M-am gândit să mai postez încă o "lucrare" sau cum vreţi să o numiţi. Mie una îmi place cum a ieşit, dar vă aştept cu păreri 
I. Show Time
Se mai privi încă o dată în oglindă. Părul blond care normal ar ajunge până la şolduri era prins într-un coc dezordonat, iar o rochie albastră îi stătea elegant pe talia subţirică. Tremura de emoţie, iar broboane reci de sudoare îi umbreau chipul. Ochii căprui căutau exasperaţi partiturile. Îi era teamă că acum, în faţa atâtor persoane, la primul ei spectacol, o va da în baltă. Era un lucru pe care nu şi-l putea permite. Viitorul şi visul ei depindeau de reuşita reprezentaţiei ei. Răsufla încet, cu speranţa că îşi va mai domoli emoţiile şi bătăile nebune ale inimii. Mai verifică încă o dată şi încă o dată corzile viorii. Se asigură de absolut tot ce ţinea de materie.
Simţea freamătul mulţimii crescând. Aerul devenise aproape irespirabil din cauza tensiunii. Şuşote ajungea uneori până la urechea ei. Nu era nimic legat de ea. Nimeni nu ştia de fapt că şi ea va avea o reprezentaţie pe scena obişnuită doar cu intrepreţi cunoscuţi. Reuşise să ajungă aici datorită talentului ei. Se simţea împlinită dacă dădea doar o singură reprezentaţie. Tot ce vroia era să fie cineva acolo, în public, care să aprecieze munca depusă. Cânta la vioară doar de patru ani şi se descurca mai bine decât cineva cu experienţă triplă faţă de a ei. Adevărul era că tot timpul liber îl aloca vioarei şi punea în muzică toată pasiunea care îi lipsise în alte activităţi. Tot ce-şi dorea era să cânte.
Îşi strecură nerăbdătoare capul prin cortina groasă şi se uită în public. Sala era plină şi în primul rând îl putea vedea pe cel pentru care cânta: tatăl ei. Dacă va reuşi să-l convingă pe el cu muzica ei, va putea să meargă la Conservator, pentru a-şi cizela felul de a cânta la vioară. Dacă nu… Nici nu vroia să se gândească la această opţiune. Se întoarse şi începu să străbată camera dintr-o parte în alta cu paşi mici, egali. Îşi frîngea degetele în aşteptarea începerii spectacolului. Îi era teamă, dar era şi nerăbdătoare.
- Emoţionată, Camellie?
Fata tresări, oprită din gândit. Zâmbi celui care-i puse această întrebare şi aprobă din cap dirijorului. El era cel care-i insuflase pasiunea pentru muzică, un fel de al doilea tată. El a fost cel care îi suportase toanele de adolescentă şi ieşirile din fire la cursurile de vioară până când ea împlini 19 ani. Nu era nimeni pe lume căruia să îi poarte un mai mare respect şi recunoştinţă. Era şi acum la fel de fericită ca în prima zi că-l cunoaşte pe acest mare dirijor.
- Ştiu eu un leac perfect.
- Să-i imaginez pe toţi din sală în pijamale? Intrebă neîncrezătoare Camellie.
- Nu! Aşa se lucrează în teatru. Tu oricum nu o să-i vezi. Închide ochii şi cântă din inimă, de parcă ar fi ultimul cântec pe care-l va auzi vreodată întreaga lume!
Ea ascultă fascinată vorbele dirijorului. După cele câteva vorbe schimbate cu el se simţi mai relaxată şi mai pregătită să cânte. Îşi auzi numele tare, de pe scenă. Suna impunător, deşi era atât de simplu: Camellie Eisen. Îşi înghiţi nodul care i se puse în gât, îşi luă protectoare vioara şi ieşi pe scenă. Un ropot de aplauze o întâmpinară şi îi provocară fiori pe şira spinării. Toate luminile fură aţintite asupra ei. Se făcu mică, vroia să fugă, dar era deja acolo. Nu mai avea nici o şansă de scăpare. Luminile îi deranjau ochii şi emoţiile o făceau să tremure. Închise ochii, respiră încet şi îşi imagină că e ultimul cântec pe care-l va interpreta. „ E Show Time” îşi spuse în sine. Sunetele vioarei se împrăştiară în sală, la început tânguitor, pe urmă crescând în intensitate, umplând sufletele ascultătorilor cu fericire.

I. Show Time
Se mai privi încă o dată în oglindă. Părul blond care normal ar ajunge până la şolduri era prins într-un coc dezordonat, iar o rochie albastră îi stătea elegant pe talia subţirică. Tremura de emoţie, iar broboane reci de sudoare îi umbreau chipul. Ochii căprui căutau exasperaţi partiturile. Îi era teamă că acum, în faţa atâtor persoane, la primul ei spectacol, o va da în baltă. Era un lucru pe care nu şi-l putea permite. Viitorul şi visul ei depindeau de reuşita reprezentaţiei ei. Răsufla încet, cu speranţa că îşi va mai domoli emoţiile şi bătăile nebune ale inimii. Mai verifică încă o dată şi încă o dată corzile viorii. Se asigură de absolut tot ce ţinea de materie.
Simţea freamătul mulţimii crescând. Aerul devenise aproape irespirabil din cauza tensiunii. Şuşote ajungea uneori până la urechea ei. Nu era nimic legat de ea. Nimeni nu ştia de fapt că şi ea va avea o reprezentaţie pe scena obişnuită doar cu intrepreţi cunoscuţi. Reuşise să ajungă aici datorită talentului ei. Se simţea împlinită dacă dădea doar o singură reprezentaţie. Tot ce vroia era să fie cineva acolo, în public, care să aprecieze munca depusă. Cânta la vioară doar de patru ani şi se descurca mai bine decât cineva cu experienţă triplă faţă de a ei. Adevărul era că tot timpul liber îl aloca vioarei şi punea în muzică toată pasiunea care îi lipsise în alte activităţi. Tot ce-şi dorea era să cânte.
Îşi strecură nerăbdătoare capul prin cortina groasă şi se uită în public. Sala era plină şi în primul rând îl putea vedea pe cel pentru care cânta: tatăl ei. Dacă va reuşi să-l convingă pe el cu muzica ei, va putea să meargă la Conservator, pentru a-şi cizela felul de a cânta la vioară. Dacă nu… Nici nu vroia să se gândească la această opţiune. Se întoarse şi începu să străbată camera dintr-o parte în alta cu paşi mici, egali. Îşi frîngea degetele în aşteptarea începerii spectacolului. Îi era teamă, dar era şi nerăbdătoare.
- Emoţionată, Camellie?
Fata tresări, oprită din gândit. Zâmbi celui care-i puse această întrebare şi aprobă din cap dirijorului. El era cel care-i insuflase pasiunea pentru muzică, un fel de al doilea tată. El a fost cel care îi suportase toanele de adolescentă şi ieşirile din fire la cursurile de vioară până când ea împlini 19 ani. Nu era nimeni pe lume căruia să îi poarte un mai mare respect şi recunoştinţă. Era şi acum la fel de fericită ca în prima zi că-l cunoaşte pe acest mare dirijor.
- Ştiu eu un leac perfect.
- Să-i imaginez pe toţi din sală în pijamale? Intrebă neîncrezătoare Camellie.
- Nu! Aşa se lucrează în teatru. Tu oricum nu o să-i vezi. Închide ochii şi cântă din inimă, de parcă ar fi ultimul cântec pe care-l va auzi vreodată întreaga lume!
Ea ascultă fascinată vorbele dirijorului. După cele câteva vorbe schimbate cu el se simţi mai relaxată şi mai pregătită să cânte. Îşi auzi numele tare, de pe scenă. Suna impunător, deşi era atât de simplu: Camellie Eisen. Îşi înghiţi nodul care i se puse în gât, îşi luă protectoare vioara şi ieşi pe scenă. Un ropot de aplauze o întâmpinară şi îi provocară fiori pe şira spinării. Toate luminile fură aţintite asupra ei. Se făcu mică, vroia să fugă, dar era deja acolo. Nu mai avea nici o şansă de scăpare. Luminile îi deranjau ochii şi emoţiile o făceau să tremure. Închise ochii, respiră încet şi îşi imagină că e ultimul cântec pe care-l va interpreta. „ E Show Time” îşi spuse în sine. Sunetele vioarei se împrăştiară în sală, la început tânguitor, pe urmă crescând în intensitate, umplând sufletele ascultătorilor cu fericire.
. Baftă în continuare, nu știu cât te-am ajutat, dar oricum, spor, mult spor. Sunt sigură că se poate și mai bine, mereu este loc de și mai bine, ai potențial ^^” )