprijin barbia asupra lor. Musc buza inferioara si il privesc in continuare pe baiat. De ce nu te trezesti pur si simplu, spunandu-mi ca ai vrut doar imi testezi sentimentele mele pentru tine? Oh, si tocmai cand ne-am apropiat atat de tare. Daca ai sti cate lucruri as fi vrut sa-ti spun atunci cand am intrat in dormitorul tau. Dar nu am avut ocazia... De cand te simti rau? Din constatarile medicilor reiese ca acea substanta actioneaza pe un timp foarte scurt. Adica, ti-a fost administrata astazi, nu-i asa, Leonard? Si ce ai facut astazi? Ai stat cu mine tot timpul, iar pe tine nu te vad in stare sa bei acele chestii. Tot ceea ce am facut, ceva dubios, cine a facut-o, cate intrebari fara raspuns in acest moment! Si, pana la urma, nu ii sta omului in fire sa doreasca altuia raului? Nu toti, dar exista si persoane narcisiste, egoiste, de acest gen. Si cine ar fi facut-o? Are antidotul? Nu conteaza care este pretul, imi doresc ca el sa se faca bine!
Impreunez degetele la nivelul gatului si trag aer in piept.
- Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fi cu mine
Si ma-nvata sa fac bine.
Amin!

Si ce as putea face acum, in afara de aceasta mica rugacinuea, atat de cunoscuta multora? Nu ma consider o persoana credincioasa, ca atunci cand eram mica si influenta doamnei Katherine ma impingea spre credinta, dar acum cu greu se poate intampla, nefiind nimeni ce incearca asa ceva. La inceput era Leonard, dar acesta a renuntat cu timpul.
Imi subtiez buzele, cu speranta ca acele simple cuvinte au ajuns acolo unde trebuie, si ma aplec usor asupra tanarului din fata mea. Ii ating fruntea inghetata cu buzele mele purpurii, stand pentru cateva clipe asa. Cat de teama imi este sa ti se intample ceva grav! Cat de teama imi este sa te pierd! Si, mai ales, cat de teama imi este pentru viata mea, deoarece nu voi mai putea trai fara tine! Stiu, imi reneg toata filozofia mea cand le criticam pe acele domnisoare ce nu mai puteau de dragostea data, dar, acum, parca le inteleg putin. Sau poate putin mai mult, dar trebuie sa pastrez o limita a orgoliului meu, ce este destul de puternic.
Ma ridic brusc si im deschis larg gura, zeci de tipete vrand sa iasa. Imi apas palmele deasupra acesteia si incep sa tremur ca o creanga in bataia vantului rece de primavara. Oare este adevarat? Chiar ea sa fi fost? Daca are si antidotul m-ar putea manipula atat de repede! Nu pot permite asta, mai ales cand i-am aratat cat de mandra sunt! Mainile imi aluneca pe pat si imi ridic spranceana dreapta. Dar cu Leonard cum ramane? Nu il pot pierde! Anabella mi-a spus unde sta ea, deci ma pot duce sa o vad pentru a fi sigura. Ii prind mana blondului si mi-o duc la inima, strangand-o puternic si aplecandu-mi capul, cateva fire brunete atingandu-mi obrajii trandafirii. Doamne, te rog, doar de aceasta data fa ca totul sa fie bine! Aceasta este ceea ce imi doresc acum cel mai mult!
***

Apas clanta si patrund in incaperea imbacsita de parfum de roze. Usa se inchide cu un scartait ascutit, lasandu-ne pe amandoua singure. Dumneaei sta intinsa pe divan cu ceasca de cafea in mana, sorbind din cand in cand si privindu-ma peste rama maronie a ochelarilor. Incercand sa nu par atenta la ceea ce face privesc prin camera destul de atragatoare; peretii maslinii sunt acoperiti in colturi de cateva modele de frunze de stejar, covorul caramiziu are la capete franjuri lungi, impletite, tavan rosiatic-auriu. Pe o masa din lemn negricios pot observa o sticluta purpurie cu un fel de lichid in ea si cu inscriptia „Poison” pe hartia de pe suprafata ei. Ma intorc pe calcaie spre ea si imi ridic spranceana stanga ca semn de intrebare.
- Da, aici ai dreptate. Acolo se afla antidotul si eu am am fost cea care ti-a „otravit”, sa o spunem asa, prietenul. Doar nu crezi ca am intentia de a ma purta ca o bunicuta draguta ce coace prajiturele nepotilor ei, nu? Si ce credula ai fost, tu insati ai dus solutia! scoate un chicot scurt, dupa care soarbe inca o data din cafea. Nu spera sa ti-o dau pe gratis, vreau ceva in schimb!
Stiu, eu am dus-o odata cu ceaiul pregatit. Cand te-ai aplecat asupra mesei ai pus substanta, m-am gandit bine. Si chiar nu ma asteptam, cand am sosit aici, sa spuna direct, fara pic de ezitare in tonalitatea vocii, ca ea a fost faptasa. Credeam ca va trebuie sa incerc prin zeci de modalitati sa o fac sa recunoasca. Si inca mai vrea ceva, viata lui Leonard nu este importanta, se pare ca. Sau ea este atat de rece incat nu ii pasa de el? Si ce mi-ar putea cere? Stie si singura ca va avea probleme daca m-as intoarce „acasa”, deci nu mi-ar spune asta. S-atunci?
Imi trag un scaun langa masa si ma asez, dansa intelegand ca am degand sa ascult propunerea pe care mi-o face.
- Acel baiat trebuie sa fie cu adevarat important pentru tine daca ai venit pana aici, stiind ca se poate sa renunte la tine. Bine, sa spunem sa iti dau antidotul pe gratis, dar isi va pune intrebari, gen „De unde ai facut rost de el?” sau „Cine ti l-a dat?”, n-am dreptate? ma intreaba, dupa care bea toata cafeaua ce a mai ramas si pune ceasca pe masa din sticla. Va muri in trei zile de la administrarea otravii.
Imi inchid ochii si imi apas degetele reci asupra fruntii, masand usor tamplele. Totul se inrautateste cu fiecare cuvant ce il spune. De abia acum, cand nu pot da inapoi, imi dau seama cate influente noi actioneaza asupra mea, atingand o coarda a rabdarii nemaifolosita pana in acest moment. Va muri? Se pare ca nimic nu conteaza pentru ea, inafara de interesele proprii, egoiste.
- Si ce iti doresti sau vrei, incat sa il sacrifici? Bine, el este un caz special, dar chiar nu pretuiesti viata macar putin? Tot ce este important pentru tine este luxul in care locuiesti?
- Un om traieste si moare, pe cand un vampir este nemuritor. Oamenii se zbat in mocirla de zi cu zi pentru a iesi din ea, iar daca nu, se scufunda. Nu toti, dar majoritatea asa fac. Bineinteles, sunt sigura ca si tu intelegi acest lucru, deoarece ai vazut cu ochii tai, spune pe un ton dulceag, incercand sa imite cat mai mult vocea unei bunici iubitoare. Vreau sa te intorci si sa iti reiei pozitia pe care acum ar fi trebuit sa o ai si sa o stapanesti cat de cat.
Vantul scutura cateva flori din copaci, iar florile de liliac, cu ciorchinele lor instelat, se legana in aerul lanced. Parfumul dulce, subtil, patrunde in incapere, atingandu-mi obrajii trandafirii, ce fierb pe interior de ura si dispretul ce ma acapareaza. Doar nu crede ca am intentia sa fac asta, nu? Si eu care o consideram o persoana inteligenta, se pare ca m-am inselat. Dar nu este nicio problema, oricum refuz asa zisa ei „propunere”.
- Ai intentia de a-l lasa sa moara? In ultimele ore va avea dureri ingrozitoare, ar trebui sa mergi langa el. Daca esti de acord si iti dau sticluta, sa nu crezi ca vei scapa. Esti singura mostenitoare a familiei Di’Casia care are acest sange, fara alte amestecaturi. De aceea ai si acel semn din nastere de pe umar. Tu trebuie sa preiei locul bunicului tau, el fiind bolnav si nu se stie cat va mai trai. Nu pot lasa ca aceasta casa sa moara!
Stie si ceea ce gandesc? Sau este din cauza rasului ce m-a cuprins de unul singur, de parca ar fi fost o persoana vie? Si ce discutie mai purtam, parca ar fi de lemn, pe suprafata caruia sunt scrise cuvinte fata rost. Ar trebuie sa accept? Daca as face-o, atunci as fi inchisa ca intr-o cusca. Si cum ramane cu mama, ce si-a sacrificat propria-i viata pentru a ma scapa de acest blestem? Dar Leonard? El inca mai are o sansa de supravietuire... Daca il pot salva atunci este bine, nu? El a fost cel care m-a salvat pe mine dupa ce am ajuns in acea depresie cand am plecat de langa Havana. Si ce rau ma simteam atunci! Si acum imi amintesc povestile pe care mi le citea cand nu doream sa adorm...

- „In clipa urmatoare, rotind in aer bagheta ei magica, Zana ii duse in regatul printului spre nespusa bucurie a supusilor. Frumoasa si alesul ei au trait fericiti ani nenumarati si nimic nu le-a intunecat vreodata seninul vietii.”, sfarsit. Ti-a placut, Ad?
Baiatul inchide cartea, punand-o pe masa din lemn de cires de langa scaunul unde este asezat, si se intoarce spre mine, afisand un zambet larg pe buze. Asteapta un raspuns, acest lucru este sigur. Povestea a fost frumoasa, adevarat, dar parca si mai deosebita a fost interpretarea ce a insotit-o. Gesturile facute de mainile delicate, acoperite de materialul pijamalei albastre, si tonalitatea cu care spunea toate cuvintele au facut ca totul sa para rupt de realitate.
Imi intorc capul si, printre genele dese si pe jumatate adormita, scot un mic „Aha” mai acru decat limonada fara zahar, servita de Anabella odata din greseala, ce il face pe blond sa se bosumfleze. Se tranteste jos langa pat si isi sprijina capul pe marginea acestuia, eu lasandu-mi mana sa cada pe langa urechea sa.
- Chiar ca esti acra! Si Amelia crede asta! spune dupa ce isi strange genunchii la piept.
Si, inca nu ai observat asta, Leonard? Nu vreau sa am de-a face cu nimeni! Nu acum, cel putin.
- Stii deva, Ad? N-am intentia sa renunt. Te voi face sa iti placa cum interpretez eu, chiar daca ar trebui sa ma fac actor. Vei vedea...
Si isi intinde mana, prinzand-o pe a mea. Isi impreteste degetele cu alte mele si saruta usor pielea rece, dupa care isi incruciseaza bratele si isi varaste capul deasupra lor, continuand sa-mi stranga palma, pe care o duce langa obrazul sau. Il las sa stea asa, iar eu imi intorc capul pe cealalta parte, privind la liliacul din vaza de pe birou. Cateva dintr-ale sale flori instelate au cazut pe suprafata cearsafului cald, fiind si singurii martori la promisiunea facuta de tanar. Oare si-o va tine? Nu. Nimeni nu o face vreodata! Toti ma parasesc mereu! Nu te cred Leonard...
- Vei vedea, Ad, chiar iti va placea...
Spune mai mult adormit decat treaz, dupa care slabeste din stransoare, probabil culcandu-se.
Oare asa va fi? Ce frumos ar fi daca asa se va intampla, dar acestea sunt doar vise, nu?


Si-a tinut promisiunea... Cate critici a suportat din partea mea, niciodata nu eram multumita. Dar a stat, a inghitit in sec si a continuat. Si oare pentru ce? Pentru a-si tine cuvantul? Sau pentru mine? Din ultimele intamplari reiese ca aceasta ultima intrebare are un raspuns afirmativ... Acum sa-l ajut si eu?
Imi intind mana si prind sticluta purpurie, ducandu-mi-o in fata ochilor. „Poison”, titlul scris, face ca pe fata mea sa apara un mic zamber amar. Oare as pierde totul daca as accepta? Dar ce as face cu orgoliul meu? Este mult prea mare. Imi ridic capul si strang sticluta in palma.
- Da-mi o saptamana dupa ce isi revine pentru a-mi putea lua adio si s-a facut.
Doamna scoate un chicot de bucurie si se ridica de pe divan, apropiindu-se de fereastra si aproband din cap. Ridica mana in aer si o flutura de cateva ori de sus in jos, trimitandu-ma de aici. Deschid usa repede si ies din aceasta incapere imbacsita de mirosul subtil al liliacului. Acum, trebuie sa-mi las fiece particica din puzzle-ul numit „amintiri” si sa contruiesc altul? Dar, tu, Leonard, ce vei spune cand vei afla tot?
***

- Poftiti, domnule doctor! Nu intrebati de unde il am, doar dati-l! Este bun, va asigur eu! ii spun barbatului din fata mea, gafaind, acesta privindu-ma buimac. Il am de la un specialist cu care tocmai am discutat. Va puteti duce sa-l examinati, dar ii trebuie administrat astazi, ca de nu starea sa se agraveaza, iar atunci nu ar mai avea efect.
Aproba din cap si se ridica de pe scaun, iesind din cabinetul medical. Am intrat aici ca o nebuna scapata de la psihiatrul sau, dar macar stiu ca Leonard va fi bine.
Imi impreunez mainile la piept si strang materialul cu putere. O saptamana, huh? Atat de putin si atat de multe de spus! Dar macar sper sa fii in stare, tanarule actor, de a ma uita...

___________________________________________________________________________
Sfarsit rapid, fara pic de inteles, grabit, stiu, dar capitolul a fost scris intr-o stare de neinspiratie. Sper sa va placa si sa nu ma decapitati *puppy eyes*. Is acra, nu? *Muhahahahahahahahahahaha*
Hei, ma bucur ca ai postat.
In capitolul asta, daca nu ma insel, s-a spus pentru prima data ca Adelina e vampir. Adica, aveam banuielile mele (plus partea in care ai anuntat cant te-ai apucat de poveste), dar acum este clar. Si la fel este si tot ce ai scris pana acum pentru ca lucrurile incep in sfarsit sa se lege.
Am vazut intr-un comentariu anterior ca iti e teama de a nu fi originala prin povestea ta, iar pana acum pare sa iti iese de minune, pentru ca nu cred sa mai fi citit ceva de genul. Sunt totusi unele lucruri care se repeta, cum ar fi santajul sau alegerea dificila, prezente si in altele, dar le-ai pus in poveste atat de bine incat nici nu conteaza. Oricum, cam asta e viata, deci uneori devin inevitabile.
Revenind la poveste, dialogul este putin, dar bun, mai ales pentru noi, cititorii, care incepem sa intelegem in sfarsit care e faza (eu, cel putin), iar descrierea, si ea e buna, insa, personal, consider ca uneori dai si unele amanunte inutile si obositoare, care te fac sa iti doresti sa treci peste. Ok, nu zic ca nu e bine, pentru ca nu ma pricep chiar atat de bine la asta, si nu zic nici ca faci lucrul asta in exces. Oricum, nu e ceva ata de grav.
Ai avut si unele greselute, dar putine si nu asa grave, deci, trec peste, la partea in care Leonard mi se pare din ce in ce mai sweet. Si sper ca nu o sa fi nevoita sa il scoti o perioada din poveste, pentru ca imi e tare drag. Sau macar in saptamana ce urmeaza sa.... profite, ca sa zic asa, din plin de timpul ramas.
Oricum ar fi, e alegera ta si ma astept sa fie buna, tinand cont de ce am citit pana acum, pari sa le ai cu ideile si imaginatia.
Ah, si sunt curioasa de o chestie, pentru care probabil ar trebui sa am rabdare sa aflu ce si cum, dar in afara faptului ca e palida si rece, tipa pare sa fie destul de normala, adica fara hranit cu sange si superputeri.
Cum am spus, banuiesc ca o sa aflu eu.
Spor la scris in continuare si multa imaginatie si inspiratie.
Din perspectiva Adelindei
Capitolul X


Si, atunci, singura am ales sa-mi tai atele subtiri de care ma sprijineam si, cu ajutorul carora, tu, papusarule, ma controlai. Am cazut jos, pe o suprafata rece, ramanand acolo intepenita, cu mana intinsa in sus, spre o lumina vaga, indepartata, asteptandu-te sa vii si sa ma ierti, daca se poate...



O suta saizeci si cinci de ore ramase

Aproape de zece minute sta nemiscat, cu buzele intredeschise si cu o licarire stranie in irisi. Cele cateva cuvinte pe care tocmai le-am terminat de spus il influenteaza destul de mult, nevenindu-i sa creada ceea ce aude. In farfuria din mijlocul mesei se gaseste doar ciorchinele inlacrimat al strugurelui, iar in palma sa se afla o crenguta de liliac, pe care o poarta salant de sus in jos, de la dreapta catre stanga, obling, reluand aceasta miscare iar si iar. Inghite in sec, soarbe lichidul din paharul de cristal si apoi isi intoarce privirea spre mine.
- Deci, ca sa inteleg si eu, acea doamna care ne-a vizitat este medic profesionist si specialist in ale substantelor? spune, dupa care i-a o muscatura din cornul dulce cu gem de zmeura.
Oftez si ii iau farfuria din fata, dandu-i usor peste mana.
- Este medic profesionist si are un magazin in care se vand ierburi, asa ca trebuie sa stie despre ele. Ne-a vizitat atunci, iar eu am profitat de ocazie. Leonard, doctorul ti-a dat un regim pe care sa-l tii. Ai grija ce faci.
Mormaie ceva de genul „Parca ai fi maica-mea, numai ea face asa!”, si se lasa pe spate, pe pernele pufoase, punandu-si un brat pe dupa cap si cealalta palma pe obrazul meu, ce prinde imediat o culoare trandafirie. Imi da cele cateva suvite de par dupa ureche si mangaie usor pielea albicioasa, dar atat de lin parca ar atinge o statuie din portelan. Oare ce iti trece prin minte acum? Ca sunt aici pentru tine, sunt a ta, nimeni ma poate lua de langa tine si ca nu conteaza ce se intampla de acum incolo, doar sa continui sa stau aici? Cat mi-as dori sa ti se poate indeplini toate aceste vise!
Ma trage de mana, eu cazand langa el pe pat. Imi inconjoara talia cu ambele brate, afundandu-si chipul masliniu in parul meu si atingandu-mi pielea gatului cu cateva fire. Isi lipeste trupul de al meu, tragand ceasaful si peste mine, de parca ar vrea sa ma simta aproape. Stau aici, in aceasta incapere imbacsita de parfum de liliac si de medicamente amare, de aproape trei ore, el intrebandu-ma ce am facut in tot acel timp cat a zacut inconstient. Trei ore irosite pe vorbe goale, fara sens, dar spuse intr-o atmosfera in nuante de roz. Trei ore risipite, adica imi mai raman o suta saizeci si cinci. Nu cred ca mi-ar ajunge pentru a-i spune cate ganduri intortocheata imi trec prin minte si cate lucruri as vrea sa le fac impreuna cu el.
Imi trec mana prin parul sau, strangadang suvitele de par si adancind mai tare imbratisarea. Trebuie doar sa astept momentul potrivit, nu?
***

Optzeci si patru de ore ramase

Balerina se apleaca incet spre podea, asemenea unei crengi de salcie spre apa. Inca o data, si iar si iar, pana ce luminile se sting la unison, ramanand intr-un intuneric in care stralucesc doar cateva becuri de pe laterale.
Mana imi este prinsa intr-o stransoare si doi ochi stralucitori, pe care reusesc mereu sa-i gasesc in intuneric, necontand unde ma aflu, ii acapareaza pe ai mei.
- Esti bine? Te-am auzit oftand...
Ii zambesc si apoi ma intorc spre scena, umplandu-mi gura cu mai multa ciocolata. Ce aproape este de mine! In ultimele zile si-a petrecut timpul doar cu mine, aratandu-mi cat de mult ma iubeste, iar eu tot de atatea zile ezit. Si, de ce nu ii pot spune adevarul? Au existat cateva dati cand mi-am facut curaj, dar de fiecare data se intorcea spre mine si ma privea cu un zambet gingas, dulce pe buze, facandu-ma sa ma inmoi si sa-l iau in brate, fara a-i mai spune ceva. Oare, Doamne, cand va veni acel moment potrivit?
***

Treizeci si doua de ore ramase

Il trag incet dupa mine pana in gradina cu flori de liliac si trandafiri cu tente de albastru-violet. Pielea albicioasa a talpilor este udata de roua rece ce inca nu s-a risipit. Tanarul rupe o crenguta instelata cu flori de liliac si si-o duce in fata irisilor caprui, dupa care mi-o pune dupa ureche si ma saruta usor pe frunte.
- Chiar ti se potriveste aceasta floare, necontand faptul ca tie iti place atat de mult, spune, dupa care isi trece de cateva ori mana prin par, gest pe care orice fata l-ar aprecia, sau cel putin l-ar considera adorabil. Deci, de ce m-ai aduc aici?
Mai rupe o crenguta si incepe sa se joace cu ea, cateva picaturi de apa alunecandu-i pe pielea maslinie a mainii. Trag aer in piept si narile imi sunt invadate de mirosul crud al pamantului umed si de parfumul aproape alcoolic al florilor, a caror perfectiune este aproape hipnotizanta. Oare nu pot fi si oamenii la fel ca ele? Nu, Leonard obisnuia sa imi spuna ca un om fara egoism este incolor, cuvinte luate din nu stiu ce carte citita de el.
Imi ridic usor talpa si observ ca aceasta a prins o usoara nuanta verzuie. Imi trec mainile peste materialul rochiei dantelate si apoi il privesc pe blond. Acesta ma observa si isi intoarce doar capsorul spre mine, scotand un mic „im?”.
- Leonard, daca ar trebuie sa dai un raspuns subiectiv intrebarii pe care ti-o voi pune si, sa spunem, eu nu as fi aici, ai face-o? Sincer...
Sta pentru cateva momente si se gandeste, dupa care raspunde afirmativ, scotand un chicot scurt.
- Chiar ma iubesti?
Ma priveste buimac si liliacul ii cade din mana tremuranda, cateva flori rostogolindu-se pe jos. Buza inferioara incepe sa ii tremure si isi trece limba pe suprafata purpurie, aceasta capatand putin luciu.
Sper ca nu imi vei spune „Sigur ca da, nu pot trai fara tine!” si sa speri sa te cred. Vreau un raspuns mai bun, sa-mi spui ce sunt cu adevarat pentru tine. Nu vreau clisee ca „zeita mea”, nu sunt sincere, asta o stiu, ci cuvinte crude, lipsite de sentimente dulci, vii si limpezi.
- Tu... Ai putea trai fara sa te imbeti in fiecare dimineata cu parfumul acestui liliac alb ce iti creste la fereastra? spune, dupa care imi prinde mana si si-o duce la piept, eu putandu-i simti pulsul inimii, ce i se raspancesc in tot trupul. Asa cum tu nu poti fara el, nici eu nu pot trai fara tine. Tu esti floarea mea de liliac, ce reuseste sa-mi vindece inima, sa adune bucatile de puzzle ale acesteia, ce se pierd cateodata, si sa le puna la loc. Si cum crezi ca ma poti intreba daca te iubesc? Hă, chiar nu ma crezi? tipa la mine, strangadu-mi mana si fluturand-o de cateva ori, cateva lacrimi inundadu-i ochii.
Inainte sa-mi dau seama ma gasesc ridicata pe varfuri, sarutandu-i usor buzele, creanguta pusa de el in par cazand pe pamant. Ii prind fata cu palmele si termin sarutul privindu-l in ochi. Se uita la mine nedumerit, dar cu un mic zambet in coltul gurii.
- Iti multumesc, Leonard, pentru simplul fapt ca existi...
Si imi pun capul pe umarul sau, el prinzandu-ma intr-o imbratisare calda, ramanand aici pe iarba uda de la atata roua adunata pe timpul noptii racoroase...
***

Zece minute ramase

- Ad, pleci undeva? Ce-i cu bagajele?
Baiatul priveste buimac cele doua trollere. Duc cele doua greutati afara si ma asez pe scari, strangand la piept cele cateva foi de hartie scrise de mine.
- Ad, serios acum. Este o farsa sau ce? spune cu un gust acru de umor in voce, in timp ce vine spre mine.
Imi musc pe interior suprafata obrazului pentru a nu pufni intr-un plans ce m-ar face sa-i sar in brate si sa-i povestesc totul. Imi inchid ochii si incep sa-mi masez incet tamplele, dandu-mi suvitele de par pe dupa ureche.
- Leonard, orice ti-as spune, nu ma vei ura, nu-i asa?
Raspunde afirmativ cu o miscare a capului de sus in jos, dupa care se aseaza langa mine. Imi ridic incet capul dintre palme si privesc mica buburuza ce merge prin fata mea.
- Nu conteaza ce s-a intamplat, doar spune-mi, floarea mea de liliac.
Imi intorc brusc capul si il privesc. Este fericit, mult mai bucuros decat m-as fi asteptat. Si, acest lucru ma face si pe mine sa zambesc, sa fiu optimista. Stiu ca in sufletul sau sare in sus de bucurie pentru ca irisii ii sclipesc incontinuu.
- Imi pare rau daca va intrerup, dar, Adelinda, trebuie sa plecam. Iti amintesti? O saptamana, spune femeia ce sta in fata portii, uitandu-se intr-o oglinda micuta din palma sa.
Este deja aici? Nici macar nu am observat-o. Imi ridic mana si ma holbez la ceasul din sticla, ce arat ora opt fara doua minute.
- Mai am patru minute. Perioada de timp incepea fix cand el se trezea, asa ne-a fost intelegerea.
Il prind pe baiat de maneca albei camasi pe care o poarta, si-l trag dupa mine in casa, inchizand partial usa. Ii ridic mana spre mine si pun foile intr-insa, sarutandu-l pe obraz si apoi ducandu-mi buzele la urechea sa.
- Doar citeste-le si vei intelege totul. Nu le arunca si fii cat de optimist se poate. Stii, o floare de liliac nu poate trai fara apa atat de necesara ei, nu? ii soptesc, dupa care il imping in camera de langa noi, baricadand usa cu un scaun.
Se impinge tare in usa, strigandu-mi numele si sa-i deschid. Imi trec palmele de cateva ori peste fata pentru a sterge lacrimile ce au inceput sa curga si ies rapid din casa, in cateva secunde gasindu-ma in masina ce ar trebuie sa ma duca de aici, nu inainte de a-i spune bunicii ca vreau sa plecam odata.
Imi las capul pe spate si privesc in jur. Gura mi se deschide si buza inferioara incepe sa-mi tremure, de abia acum dandu-mi seama de ceea ce am facut. Am renuntat de buna voie la Leonard. L-am inchis in acea incapere rece, intunecoasa, fara macar a-i spune ceva drept „la revedere”. Si ar trebuie sa o fac? Nu, nu am intentia. I-am scris tot ceea ce trebuie sa stie. Toate sentimentele mele, cine sunt, ce s-a intamplat de am ajuns langa el, unde ma duc, si ca nu am idee de ceea ce voi face... Si ca vreau sa aiba doar putina rabdare, toate se vor rezolva de la sine, iar daca nu, eu voi deveni papusarul ce va controla totul de la spate. Il iubesc, acest lucru este cert si vreau sa fiu impreuna cu el. Nu ma intereseaza ca el este muritor, iar eu nemuritoare. Pana la urma, fiecare vampir are ceva special, ce ii apartine numai lui, asa mi-a spus tata o data, mai demult. In aceeasi categorie ma situez si eu.
Imi incolasec bratele in jurul taliei si imi aplec capul in fata, ridicandu-mi genunchii si afundandu-mi chipul in materialul rochiei. Doar putina rabdare, atat iti cer...
Ce repede trece timpul, si Doamne, ce repede ai postat. Nu ca m-as plange. A, si multumesc frumos ca m-ai anuntat pentru ca eu, cum nu sunt obisnuita, am uitat sa te rog sa o faci x_x.
Imi pare rau ca timpul s-a scurs atat de repede si pe parcurs ce acest lucru se intampla, ma panicam din ce in ce mai tare pentru ca nu voiam sa se termine. Imi pare rau si de saracul Leo ca a trebuit sa fie... parasit, dar macar s-a intamplat sa fie dupa ce si-au spus sentimentele unul fata de altul. Si apropo de sentimente, frumoasa declaratie de dragoste. Trebuia el sa devina chiar si mai sweet decat era deja...
Apoi, mai e si saracuta Adelina, care indiferent de ce alegere ar fi facut, tot ar fi renuntat la Leonard intr-un fel. Sper sa se intalneasca si sunt mega curioasa de ce se va intampla in continuare.
Greselute, am vazut 2-3, dar sunt evident greseli de tastare, deci n-are rost sa ma apuc sa te corectez. Actiunea... hmm, poate ca e putin grabita. Si da, stiu ca pe undeva e intentionat grabita, dar sunt unele locuri in care parca mai mergea incetinit.
Pana aici, povestea e originala si sincer, habar nu am la ce sa ma astept. Adica am mai multe idei in cap, si ma bucur ca nu sunt eu autoarea pentru ca as fi avut o mare dilema, iar eu n-am timp de batut capul cu ele (am destule la ficul meu), sau cel putin asa se presupune, avand in vedere ca am bacul imediat.
Pana atunci, eu te astept cu alte capitole pentru ca m-ai facut tare curioasa, si iti urez din nou multa inspiratie pentru ca am vazut ca data trecuta s-a prins.
Desi verific destul de des ce mai e nou pe aici, nu m-ar deranja daca m-ai anunta in continuare, deci daca vrei si poti, te-as ruga sa o faci.
Scris la persoana a treia

Capitolul XI


Fierbi de nervi in acest moment, nu-i asa, Leonard? Probabil sorbi din ceaiul de lamaie pe care-l ai langa tine. Am dreptate? Sunt sigura. O floare isi cunoaste apa pe care o bea, nu? Sau deja nu mai sunt floarea ta de liliac? Inainte sa tragi concluzii pripite pe care s-ar putea sa le regreti, trage aer in piept si bea tot acel ceai (daca ti-a mai ramas, bineinteles). Gata? Atunci este bine. Sa nu te opresti din citit din cauza nervilor, ci inghite in sec si indura.
Sunt un vampir. Nu iti vine sa crezi? Sau ma consideri nebuna? Numeste-ma cum doresti, dar acesta este adevarul.
Cand am fost mica am locuit in Austria, impreuna cu mama si tata, acesta din urma murind cand eu nu aveam mai mult de cinci ani. Nici acum nu am inteles din ce motiv, nefiindu-mi explicat amanuntit, ci doar minciuni spune fara pic de organizare. De la unii primeam ceva, altii negau, in acest fel creandu-se o confuzie totala. Inchid subiectul. Mama nu a cazut intr-o depresie, ci si-a dat seama ca nu-l va putea readuce inapoi cu plasete. Deci, m-a crescut cu toata dragostea si grija pe care mi-o putea da. Uneori considecam ca era prea protectoare si deveneam isterica, sfarsind pedepsita. Razi? Ar fi ceva de ras, sa stii. Daca m-ai vedea cum plecam bosumflata pe scari, taraindu-l pe Domnul Mormaila (nu te intereseaza cine-i asta, ai rade in hohote), ai putea face o opera de teatru din aceste intamplari. „Fata si ursuletul ei”, suna interesant? Stiu ca nu, dar nu m-am priceput niciodata la titluri. Poate vei gasi tu unul mai potrivit daca te vei apuca de acest proiect.
Toate bune si frumoase, nimic rau nu mi se intampla, ba chiar ma simteam ca si cum lumea mi-ar fi apartinut numai mie. Ironic, nu? Asa ai simtit si tu in ultimele zile, se vedea dupa cum zambeai.
Ne mutasem in Viena, nu departe de unde locuiam inainte. Imi amintesc vag ambele case, rezultand de aici ca nu ti le pot descrie, imi cer scuze pentru asta. Zilele treceau usor, n-aveam nici o grija pe cap, ci doar cream dintr-acestea. Intamplarea ce si-a pus amprenta pe soarta/destinul meu s-a petrecut intr-o seara de mai tarziu, cand mama a iesit impreuna cu mine la un picnic nocturn. In acea perioada erau infloriti si copaceii cu flori de liliac. Imi amintesc bine faptul ca am mancat extrem de mult si apoi am plecat la o mica plimbare. La o distanta fata de casa mama a fost taiata (parca) cu o sabie si eu am fost apoi lovita cu un bat (?) in zona cefei, cazand inconstienta la pamant. A fost cineva pus sa faca acest lucru, eu afland cine dupa mult timp.
Dupa, m-am trezit pe malul Mediteranei in grija unei matusi. Aceasta mi-a ascuns adevarul timp de un an, un an jumatate. Dat unor circumstante nefavorabile pentru ea a fost pusa sa-mi zica adevarul, ajungand in grija Anabellei. M-am intrebat de cateva ori ce legatura aveau cele doua, dar am lasat balta acest subiect.
La ultimul tau spectacol, „Fantoma de la opera”, matusa mea a venit sa ma vada pentru a-mi da o cutie, si se pare ca a fost urmarita (?), astfel bunica-mea gasindu-ma. Ea a fost cea care ti-a administrat acea substanta si mi-a oferit antidotul in schimbul a ceva, si anume ca vrea sa-mi reiau titlul de mostenitoare a unei mari familii. Nu intru in detalii, nu te-ar interesa oricum, mai mult te-ar afecta intr-un mod negativ.
Critica-ma in cate feluri vrei, dar trebuie sa stii intreaga poveste. Ce-ai fi vrut? Sa vin la tine si sa-ti spun: „Leonard, sunt acea bestie hidoasa ce se hraneste cu sangele oamenilor?”. Nu mi-ar fi fost greu, dar eu nu sunt asa. Mereu m-am temut de sange, acest lucru il stii prea bine, si niciodata nu am simtit nevoia de a „gusta” dintr-acesta.
Acum, probabil, cand citesti tu aceasta scrisoare eu am ajuns deja la destinatie. Tot felul de comisii, intalniri, decizii ce imi vor consuma nervii si toate cele ma vor intampina. „Vai, domnisoara, dar ce s-a intamplat?” sau „De ce nu mi-ati spus nimic? Poate v-as fi putut ajuta.”, deja imi imaginez aceste faze intamplandu-se. Chiar sunt curioasa sa vad ce scuza a nascocit pentru a estompa lipsa mea si interesul celorlalti din acel loc. Habar n-am cu exactitate ce mi se va intampla, trebuie sa astept si sa vad.
Mai am o ultima rugaminte pe care o consider importanta si ti-o scriu aici. Te rog sa ai rabdare, totul se rezolva de la sine cateodata. Nu ma defavoriza doar pentru ceea ce sunt. Bine, uraste-ma, nu ma deranjeaza. Nu ma mai iubi, este bine, chiar daca as fi trista. Dar da-mi sansa sa-ti explic totul in fata. Sa nu ma consideri o mincinoasa ce se joaca cu sentimentele oamenilor.
Si-acum iti scriu „La revedere...”, nu „Adio”, exista o diferenta intre cele doua. Da-ti singur seama care este.
Adelinda

Ps.: Ti-am lasat si scrisoarea pe care am primit-o o data cu acea cutie de la matusa-mea. Citeste-o, daca vrei. Ai intelege mai bine.

Il doare sufletul, tristetea ce l-a cuprins citind aceste randuri il macina pe interior. Fiinta lui iubita, floarea sa de liliac, nu a cunoscut-o niciodata in intregime. A vazut-o in multe ipostaze, vesela si trista, isterica si grijulie. Nimeni nu o cunoaste mai bine decat el, dar parca acum este nesigur pe ceea ce stie si ceea ce nu. Cele scrise pe bucata de hartie din mana sa parca ar fi o noutate, ceva captivant, dar care-l sperie. Cand erau mici au dormit in aceeasi camera, au calatorit in aceeasi masina, si au impartit aceeasi casa. Este speriat de ea? Nici el nu stie. Ar vrea sa se duca langa Ad a sa, sa-i sarute usor obrajii si fruntea, dupa care sa o priveasca cum doarme, mangaindu-i din cand in cand bratul chipul. Sentimentele sale pentru aceasta fata sunt puternice, nu poate nega, dar si teama ce il acapareaza incetut cu incetut este. Ar trebui s-o astepte? Dar el ar fi atins de bratele timpului, pe cand ea nu. Asa auzise: „vampirii sunt niste creaturi nemuritoare”, deci si ea este. Si ce euforie beata il cuprinsese inainte de plecarea acesteia! Exact cum scrie acolo. A petrecut mult timp cu el, ea il stie ca pe propria-i palma.
Sa o astepte? Si ce-ar putea sa-i spuna? Drumurile lor s-au rupt cand ea l-a inchis in acea camera rece. Nu, cand Ad a pasit pragul teatrului. Daca nu ar fi fortat-o sa vina, acum ar fi in continuare a lui? Oare i-ar fi spus vreodata cine este cu adevarat? Si daca da, ce ar fi facut in aceasta privinta? Prea multa intrebari i se invart acum prin cap.
Se ridica de pe fotoliu si merge pana in bucatarie, unde isi mai toarna un pahar plin cu ceai dulce-acrisor si il bea pe tot. Pune obiectul de cristal pe masa si apoi da drumul la apa sa curga, dandu-si cu cateva picaturi pe fata. A aflat prea multe deodata, se simte neajutorat. Nu stie ce sa faca, ce sa creada si pe cine. Inima sau teama ce il acapareaza? Fiece dintre ele ii spune ceva diferit.
Ofteaza si isi trece mana prin par. Are nevoie de o pauza in care sa se poata gandi. Trece prin hol si iese din casa, lasand in interiorul acesteia sentimentele cu parfum de liliac sa se scalde in ultimele raze rosiatice trimise de soare la apus. Oare sa creada?

_________________________________________________________________
Este scris la persoana a treia, dar am vrut sa incerc ceva nou. Sper ca mi-a iesit catusi de putin *smile*.
Este scurt, stiu si acest lucru, dar asta este.
Din perspectiva Adelindei

Capitolul XII



- Domnisoara, mai doriti sa va ajut cu ceva? spune, aruncand cateva ocheade trolerelor de langa mine.
Imi ridic mana in aer si flutur de cateva ori, femeia facand o plecaciune politicoasa si iesind din incapere. Iau cheia de pe masa din sticla si o pun in broasca, invartind-o de doua ori si usa inchizandu-se imediat. Ma intorc pe calcaie si ma holbez la patul in care ar trebui sa dorm de-acum incolo. Trei randuri de cearsafuri din matase indiana – unul purpuriu, cel din mijloc alb si cel de de-asupra de un verde crud -, perne moi, pufoase, cu modele florale – lavanda -, sase in total, nepunand la numaratoare si cele trei de pe canapeaua cafenie din piele naturala. O biblioteca doar pentru mine, plina cu zeci de carti, si un perete facut doar din sticla, cu vedere la gradina de azalee. Zeci de cadouri puse intr-unul din colturi, langa trandafirul japonez. Ma incrunt putin si prin voalul alb, din satin, pot observa o usoara pata de culoare. Ma apropii si dau materialul la o parte, o rochie prinsa pe un umeras „deschizandu-si” incet bratele spre mine, materialul de un roz muselina luminos atingandu-mi obrazul. Rochia este drapată cu un manson, cu aplicatii delicate in jurul taliei si dantela chantilly pe marginile crapaturii ce porneste de la piciorul drept pana jos. Imi trec mana de cateva ori deasupra ei, materialul unduindu-se usor sub atingerile mele.
Pe una dintre pernele de pe pat se gaseste un bilet, pe care il iau si mi-l duc in fata ochilor.

Adelinda,

Trebuie sa te anunt ca vei lua parte la balul dat in cinstea reintoarecerii tale. Da, am anuntat deja lorzii cu o luna inainte de faptul ca exista sansa sa traiesti si incetut cu incetul am reusit sa fac acest mit adevarat si ei au insistat sa te aduc inapoi cu orice pret, acest lucru fiind exact ceea ce asteptam eu. Deci, spionand-o pe Havana (care a fost extrem de credula, chiar nu m-as fi asteptat) am dat de tine. Oh, si ce relatie aveai cu acel baiat. Era biletul meu spre succes. Am profitat putin, dar atunci nu as fi reusit sa fac nimic, nu?
Si acum, probabil, te intrebi de ce iti spun aceste lucruri atat de direct, riscand sa fiu descoperita de cineva. Simplu, pentru ca nimeni nu are autoritatea sa intre in acea camera, iar tu nu faci nimic nechibzuit. Ti-ai face mai multe probleme daca m-ai da de gol.
Ai grija sa nu faci ceva de ai putea regreta.


Cu drag, dulcea ta bunica.


Ps.: Va veni cineva care te va ajuta sa te aranjezi. Fii politicoasa.

Stramb din nas si mototolesc biletul, aruncandu-l pe pat. Ma trantesc in cearsafuri si le trag asupra mea, ghemuindu-ma. „Ai grija sa nu faci ceva de ai putea regreta.”, mi se pare ironica aceasta fraza. Pana la urma, nu bunica era otrava ce s-a scurs la radacini si a facut totul sa se vestejeasca? Ea m-a despartit de Leonard. Si oare, ce face acesta acum? Oare a citit scrisorile? Daca da, cum a reactionat? Va astepta sa-i vorbesc sau ma va sterge total din inima sa? Cate intrabari fara raspuns, atat de multe ma acapareaza si ma cuprind cu bratele lor, strangandu-ma puternic. Imi duc mainile la urechi pentru a mai estompa din sunetele tunetelor. Parca cerul ar avea o depresie, aruncand zeci de picuri reci pe ferestrele caselor. Pe cine ar trebui sa fie suparat? Pe mine, deoarece l-am facut pe Leonard sa sufere? Nu, nu sunt chiar atat de importanta. Un parfum acru de pamant umed imi inunda narile, facandu-ma sa ma duc langa fereatra deschisa. Flori de liliac! Sigur Havana s-a implicat, vrand sa-mi faca sederea cat mai placuta. Oare se simte vinovata? Nu a fost vina ei, doar neatentia si-a spus cuvantul in toata aceasta intamplare. Cioc. Cioc. Pun una dintre perne deasupra urechii descoperite. Parca acesta camera ar fi trebuit sa fie cea mai linistita.
Cioc-Cioc-Cioc
Inspir adanc, parca adulmecand cu brutalitate acest miros, si ma indrept spre usa, pentru a o deschide. Ar fi fost frumos sa pot sta pe acel pervaz cu fereastra deschisa si cu o carte puna pe genunchi, inca plouand afara, fara ca cineva sa ma deranjeze.
- Serios, cat iti ia sa ma observi? spune tanara din prag, dupa care intra in incapere, inca bolborosind cuvinte pe care nu le pot auzi. Tu este Adelinda, asa-i? Ma numesc Fanella, dar imi poti spune Fanaa, asa o fac toti ceilalti.
Isi da una din suvitele ondulate dupa ureche si isi ridica mana spre mine, afisand un zambet timid.
- Aha... La fel, incantata, spun, dandu-i mana in jos cu degetul aratatot.
Ar fi vrut sa comenteze ceva, dar s-a abtinut, indreptandu-se apoi spre rochia agatata pe cuier. Momentele in care ea se uita, mai exact, se holbeaza, la materialul roz, imi permit sa o vad mai bine. Are parul brunet, putin mai deschid ca al meu, si ii cade in valuri pe spatele drept. Se intoarce spre mine si prin genele bogat imbersugate ii pot observa irisii de un albastru-violet inchis, cam neobisnuiti pentru mine. Are nasul micut, direct proportional cu restul fetei, mult prea frumoase pentru a putea fi descrisa, cel putin de mine.
- Ar trebui sa incepem? Mie nu-mi va lua mult sa ma aranjez, dar mai intai sa rezolv cu tine.
Trage un scaun langa fereastra si ma cheama pentru a ma aseza pe el. Execut ordinele, cu un ciudat zambet pe buze, de parca mi-ar placea situatia in care ma aflu. Am zeci de oameni la degetul mic, toti fiind gata sa faca orice pentru a-mi satisface mofturile. Si ce noroc au ca nu sunt prea pretentioasa cu unele lucruri! Atentia imi este luata de micut inel cu diamant alb, abia observabil, de pe inelarul tinerei. Ma asez si-mi dau jos elasticul de par.
- Esti logodita? o intreb, parand usor nepasatoare la ceea ce i-am spus.
- Ah, nu, este un inel primit de ziua mea, spune, rosindu-se putin. Bine, de la un baiat, dar nu este logodnicul meu!
- Dar iti place de el, nu-i asa? chicotesc, intorcandu-mi capul spre ea, placandu-mi acest moment. Si nu ma intreba de unde stiu, se vede clar ca adori acel inel. Este singurul de pe acea mana, pe cand pe cealalta mai ai trei. Nu este asa cum spun eu?
- Poate doar putin... spune, ridicand din umeri, si facandu-mi semn sa ma intorc. Stiu cum ti-ar sta bine cu aceasta rochie, deci sa nu ma intrerupi, poate imi pierd „inspiratia”.
Isi trece mainile de cateva ori prin parul meu, apoi luand o perie incepe sa descalceasca suvitele brunete.
Se pare ca m-am inselat putin. Nu toti cei de aici sunt ca bunica mea, cautand doar luxul. Ea doreste doar sa fie fericita si sa se distreze, din cate se pare. Pare cam aeriana si ii place sa se distreze, dar stiu din proprie experienta ca nu poti judeca pe cineva doar dupa prima inspresie. Aceasta este cea ma importanta, inteles, dar nu totdeauna este si corecta.
Continui sa stau pe acest scaun, cu ea jucandu-se prin firele de par si cu zecile de perii ce le are la indemanda, tragand aer in piept, o data cu el venit si parfumul subtil de liliac.
***

Si ma mai privesc inca o data in oglinda. Fanaa mi-a spus de zeci de ori ca arat minunat, dar parca nu cred ceea ce-mi spune dansa. Nu ma simt bine in pielea mea, nu este pentru mine acest gen de imbracaminte. Eu prefer genul casual, lejer, nu rochiile complicate de seara, de al caror voal ma impiedic, si pantofii cu tot inalt, pe care cu greu pot merge. Imi dau una din suvite dupa ureche, intorcandu-ma pentru a-mi putea vedea cocul prins, cu cateva suvite de par lasate sa stea ondulat. Bretonul imi este lasat liber, cazand in partea dreapta si atingand putin irisii si genele lungi. Machiajul este aplicat usor peste pleoape, de un roz asemanator cu cel al rochiei, si colierul subtil, cu un medalion micut, in forma de fluture, se asorteaza cu pantofii cu toc cui, gen sandala, de un alb mai inchis, ca florile de cires primavara. Imi ridic mana si o trec de cateva ori pe suprafata oglinzii, lin, ca si cum aceasta ar fi petala unui trandafir in miez de vara, un boboc proaspat inflorit, inca înrourat intr-o dimineata racoroasa. Si inca o data, dintr-o parte intr-alta, de fiecare data un zambet subtil aparandu-mi pe buze. Sunt oare eu in acea oglinda? Parca nu mi-ar veni a crede... Niciodata nu m-am aranjat in acest fel, mai degraba nu am vrut. Nu mi-a placut, consideram ca as fi vulgara. Puneam extrem de mult palete de culori in desenele pe care le faceam in zilele racoroase de mai, stand la fereastra cu blocul de desen pe genunchi, dar nu pe fata mea.
- Arati minunat, Adelinda, tuturor le va placea. Te asigur!
Tanara din pragul usii se aporpie de mine si isi pune palmele pe umerii mei, apoi sprijinindu-si barbia pe una dintre ele. Rochia purtata de aceasta este de o nuanta deschisa de azur, dantelata, cu flori brodate in cascade, fara bretele, matasea cazandu-i in valuri pana jos, terminandu-se cu o floare galbuie, cat un pumn de bebelus. Afiseaza un zambet frumos, dar parca ochii sai ar avea o licarire plina de tristete. Ii pare rau? Nu ar avea motiv, pana la urma nu a fost vina ei. Dar chiar si asa, vinovatia cuprinde pe oricine are pic de constiinta, facandu-l sa se invinovateasca singur. Iar daca se confeseaza, parca se descarca sufleteste, acest sentiment greu luminandu-se si pierzandu-se in vecii amintirilor, de parca nu ar fi existat. S-ar simti mult mai bine daca ea ar face asa, dar ii stiu personalitatea, adica dansa va suporta totul, pana ce eu voi veni si ii voi spune ca totul este in regula. Si de cate ori m-a ajutat! Havana a fot mereu alaturi de mine, necontand de problemele pe care le avem. Nu ar trebui sa sa se simta asa, intr-un fel am fi chit.
- Deci... Cred ca mai bine am merge. Nu vrem sa lasam pe nimeni sa astepte, vei fi atractia serii!
Dau din cap, strangand in pumni materialul roz. Iesim in holul imbacsit de racoarea serii si ne indreptam spre o usa mare din lemn de stejar. O lumina imi izbeste ochii, facandu-ma sa orbesc pentru cateva clipe, si un miros de sampanie scumpa imi inunda narile, aproape ametindu-ma. Nu sunt sigura daca toti se uita la mine deoarece ma simt ca si cum cineva ar lua un penson si mi-ar picta pupilele, nu pot vedea nimic, ci doar pete de culori amestecate. Nu imi place aceasta senzatie, simt ca toti ma privesc, razand in sinea lor de mine.
- Oh, domnisoara, stiti cate sperante ne-am facut in acea perioada pentru dumneavoastra? Si cat ne-am mai rugat pentru ca dumneavoastra sa traiti.
- Ce ne bucuram ca sunteti bine si ca v-ati intors. Acum, va puteti lua locul de drept, iar noi toti va vom ajuta, va puteti baza pe umilii dumneavoastra slujitori!
Sensazia de halucinatie se mai domoleste, iar vederea imi revinte la normal. Zeci de zambete strambe, ca niste pumnale malaeziane, ma intampina. Imi este oare frica? Parca in interiorul meu s-ar gasi un cocktail de sentimente diverse ce este gata sa reverse. Degetele de la mana dreapta strang si mai tare matasea rochiei. Nu, este doar dispretul ce pluteste in fibra delicata a alcatuirii mele pentru toate amintirile ce imi acapareaza mintea, asemenea unei plase de pescuit ce prinde pestii.
Imi inchid pentru o clipa ochii si fata imi este travesata de un zambet satisfacut.
- Vreau sa va multumesc din suflet pentru grijile pe care vi le-ati facut, dar nu a fost nevoie. Dupa cum puteti observa, sunt in regula.
Toti isi reiau vechiile discutii cu interes. Se pare ca ai gresit, Havana, nu sunt chiar vedeta serii. Imi musc suprafata obrazului pentru a nu izbucni aici intr-un chicot rusinos, si ma uit prin jurul meu pentru a observa incaperea in care ma aflu. Coloane mari in peretele din stranga -decorate cu frunze in cascade-, intre ele gasindu-se iesiri spre gradina de orhidee. Peretii sunt de un simplu alb, cu cateva pete de galben, ce nu prea ies in evidenta. Aceasta cladire face parte din ansamblul de construiesc casa in care, se pare ca, voi locui de acum incolo. Sala acestui bal se afla in partea opusa dormitorului meu, acest lucru fiind o usurare deoarece nu voi auzi muzica simfonica de aici.
- Oh, domnisoara, daca ati sti cat de ingrijorat am fost, spune unul dintre barbatii ce statea la masa. Isi drege vocea si isi strange degetele in jurul bastonului de care se sprijina, pana ce capetele acestora devin albe in intregime. Atunci nu am apucat sa va spun si stiu ca este tarziu pentru acest lucru, trecand foarte multi ani in care, probabil, ati incercat sa vindecati rana, dar condolenate pentru Clair. Cat de rau mi-a parut atunci, dar nu am putut face nimic.
Isi ia un pahar cu vin din struguri albi, ca lumina unei dimineti de vara printre frunzele teiului inflorit, si soarbe de cateva ori. Incerc sa imi mentin pozitia dreapta a spatelui pe care mi-am facut-o, dar parca dupa ce mi-a spus as vrea doar sa ma duc in camera si sa adulmec parfumul liliacului, exact ca si un nebautor dupa doua pahare de sampanie scumpa, cand cere inca din acest lichid. Chiar nu stiu de ce, dar acest sentiment mi se introduce in mintisoara obosita de la atatea de ce-uri.
- Pana la urma, ce s-a intamplat in tot acesti ani cat ati fost plecata? ma intreaba iar domnul, cu un interes mult mai ridicat in privire fata de data trecuta.
Degetul aratator incepe sa-mi tremure, jucandu-se cu materialul rochiei de parca ar incerca sa caute in interiorul acestuia raspunsul ce nu vine. Bunica nu le-a explicat nimic? Ar fi trebuit, doar este in favoarea ei. Trag aer in piept, o data cu el intrand si mirosul imbacsit al alcoolului.
- Pai, sincera sa fiu, a... fost cam aşa –
Si, fara ca eu sa pot reactiona in vreun fel, un brat imi inconjoara talia, apropiindu-ma de trupul faptasului. Doua buze purpurii se apropie de urechea mea, respiratia calda gadilandu-mi pielea albicioasa.
- Aici erai, ma Adele, stii cat te-am cautat? Unde ai fost? Fanaa aproape ca a innebunit cautandu-te!
Ma intorc si ma desprind din bratele baiatului. Acesta ma prinde de mana si ma trage dupa dansul. Imi aplec usor capul intr-o parte, incercand sa-i vad fata. Parca mi-ar fi cunoscut intr-un fel. L-am mai vazut undeva... Parul blond ca miere, exact ca si al lui Leonard, cand mi-a mai trecut acest gand prin minte. Si vocea sa – melodioasa, placuta, si putin groasa -, unde am mai auzit-o? Imi musc buza inferioara cand ajungem langa o masa cu fructe exotice. Se intoarce spre mine, lasandu-ma sa-l vad. Buza incepe sa tremure si umerii mi se lasa putin in spate. Expir incet aerul si scot un sunet efemer, care dispate imediat si ii provoaca tanarului un chicot scurt si o placere inconfundabila. Pe fata mi se picteaza un zambet luminos si memoriile facute scrum de parfumul de liliac reapar incetul cu incetul. Acum stiu cine este. Cine ar fi crezut? Cand l-am intalnit mi s-a parut deosebit, mai ales zambetul sau, dar sa fie si el vampir?
- Hai, Adele a mea, ce tot ai? Spune-mi o data ce vrei ca sa nu mai fiu nevoit a sta aici pentru mult timp...
Tot corpul mi se opreste din tremurat. Nu stiu de ce, dar parca ma simt usurata pentru faptul ca el este aici. Cand l-am intalnit pentru prima data la teatru am fost fermecata de zambetul pe care mi l-a afisat. Chiar nu ma asteptam sa-l mai intalnesc vreodata. Am servit un ceai impreuna dupa spectacol, atat. Un gust dulce-acrisor imi inunda interiorul gurii, facandu-ma sa-mi amintesc gelozia ce l-a cuprins pe Leonard cand ne-a vazut la masa. Am ras in sinea mea atunci, parca bucurandu-ma de aceasta.
- Chiar ma bucur sa te vad, Lyrev. Mai mult decat ai crede! si ii schitez iar un zambet larg.
Isi da una dintre suvitele blonde ce ii cad ondulat pe frunte, se apleaca usor in fata si imi prinde mana intr-a sa, sarutand-o cu ale sale buze purpurii. Nu stiu de ce, dar simt ca trebuie sa aflu mai mult despre acest tanar. Chiar sunt curioasa, de ce doreste sa fie atat de apropiat de mine?

________________________________________________________________
Capitol scurt cu un sfarsit rapid si actiunea grabita, stiu. Dar am simtit nevoia sa scriu.
Din perspectiva Adelindei

Capitolul XIII


Si, de ce oamenii pastreaza cu atata zadarnicie secretele? Nu sunt acestea cuvinte pe care le intemnitezi in mintisoara ta, odata cu parfumul halucinant al persoanei ce ti l-a spus? Dar, totodata, incerci sa descoperi adevarul acestuia, impins de curiozitate tinereasca a iluziei ce iti salasluieste in inima...


- Si, ce ai mai facut?
Zambeste si isi trece mana prin suvitele blonde, stralucitoare in lumina soarelui. Parul i-a crescut putin de la ultima noastra intalnire – care a fost si prima -, acest fapt nu il pot nega. Acum este mai asezat si varfurile catorva fire nu mai stau in sus, dandu-i un aer exotic. Flutura de cateva ori din genele feminin imbelsugate si ma lasa sa-i observ irisii de un albastru puternic. Isi umezeste putin buzele rozalii, casnoase, si apoi si le arcuieste intr-un zambet tineresc.
- Pai, destul de bine, nimic important nu s-a prea intamplat. Doar am aflat ca bunica-mea doreste sa ma readuca aici si vrea sa ma puna la condurece in locul bunicului. Nimic interesant, vezi? spun, dupa care afisez o fata adormita si dezinteresata de situatie. Si aveam de ce sa vreau sa dorm, toata noaptea am stat si am semnat diferite acte. Au trecut doua zile de la acel bal, dar parca ma simt mai obosit ca oricand.
Blondul scoate un chicot inabusit de aburul mancarii de vine spre noi. Isi ridica privirea spre mine, pastrandu-si in continuare zambetul amuzat pe buzele pline.
- Nu iti fa griji, vom petrece mult timp de-acum impreuna. Mi te vei confesa tu odata si-odata dupa ce iti voi castiga increderea.
Soarbe inca o data din ceai, in timp ce mie imi trec prin minte vorbele spuse de Leonard.

- Ai citit scrisoarea? Daca te face sa te simti mai bine, nu iti mai pun intrebari. Doar te voi astepta pe tine sa imi dai raspunsurile, daca vei avea incredere in mine. Daca nu, voi incerca sa ti-o castig pentru a mi te putea destainui.

Se aseamana la inteles. Leonard a reusit sa mi-o castige si, o data cu aceasta, a venit si trista veste ca va trebui sa plec. Nu stiu daca Lyrev va reusi sa o faca, dar nu imi doresc ca el sa treaca prin acelasi lucru. Sper ca voi reusi sa pastrez o limita a relatiei...
***

- Intra, draga mea. Nu iti fie teama, se aude o voce ragusita de dupa lemnul de stejar.
Imi inconjor degetele reci peste clanta si o apas, patrunzand incet in incapere, usor tematoare. Mi s-a spus doar ca bunicul doreste sa ma vada pentru a-mi ura un „bun venit” calduros, dar parca mintea mea tinde sa creada altceva. Ma apropii de patul cu baldachin si ma asez pe suprafata cearsafului verde. Trag aer in piept si imi ridic privirea din pamant, unde a stat pe tot parcursul drumului de la usa la pat. Il pot vedea pe barbatul ce sta cu spatele pe cele cateva perne. Este tanar, avand ca si infatisare pana in douazeci si doi de ani, dar fata ii este palida si cearcanele violete i se vad proeminet sub ochii albastri. I se poate observa cu usurinta durerea din interior.
- Stiu ca nu m-am putut intalni cu tine, dar in ultimele zile m-am simtit extrem de rau. Imi cer scuze pentru aceasta si iti urez bun venit... Isi drege vocea si isi umezeste buzele de un roz mai inchis, dar sters. Chiar daca – sunt sigur – nu prea te bucura aceasta „soarta” pe care o ai, nu?
Isi pune una dintre mainile albicioase peste a mea, eu putandu-i simti raceala dintr-insul. Degetele lungi, de pianist, ii tremura, exact ca si licarirea alba din irisii sai.
- Evelin a fost cea care a venit cu ideea? intreaba, eu aproband cu o usoara ezitare. Da, orice s-ar intampla, ea nu poate renunta la aceasta viata, chiar daca trebuie sa se prinda ca o lipitoare de persoane.
Ofteaza sacadat si isi da parul saten ce ii cadea pe fata dupa ureche. Incepe sa-mi spuna cum Evelin – bunica-mea - venea adesea si i se plangea ca el nu mai poate conduce aceasta familie deoarece nu mai detine „semnul” si ca trebuie gasit urmatorul „ales”. A accentuat grav unele cuvinte si, spre uimirea mea, abia acum incep sa se lege unele evenimente. Acestea au trecut pe langa mine fara ca eu sa-mi fi batut capul catusi de putin cu ele. Nu am observat nimic, chiar daca era atat de simplu. Tata obisnuia sa-mi spuna deseori cand eram mica sa ma feres de bunica si ca nu trebuie sa arat nimanui acest semn. El fusese primul ce tratase femn acest subiect, mama alegand sa nu intervina.
- Mie mi-a disparut odata ce te-ai nascut tu, si nu cand s-au nascut Enrique si Havana. Interesant, nu? Chiar daca, teoretit, tu imi esti nepoata si ei sunt copii mei, tu l-ai primit. Nu stiu cum functioneaza aceasta alegere, niciodata nu am inteles-o, nimeni nu a facut-o, dar a fost imprevizibil. Vrei sa stii ce este si mai ciudat? Faptul ca al tau este mai mare decat a fost al meu, al mamei mele, al bunicului meu, si tot asa. Iti dai seama, Adelinda, cate se intampla in jurul tau? Parca, nu stiu... Ai avea ceva special.
A gesticulat din maini incontinuu si o nota de umor si curiozitate i se citea din tonalitatea vocii. Este cu adevarat ciudat. Daca mereu s-a intamplat ca acest semn sa fie transmis de la parinte la copil, atunci de ce aceasta regula a fost rupta acum? Oare am eu ceva special? Nu are nici cea mai vaga logica. Bunicul isi drege vocea si apoi soarbe din ceaiul ce pe masa de langa el. Isi reia pozitia anterioara si ma priveste iarasi, pe fata mea citindu-se faptul ca nu stiam ce sa-i raspund. Zambeste si imi da una dintre suvitele ondulate dupa ureche, sarutandu-ma apasat pe frunte. Isi trece mainile de cateva ori peste obrajii mei si apoi imi prinde palmele intr-ale sale, oftand.
- Se pare ca te-am luat prea din plin si nu te-ai putut gandi la tot. Stiu, este ciudat, dar asa s-a intamplat si nu putem schimba nimic in acest moment, spune, dupa care ma priveste iarasi. Ce mult semeni cu Clair la infatisare! Ai unele trasaturi ale tatalui tau, dar parca ai luat mai mult de la dansa. Ai ochii lui, atat de limpezi si, daca ii privesti, ti se pare ca privesti doua lacrimi ale lunii intr-o noapte de primavara infrigurata, dar, oricat ai incerca, nu poti dezlega enigma ce ii inconjoara. Singura diferenta este ca ai sai erau de un albastru pal, iar ai tai sunt caprui inchisi spre negru. Ai tai parca ar fi mai calzi, dandu-mi senzatia ca ai pastra intr-insii cate o ramasita varatica de soare pentru cei care sunt inghetati pe dinauntru.
Am ramas fascinata de cat de bine reuseau sa ma halucineze vorbele sale. Stie sa vorbeasca si sa patrunda imediat la inima unei persoane, oricat de rece ar fi aceasta. Katherine statea cateodata seara si imi spunea despre el, dumneaei fiindu-i o fosta bucatareasa. Nimeni nu stie de ce, dintr-o data, s-a simtit tot mai rau si a fost nevoit sa stea in pat, nemaiputand actiona ca inainte. Parca tot corpul i-a slabit dintr-o anumita cauza nestiuta de nimeni, pastrata de el in secret ca o pasara inchisa intr-o colivie pe care o vizitezi singur noaptea. Evelin a incercat sa rezolve aceasta situatie machiind cu tot felul de minciuni. Bineinteles, nimic nu s-a schimbat.
Isi drege vocea ragusita si apoi ma priveste inca o data. Parca intr-un fel iar fi frica de ceva anume, ce il framanta de mult timp. Inca o data imi dau seama de faptul ca Evelin nu stie sa aprecieze ce are langa dansa. Daca ar fi stiut sa faca aceasta si ar fi intemnitat in strafundul inimii sale orgoliul intunecos, atunci poate ca el nu ar trece acum prin acestea.
- Nu m-ai chemat aici pentru a-mi spune toate astea, nu? Nu imi pari genul acesta, ci mereu trebuie sa ai un motiv anume, sparg linistea asternuta ca un val satinat peste noi cu un glas placut si melodios.
Isi ridica imediat privirea ce ii era in jos si un zambet plin ce curioazitate tinereasca ii apare pe chip. Buzele i se arcuiesc intr-un zambet larg si dragastos, dupa care imi prinde o mana intr-a sa, mangaind pielea albicioasa.
- Cum te intelegi cu Evelin? spune, ducandu-si mana la piept si strangand materialul alb.
- Destul de bine, pot spune. Este genul de relatie specifica ei: „daca faci cum trebuie, treci cu bine peste o noua zi”.
Da din cap aprobator si se ridica incet din pat, sustinandu-se de mine si de masa de langa noi. Isi taraste picioarele albe peste covorul purpuriu, indreptandu-se spre dulapul prins in perete. Il deschide cu cheia ce ii este prinsa intr-un colier la gat si scoate o cutie veche, adugand-o pe pat. Se tranteste pe suprafata acestuia, gafaind ingrozitor. Inspira si expira sacadat, dandu-mi cutia frumos decorata. Cateva pietre pretioase galbene si verzi-albastrui sunt cuprinse in invelisul acesteia printre liniile serpuitoare de un rosu-carmin lucios. Este frumoasa, nu pot nega. Se vede ca o pretuieste; in timpul discutiei isi ducea din cand in cand mana la piept si strangea acea cheie. Dar, oare, ce se afla in ea?
- Acum, nu stiu daca fac ceea ce este bine, dar, este nevoie ca tu sa stii pentru a-ti putea calcula miscarile foarte bine in viitor. Esti aici, nu mai poti scapa, rupe linistea si, totodata cu aceastea, ma face sa-mi ridic privirea de la acea cutie. Sunt consient ca iti voi cauza cateva probleme deoarece tu esti o fire curioasa si vei incerca sa afli ce s-a intamplat, dar, ca sa fiu sincer, Evelin nu este... cu adevarat bunica ta. Adica, vreau sa spun ca nu ea este mama lui Enrique.
Isi ridica privirea de la mana mea si pot observa ca irisii ii sclipesc a tristete, dar, totodata, a curioazitate. Era si ciudat... Nici tata, nici Havana nu seamana catusi de putin cu ea. Nu este o regula aceasta, dar macar o oricare mica asemanare intre ei. Trag aer in piept pentru a-mi inchide in mintisoarea mea gandurile contradictorii ce plutesc pe acolo si ridic de pe pat mana albicioasa a barbatului cu speranta ca acesta imi va raspune la intrebari la fel ca acum. Oare, ce s-a intamplat cu adevarat acum mult timp?

_______________________________________________________
Stiu ca-i scurt, dar sper sa va placa *smile*.
imi cer scuze ca nu am postat mai repede, insa nu am avut cand si aum imi dau seama ce greaseala imensa am facut, am uitat tot ce vroiam sa iti spun
in orice caz acest capitol m-a lasat fara cuvinte si m-a facut mai curioasa si mai nerabdatoare in legatura cu urmatorul capitol, si pot spune ca imi place mult mai mult de bunic decat de bunica, ea e prea orgolioasa si poate si un pic cam egoista si nu se gandeste la binele celor din jur ci doar la al ei, parca ar fi opus bunicului, facuta din alte ingrediente
oricum imi place de el pentru ca este onst de la inceput si nu se foloseste de tertipuri, asa cum face ea, dar lucrurile se mai pot schimba
descrierea superba, dupa parerea mea, insa am observat cateva greseli in care ai inlocuit unele litere cu altele, dar le-am trecut cu vederea

abia astept urmatorul capitol
Asa... Vreau in primul rand sa-mi cer scuze pentru ceea ce voi scrie. Rog foarte frumos un moderator sa inchida acest topic si nu, nu din cauza faptului ca m-am saturat sa scriu la ea, ci pentru ca vreau sa editez toate capitolele postate şi ca vreau sa o termin, apoi sa o public. Adica, sa fie finisata (sau cel putin partial). Va multumesc celor care ati citit si ati asteptat sa postez, dar va rog foarte mult sa ma intelegeti. Am niste probleme personale, voi fi plecata de acasa pentru o perioada si este si motivul pe care l-am scris mai devreme.
Daca Leonard o va ierta vreodata pe Adelinda, nu va faceti griji, acest lucru va fi descoperit cand ma voi intoarce la postat, dar acum nu. Daca Ad se va intalni vreodata cu acel tanar misterios ce a imbratisat-o noapte, veti afla si asta, doar putin rabdare. Inca o data, imi cer scuze pentru aceasta decizie brusca.