AnimeZupCăutare

De-a v-ati ascunselea.

Întâi, îi mulţumesc Nyei din tot sufletul pentru ajutorul I M E N S pe care mi l-a oferit cu titlul. * ă lot of hugs *
Apoi, eu şi Fiction am decis să colaborăm şiii să vedem ce-o să iasă. Eu am să scriu din perspectiva fetei, iar el din cea a băiatului. Sper să citiţi/comentaţi, noi am ales să abordăm o idee care, sperăm noi, nu a mai fost abordată. Cam atât am avut de spus, detalii despre ce va fii nu dăm - nume, acţiune, etc -, vă lăsăm să citiţi şi descoperiţi. ( :

Vârsta minimă: 13 (treisprezece) ani. 
Gen: Romance, Drama, Action.
Limba: Română.
Observaţii cu privire la conţinut: Nu există.
Tipul de comentariu solicitat: Critică avansată.


Capitolul unu.




Va fi intr-o seara poate ca si-alte seri.
Va fi
O seara de octombre cu palpitari discrete
De frunze,
De imagini,
De pleoape
Si regrete...




Chiar daca totul a inceput intr-o seara de septembrie crud, august prea copt, pentru mine toate-au prins contur prin octombrie ; luna octombrie mi-a deschis ochii in legatura cu sentimentele mele si m-a facut sa fiu constienta de ele.
Strabateam acelasi drum zi de zi, cu Olivia ; toata vara ne-am plimbat pe acolo, toate verile de vreo cinci ani incoace, si niciodata – dar niciodata – nu l-am vazut pe el, iar daca l-am vazut, cu siguranta nu i-am dat importanta.
***


- Michelle, a venit Olivia, grabeste-te ! a tipat mama exasperata, probabil de faptul ca eu intarzii mereu.
Urma sa ies afara cu Oli, iar ea ca o scumpa ce e a venit sa ma cheme ; probabil s-a certat iar cu parintii ei si face orice sa iasa din casa. Sa zicem ca ea e jumatatea care m-a completat intotdeauna, ea a avut tupeul pe care eu poate nu l-am avut, a avut increderea in sine si viclenia de care eu nu am avut parte; fiind mai mica decat ea ii eram, la un moment dat, ca o fiica, chiar daca diferenta de varsta dintre noi era doar de un an.
Mi-am luat o rochie pana deasupra genunchilor, alba cu cateva imprimeuri dragute si-am iesit din camera cu o pereche de balerini in mana. Parul imi era aranjat, ca intotdeauna de altfel, buclele satene cu reflexii rosiatice cadeau in valuri pe umeri-mi mici in timp ce o clamita imi tinea o suvita prinsa-n crestet ; Olivia ma privea uimita (de obicei nu prea port rochii), dar am ignorat-o si-am iesit din casa salutandu-mi mama. Eram semi-plictisita, stiam ca vom parcurge acelasi traseu ca-n fiecare zi si ca nimic frapant nu avea sa se intample.
In timp ce mergeam mi-am privit amica si nu am putut sa raman indiferenta la frumusetea-i orbitoare : parul brunet si drept, ochii mari si negri, buzele frumos proportionate si corpul bine structurat ; poate ca infatisare avea sa fie comuna, dar caracterul avea sa-i ramana unic intotdeauna.
Strada parca era mai goala ca de obicei si desi nu ne obliga nimeni sa ne pierdem timpul prin cartier, noua ne facea placere.
- Si, ai mai vorbit cu Adi ? am intrebat-o incercand sa fac conversatie si observand ca e destul de tacuta.
Adi era asa-zisul ei iubit, chiar daca mii de kilometri ii despart.
- Ne-am despartit, mi-a spus absenta.
Am incercat sa raman indiferenta la replica ei, dar pur si simplu nu am putut. Se cunosteau de mult, aveau ceva « vechime » de cand erau impreuna, am fost langa
ea sa-i stapanesc emotia cand l-a auzit prima data, cand l-a vazut prima data, iar acum de despart ? Parca ma doare pe mine nebunia asta si ea e total nepasatoare.
- Imi pare rau, i-am soptit.
- Mie nu, mi-a raspuns destul de acid, m-a inselat nemernicul, sa ma pupe!
- Vorbesti serios ? Ce nenorocit ! Cu cine ?
- Cu Adela, iubita lu’ prietenu-su’ cel mai bun.
Apoi am considerat ca e mai bine sa inchid subiectul, ca poate nu-i face placere sa vorbeasca despre asta, dar nu am facut-o inainte de a-i oferi o imbratisare si inainte de a-i sopti :
- Voi fii langa tine mereu, promit !
M-a imbratisat la randu-i si ne-am asezat pe un bloc de piatra imens, loc in care stateam cam doua ore in fiecare zi. Am inceput sa epuizam tot felul de subiecte, iar la un moment dat l-am zarit pe Andrei, care venea alene catre noi. Ne-a salutat, Olivia s-a intins sa-l pupe de trei ori pe obraji (chestie cilseica si de prost gust pe care eu nu o suport si nu o practic) apoi s-a indreptat catre mine ; am format cu mana un zid invizibil intre mine si el, iar Andrei s-a retras zambind stanjenit.
- Ce faceti aici ? ne-a intrebat pastrandu-si zambetul tembel pe care-l purta intotdeauna
- Stam, ca-n fiecare zi, ne plictisim. Pe cine astepti ? am intrebat eu.
- De ce crezi ca astept pe cineva ? m-a intrebat pe un ton sceptic, ridicand o spranceana.
- Tu nu stai cu fete care nu se lasa pipaite, Andrei, iar daca pe Oli o mai atingi cu mine n-ai sanse si stii asta deja.
- Din pacate ! a exclamat razand.
Apoi am devenit inactiva discutiei, am cazut pe ganduri si am revenit la realitate doar cand un baiat necunoscut s-a asezat pe blocul de piatra, langa mine.
Mad Hatter

Helaaau, beautiful. * a looot of huuuugs*
Meh, o creatie noua. : > Sigur ceva care o sa ma faca sa-mi largesc zambetul. Mrr. Oricum, sa vedem ce e cu primul capitol. ;;]
Cam scurt, atat am de obiectat! Cred ca ai mai fi putut sa dezvolti prin unele locuri , sa vorbesti mai mult despre Michelle - cute nume, dar comun - si despre... don't know. :- ? Eniuei. Dialogul a fost ok, cam simplu in unele momente, dar in altele interesant si dinamic! Descrierea buna, intotdeauna se poate mai bine, nu crezi ? : D Iar actiunea decurge normal, lin... astept, de fapt, sa vad ce va scrie si Fiction in capitolul doi. Iar despre personaje nu ma pot pronunta prea bine, dar pentru moment, imi place de tipa principala. O parere mai ampla si sigura pe la al treilea capitol, poate. XD
Ideea in sine este mega-hiper-cunoscuta, dar asta nu-i o problema. Conteaza de felul in care scrieti voi si daca veti reusi sa cuceriti cititorul. Pe mine, sigur, ati reusit din prima cu titlul care mi-a placut foarte mult. Genial. <3
Iar strofa de la inceput - aiaiaiaiai. Superba! Ion Minulescu - Va fi... , nu ? : > O stiu, am invatat-o mai de mult ! :]]
Erm, astept continuarea. Sa ma anuntati si pe mine, va rog dulce-dulce. ;3 Spor la scris ! *huuuugs*

xoxo
Eu rezerv loc pentru maine. Am citit deja, dar imi e prea somn sa comentez acum .

[Edit] :

Oke, cred ca-mi cerusei mai de mult sa vin pe aici, dar m-am luat cu una, cu alta si am cam uitat. Sorry sys . You know i love you si sunt aici acum.
Deci: Titlul imi place si sincer imi lasa o urma de mister, caci ma gandesc doar la jocul ala o,o. In fine, voi vedea pe parcurs ce vrei sa spui, probabil. *adica ce vreti sa spuneti*
Imi place mult inceputul, acele versuri sunt absolut superbe. Cat despre continut nu am ce comenta; descrierea e foarte buna din punctul meu de vedere si chiar ai un stil aparte de a o folosi; cred ca nu ma voi plictisi niciodata, chiar daca vei face un capitol doar cu asa ceva.
Dialogul, ehe ;>. Preferatul meu, ca in fiecare opera, ca de fiecare data. Si nu e sec deloc si nici inutil. Cat despre naratiune, ah, pai nu a fost prea multa. De reprosat nu prea am ce, poate doar ca ai un capitol putin cam scurt. ( Am zis putin! )

Astea fiind spuse, Fiction, te astept cu nextu' si succes!

Capitolul 2

Fiction isi face aparitia dupa ceva vreme. Imi pare rau ca n-am postat mai repede - am avut niste probleme personale si treaba - chestii. Sa speram ca pe viitor imi va lua mai putin.
Capitolul doi.

Miroase inc-a toamna dezmatata
Aceste ganduri calde cand iti scriu.
Nici tu nu vii, nici nu ma lasi sa viu...
Te mai stiu oare, cea adevarata ?..

Abia trecuse vara – abia se decise sa-si ia caldura si durerile de cap provocate oamenilor din cauza asta si sa plece... Unde, nu stiu. Toamna inca n-a sosit, caci frunzele inca nu-si schimbasera culorile. Pe ici, pe colo, cate una mai ratacita – se sinucise mai devreme si-si lasa trupul colorat in mainile vantului.
Stagna o liniste paradoxala peste tot peisajul natural; ploile si vijeliile parca asteptau o invitate speciala ca sa-si faca aparitia. Valsul de inceput avea sa-l faca vantul cu acele frunze zapacite. Toata lumea se intreba insa daca tango-ul toamnei avea sa se petreaca anul asta – vara a fost din nou un prajitor de paine care a uscat tot.
Totusi, nimeni nu si-a pierdut speranta; nici cei mai pesimisti dintre pesimisti.

Admiram plictisit de pe fereastra tot ce se intampla afara. Ca sa fiu sincer, nu se intampla nimic interesant. Privirea mi-a fost furata de indepartate siluete, alergand agitate sa prinda troleibuzul. Agitatia orasului este ca linistea dinaintea furtunii. Daca stau sa ma gandesc mai bine, asimilarea oricarui termen natural cu unul uman duce la un paradox.
Am dat uitarii inceperea cursurilor din Septembrie; la un momentdat, cred eu, incep sa te obisnuiesti cu asta – ca doar o repeti in fiecare an. Sa trecem totusi la lucruri mai serioase si mai putin dramatice (desi mi se pare imposibil excluderea lucrurilor dramatice).
Vara care tocmai a trecut nu a fost una deloc buna. Ti-am mai povestit de Mara? Ne-am despartit. Am realizat ca totul a fost o mincinua bazata pe niste aspiratii nebune – probabil ca din partea amandurora. Tin eu sa cred ca ea a fost totusi cea care a exagerat mai tare. Cred ca daca nu de desparteam, acum unul din noi bantuia cimitre. Am decis s-o las, nu merita nebunia mea. In ultimul timp – defapt in ultimii ani – am realizat ca nu sunt cine credeam. Cel putin, atunci cand vine vorba de o relatie, ma schimb complet. Am o minte zapacita care corupe sufletul spre a aspira la ceva perfect, deci irealizabil. Incep sa uit esenta, deci imi pierd controlul. Efectul e dezastru... O sa consider ca sunt inchis intr-o cusca a sentimentelor de acum si ca n-o sa le mai pot elibera pe acestea pentru a devora lume, adica fete.
De relatiile anterioare nu-mi amintesc; probabil ca si ele sunt la fel de “reusite” ca cea de acum. Nu trece zi sau noapte fara sa ma gandesc la cat de egoist sunt; si mai rau e ca nu stiu daca e vina mea sau nu pot controla asta. Nu sunt ca toti ceilalti baieti; desigur ca nu. Mereu am preferat sa abordez lucrurile in stil mai vechi si, considerat poate de unii, mai demodat. Intre noi fie vorba, eu nu prea am tangente cu societatea zilelor noastre. Nu am tangente spirituale, dar nici fizice. Tocmai de accea, imi petrec majoritatea timpului stand in casa, cufundat fiind intr-o carte neinteleasa sau, privind pierdut ploaia. Singurele dati cand imi rasfat plamanii cu aer oxigenat si relativ nepoluat, este atunci cand natura este pe punctul de a duce un razboi cu pamantul – furtuna. Iar toamna, ei bine, sunt toamna. Dar asta e alta poveste...
Evident ca toate cele mentionate mai sus au dus la “exilarea” mea in afara normalului. Asta si, probabil faptul ca aproape toata lumea ma ignora. Procentajul maxim de o suta e la baieti – iar prin procentaj maxim ma refer la unul real si logic, de suta la suta, pentru ca daca masori acest lucru in granitele umanismului, desigur ca valoarea e infinita.

Nici nu stiu cum am suportat trecerea timpului in halul acesta. Parca viata a trecut pe langa mine de ceva vreme. Partea proasta e ca nu-mi pot da seama de ce, si mai grav, pentru cat timp. Savuram fiecare clipa dintr-o nalucitoare furtuna de vara, de toamna – fie ea si de primavara, dar cam atat. Am refuzat tot acest timp sa vad altceva in fata ochilor, in afara de ceea ce voriam. Toate aceste evenimente s-au intamplat dupa ce mi-am descoperit adevarata personalitate, care pana si acum ma mai surprinde. Ai zice ca nu o sa termin niciodata paradoxala mea misiune de a afla cine sunt... Astfel, au ajuns toti sa ma ignore, incet, dar sigur.
Dupa numeroase insistente si dupa nopti in care am fost continuu bantuit de ganduri, imagini si realitati care ma izbeau la momentul acela, parintii au decis ca este cea mai inteleapta alegere sa ne mutam din orasul respectiv. Desi eu mereu am considerat ca le-am bagat pe gat aceasta idee, ei au sustinut neincetat ca nu e vina mea, si ca slujba este motivul pentru care au facut aceasta alegere. Nici in zilele de azi nu-i cred.
Oricum, trecutul meu este la fel ca ceata de toamna: deasa si neinteleasa. Nu poti vedea nimic prin ea, iar daca ai impresia ca ai zarit ceva, trebuie sa te fi inselat. Iti autoconfirmi asta cand te mai uiti o data.

Nu sunt aici decat de vreo cateva zile, dar m-am indragostit deja de acest loc. Nu este vorba de nicio persoana pe care am cunoscut-o, si cu atat mai mult, de vreun bar sau o locatie anume care m-a facut sa cred asta. Orasul in sine mi se pare unul uitat de timp; e ca si cum acesta a uitat sa treaca si sa-l degradeze si pe el. Singurul aspect care iti tradeaza parerea sunt oamenii – societatea. Nu fac exceptie de la restul, din alte probabile locuri. Noroc ca cele tacute – cladirile si spiritul orasului – reusesc totusi sa acopere acest defect, aceasta pata neagra, si sa-ti confere o iluzie cu care te poti hrani, pana cand se termina. In rest, esti coplesit si suprimat de constructii impunatoare care par a nu se sfarsi niciodata, inchis intre niste stradute care par a duce niciunde si zapacit de felul in care totul este aranjat.
Asezarea orasului este langa un munte, relativ inalt. Fusese el mai falnic si sfatos, dar pe masura ce timpul a trecut, a avut grija sa-l potoleasca si sa-l faca sa gandeasca altfel – retezandu-i varful ascutit ca acul si modelandu-l in ceva mai putin grav. Padurea deasa de confiere care-l imbraca si-l face mai aratos, reinprospateaza mereu aerul pe care-l respira toata lumea. Ce-i drept, mie mereu mi s-a parut asa; fata de vechiul loc unde stateam, aici este de mii de ori mai bine. Continuand, fiecare cartier din oras are ceva special – unic, ca sa zic asa. Arhitectura si strategia asezarii cladirilor si a celorlalte elemente care constituie asezarea rurala, difera in fiecare particia a acestuia. Tocmai de accea, mereu am tinut sa-l numesc ca un oras al “culorilor”. Iar prin acest termen nu ma refer numai la culorile vizuale, ci si la alte aspecte.

Putine aspecte am mentionat, dar nu e nicio graba. Pe parcursul acestei povesti o sa am timp de toate. Mereu am considerat propria-mi viata o creatie epica fara un sfarsit bine definit.
Zorii diminetii abia ca-si facusera aparitia, dar eu m-am si trezit. Agitata noapte am avut – iar asta inseamna ca si ziua asta trebuie sa fie la fel. Aveam de gand ca in acea zi sa ies neaparat din casa. Nu mai tin minte cu exactitate de cand nu am mai calcat pragul casei, dar mai ales: de cand timp nu am mai luat o gura proaspata de aer. Imediat ce trag jaluzelele care inca miroseau a un balsam care avea o placuta aroma de vanilie, constat ca ziua de azi avea sa fie in totalitate pe placul meu. Meteorologii nu au mitit, azi chiar avea sa ploua – sau cel putin, macar sa fie inorat. Cum toamna imi batea la usa – cum eu bateam la usa intregii tari – mi-am zis ca alta ocazie mai buna de a explora secretele orasului si de a inpira istoria acestuia pe cele doua nari nu exista.
Nu ma uit in frigider, caci n-am nevoie de satisfactie trupeasca. Nu beau apa, caci la fel stau lucrurile. Nici n-am nevoie de acestea. Imi dau de doua ori cu apa pe fata si ma uit in oglinda, iar dupa ce ma piaptan putin, ma las cuprins de o stare melancolica si tacuta, iesind pe usa apartamentului fara sa o mai salut pe mama – care era in bucatarie, stresandu-se sa faca in asa fel incat sa-i iasa noua reteta de mancare...
Fiecare secunda care trecea mai usca cate o frunza, aducea toamna tot mai aproape. Observam nepasator toate aceste lucruri, gandindu-ma la cat de stupid e sa-mi incarc mintea cu toate aceste lucruri. Uitasem cu siguranta de geaca care avea sa ma fereasca de vantul tomnatic, care taraste dupa el o racoare specifica. Nu am deloc chef sa racesc sau sa dardai de frig, pe trotuarele reci si monotone. Paseam incet, cu mainile in buzunar, dar nu privirea in pamant. Toamna imi subjuca sufletul tot mai tare si-mi fura incet, dar cu o convingere uimitoare cheful de a ma hrani cu istoria si aspectul acestui loc.
“Cred ca am sa gasesc un loc linistit si ferit de cat mai multa lume, unde o sa ma asez si o sa incerc sa-mi pun cartile din biblioteca mintii in ordine. Iar dupa asta, habar nu am.” Aprobandu-mi gandurile care incercau sa ma convinga sa fac asta, imi ridic incet ochii care privesc gri-ul pamantului si survolez timid zona. Trecatorii taiau nepasatori aerul, mergand in directia opusa mie. Cutez cu greu sa opresc pe unul, cu teama ca sa nu regret asta pentru tot restul vietii.

- Ma scuzati ! Sunt nou aici; ati putea sa-mi spuneti unde gasesc cel mai apropiat parc in zona aceasta ?
- Prima la dreapta si te duci naibii ! Raspunse trecatorul, cu o voce groasa si iritata.
Incep sa inteleg tot mai tare de ce urasc lumea si fiecare fiinta care trece pe langa mine. Dupa ce respectivul pleaca furios, lasandu-ma mut de uimire in plina strada, imi clatin capul putin ca sa-mi revin, imi pun mana pe frunte si ma asigur ca nu am febra, dupa care oftez usor si continui sa merg mai departe.
Vremea nu dadea deloc inapoi. Din clipa in clipa putea sa ploua, desi soarele isi mai facea timid aparitia, uneori. Este rapid redus la tacere de norii care nu-si gasesc nicicum pacea. Fara sa mai inntreb pe nimeni nimic, constat ca ajuns la o rascruce de drumuri. Imediat ce-o iau la dreapta, zaresc un indicator de lemn, pe care este gravat frumos inscriptia “Parcul Central”. Zambesc usor si ma hotarasc sa pasesc in acesta. Este prima mea realizare in multa vreme.
Copacii se leganau timizi in bataia vantului, care smulgea nepasator frunze aurii din crengile acestora. Pasesc retinut printr-o furtuna multicolora. Un zambet involuntar mi se graveaza pe buzele moi si suprinzator, necrapate de la vantul aspru ce inlemnea si “omora” totul. Aleile parcului central par foarte intortochiate. Am senzatia ca totul este ca un labirint, in care fiecare drum se va infunda la un momentdat si nu ma va duce defapt nicaieri.
***

Privirea-mi este furata de un grup de tineri, cam ca mine, care par a se prosti, langa niste pietre, inconjurati de frunze. Acest lucru nu pare sa-i deranjeze. Sunt speciali de toti ceilalti oameni din parc in sensul in care pot citi pe chipul lor fericire si calm, si nu ura, stres si alte sentimente atat de negative pentru mine. Imi simt inima cum imi bate destul de tare, avand emotii in a ma apropia de ei si a ma introduce. Speram din toata inima ca acestia vor fi primi mei prieteni. Fara sa mai stau pe ganduri, merg chiar acolo si ma asez pe o piatra, langa o tanara domnisoara.
- Servus... ii zic acesteia, zambind sters. Salut ! Continui dupa ceva vreme, dorind sa adresez aceasta celorlalti.
Vad cum acestia se uita la mine ca la unul picat de pe luna chiar atunci. Incerc sa-mi stapanesc emotiile si sa continui prin a ma prezenta sumar.
- Sunt Eric... Si puteti sa-mi spuneti chiar asa, daca doriti. Sunt nou in zona si...
- Buna Eric, spuse tanara domnisoara, zambind si dandu-si suvita de par dupa ureche. Ma bucur sa te cunosc. Cred ca nu ai apucat sa-ti faci prieteni pana acum, continua aceasta.
- Ai dreptate. Lumea de aici nu e prea primitoare – chiar deloc.
- Sa-ti fac cunostinta si cu ceilalti, nu cred ca e vreo problema, nu ?
Nu i-am dat un raspuns; sigur a inteles totul din ochii mei.

Iar conversatia noastra a tot continuat...
Helaaau, Fiction !
aiaiaiaiai, ai veeniiiit cu next-ul ! Ce biiine. : 3
Ma roog, sa trecem peste partea duulce si cu dragalaseli, sa ne apucam de comentat, ne? Ja, ja. :]] Eniuei, capitolul nu a fost prea mare, dar o fost G E N I A L . Si dunno, eu nu numesc genial orice lucru, sa stii.
Adica ai descris atat de frumos si de bine , incat nici n-am bagat de seama greselile pe care poate le-ai avut. M-ai facut sa simt atatea si nu stiu, ai reusit sa ma faci sa intruin poveste cu totul , daca o fi posibil asa ceva. Really, imi place foarte mult de acest Eric, ma atrage al naibii de mult. Nu stiu sigur daca felul in care i-ai conturat personalitatea imi place sau felul in care s-a comportat cand a intalnit-o pe Michelle. <3 Ioi, iti ador felul de a scrie , sincer ! XDDD
Dialogul nu a fost sec, mi-a placut foarte-foarte-foarte mult si actiunea n-a parut grabita or smth. : 3

Meh, astept continuarea, fiindca nu mai stiu ce sa spun. Erm, spor la scris amandurora.
Abs, ma' dear, grabeste-te ! XD
*a lot of huuggiees *

xoxo
Prin curiozitatea mea inutila am trecut pe aici, initial am vrut sa vad cum scrie Fiction, dar apoi, dupa ce am citit ambele capitol, am zis sa las si un comentariu.
Imi place cum scrii Abbeh, ai un stil profund, idk, doar ca ai fi putut sa faci capitolul mai lung, parca a avut un sfarsit prea aiurea, prea direct, nu stiu cum sa zic.
Fiction, ador cum ii conturezi personalitatea lui Eric, ma intreb daca exista astfel de baiat, anw, imi place ca a fost mai lung decat al lui Abbeh - shame on you -.- - Si finalul chiar mi-a placut, mai ales ca ai folosit multa descriere in tot ce ai scris si dialoogul nu a fost sec sau smth like this.
In orice caz, abia astept nex-tul. Bafta la amandoi.

Edit: titlul este genial.
@ Miruu, multumesc mult ca ai trecut pe aici, sper sa mai vii. :3
@ Daniela, merci si tie de parere. Sper sa te mai vad pe la topicul asta. x3

Am venit cu nextul, mai greu, dar deh, lipsa de inspiratie si liceu, etc.


Capitolul trei


Strainule ce bati la poarta,
De unde vii
Si cine esti?...
Strainule de lumea noastra,
Raspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi traisi cosmarul nepovestitelor povesti
Si-n care stea gasisi coloarea decoloratei nebunii?...




Era simpatic. Avea un aer special, degaja, parca, atata eleganta si bunatate ca ma facea sa ma simt ca ceva inferior lui. Olivia si Andrei l-au privit ciudat, insa eu nu. Deloc chiar ; stiu cum e sa fii nou undeva, sa simti ca nu te incadrezi, mai ales cand esti o persoana asa complicata si anormala ca mine, care nu se lasa inteleasa nicicand, nicicum.
I-am privit pe amicii mei si panorama aceea m-a facut sa-mi doresc sa-l privesc iar pe tipul brunet. Pe Eric, da. Eric ... Frumos nume, fascinant chiar ; putea sa-l cheme Alexandru, ca pe toti baietii de azi, Ionut, Cristian sau Robert, dar nu. Pe el il cheama pur si simplu Eric. Am tusit fals, pentru a le atrage atentia, sa ma priveasca si sa fie atenti, sau macar sa aiba bunul simt sa termine cu pipaitul doua minute.
- Nu vreti o camera de hotel ? am intrebat pe-un ton rece, distant, plin de sarcasm.
- Hai ma Michelle, relaxeaza-te.
- Hai ma Andrei, poate vrei sa pleci, poate ai treaba.
- Am, cu Olivia, mi-a spus ranjind ca un idiot.
Cat de nervoasa eram ? Greu de exprimat in cuvinte, ma aprindeam extraordinar de repede, iar idiotii ca Andrei ma faceau sa-mi vina sa vars. M-am incrunatat si mi-am mutat privirea, inspirand o gura mare de aer ; pentru o clipa nu mai vedeam nimic : nici peisajul arhicunoscut, nici pe cele trei persoane de langa mine, nici nimic. Voiam, intr-adevar, sa ma detasez, macar pentru o clipa, de toti si de toate. Imi doream, ca macar pentru o zi, totul sa fie perfect. Era ceva vreodata perfect ? Nu.
Mi-am simtit telefonul vibrand in buzunar si l-am scos; nu-mi convenea ca un amarat de mesaj ma trezise la realitate.

Ce mai faci, mai ? * hugs *



Il uram. Il uram din tot sufletul meu, cum nu mai urasem pe nimeni niciodata. Imi ruinase viata, ma aruncase intr-o depresie din care am iesit atat de greu, iar de fiecare data – dar de absolut fiecare data – cand credeam ca nu-l mai iubesc, se reintorcea si-si amintea ca cica simtea ceva pentru mine. Era ceva teribil, cred ca era un fel de terorist sau ceva de genul acesta. Mi-am asezat telefonul in buzunarul pantalonilor si l-am privit pe Eric.
De ce ? Nu stiu, parea o persoana interesanta. Era nou in oras, dar era prietenos, nu bagacios, arata foarte bine fara sa-si de-a parul cu gel si sa poarte adidasi luciosi si tricou roz bombon ; privea, oarecum absent in fata lui, urmarind un punct fix cu privirea. Mi-am mutat totusi privirea de la el curand ; daca avea sa credea ca eu ma holbez la el ?
- Si, crezi ca poti sa-mi arati cofetaria aia dupa terminarea orelor de maine ?
Am tresarit. Vorbea cu mine. Stiu ca asta facea, pentru ca ii promisesem c-am sa-i arat candva o cofetarie geniala din oras.
- Sigur, pot sa ti-o arat. Eu merg pe jos si la scoala si apoi acasa tot pe jos vin, dar cofetaria e aproape de liceu. Stii unde e liceu acela ?
- Da, acolo urmeaza sa vin din semestrul viitor.
- Perfect. Ma astepti in fata, la doua. Ies si plecam.
***

A doua zi m-am trezit atat de greu … As mai fii dat orice pentru o ora de somn, dar liceul acesta nenorocit ne cheama. M-am imbracat greu, pe jumatate adormita, cu toate ca facusem dus si-ar fii trebuit sa fiu treaza. Parul l-am pieptanat si, ca in fiecare zi, mi-am prins o suvita de par cu agrafa. Geanta imi era pregatita de aseara, nu stiu insa prin ce minune.
Drumul pana la scoala a fost extraordinar de lung si orele au trecut greu; in realitate eu asteptam doar sa-i arat lui Eric cofetaria. Prezenta lui era eleganta si diferita si imi placea; era in sfarsit un tip careia nu-i statea mintea numai la sex. Apreciam asta.
Aveam limba romana si era-n regula; cat timp nu era matematica si multe cifre care sa ma zapaceasca, era totul foarte bine. Urma sa comentam un text, cateva fragmente din Juventus; urma sa primim nota pe activitatea din clasa si pe cat de multe pareri aveam. Zici ca eram la licitatie: cine are mai multe pareri ? Una aici ? Doua ? Trei ? Eh, ati prins ideea.
Urmatoarele ore au trecut repede, poate prea repede daca ma intrebi pe mine, iar colega mea de banca era sa se aleaga cu un doi cat casa. Ar putea spune ca i-a trecut glontul pe langa ureche. In sfarsit, cand s-a sunat de iesire dupa ultima ora, Laura m-a chemat s-o insotesc la baie, sa fumeze. Am mers. Nu stiu cum sau de ce, dar m-am dus cu ea, cu toate ca nu fumez. Am intrat amandoua intr-o cabina, iar ea si-a scotocit bine de tot geanta dupa pachetul cu tigari. A scos una si, in timp ce scria un mesaj catre tipul ce profita la maxim de ea, a fumat. Ca un turc ar fii putin spus. Avea lacrimi in ochi … Iar ii spusese ceva de vreo tipa. De cine-stie-care tipa ! Ma durea, sincer, s-o vad asa; de cand incepuse liceul ma apropiasem teribil de ea, devenisem prietene foarte bune intr-un timp foarte scurt: ieseam afara impreuna, stateam in aceeasi banca, singura diferenta este ca eu eram mai cuminte decat ea.
- Uite, Laura, opreste-te cu asta. O faci pe eroul cu David si nu e bine. Ajunge. Da-i un mesaj, ca sa nu-i dau eu o palma, in care ii zici ca nu-l mai ajuti cu fetele si punct. Esti inconstienta ? Nu vezi ca te distruge ?
- Nu-i vorba ca fac pe eroul, dar nu ai de unde sa stii daca nu iubesti, asa cum il iubesc eu pe el, ca am nevoie sa-i fiu alaturi.
- Ba faci pe eroul. Bine, inteleg, dar chiar nu vezi ca tu nu mai esti tu ? E exact ca treaba aia din filme cu eroul si celalalt personaj care intuieste pericolul si fuge in directia opusa. Fii, la naiba, tu acel personaj, lasa pe altcineva sa fie erou.
Plangea. Normal. Acela se intindea pe cine-stie-unde cu cine-stie-cine si ea statea aici si se macina pe interior; il uram din prima clipa in care-l vazusem.
I-am zis ca mi-am uitat umbrela in clasa si ca ma duc dupa ea. I-am mai zis si sa nu ma astepte. In realitate, nu aveam umbrela la mine, dar aveam nevoie de un pretext sa fiu singura sa pot vorbi cu David. L-am sunat sa-l intreb unde este si mi-a zis ca in apropiere de liceu. M-am gandit, l-am chemat in fata liceului si-a zis ca vine in cinci minute; foarte bine, mai bine nici ca se putea ! Am coborat in graba scarile si m-am pozitionat cat mai pe margine si l-am vazut venind.
- Deci ? Ma pupi ? m-a intrebat ridicand din sprancene.
- Deci ? Te bat ? l-am intrebat, la randu-mi, imitandu-i gestul.
- Ce-am facut ?
- Doar … te rog din tot sufletul sa stai departe de Laura, bine ? Cat mai departe.
- Laura ? Ce legatura are Laura cu noi ?
Noi ? Copilul acesta consumase etnobotanice inainte sa vina si acum credea ce ? Ca suntem impreuna, poate ? Niciodata. Am strambat grozav din nas si am oftat.
- Te-ai drogat.
- Pe cuvant de onoare ca nu !
- Bine. Atunci las-o naibii pe Laura in pace, bine ?
- Dar nu inteleg ce i-am facut…
- O folosesti, idiotule, ca sa ajungi la diverse curve, iar ea accepta s-o faca-n continuare dintr-un anume motiv, dar eu nu iti mai dau voie s-o folosesti.
- As putea si fara ea, sa stii ! mi-a spus destul de rastit.
M-am enervat. Ce copil cretin, cum n-am mai vazut niciodata pana acum. Ar trebui, de fapt, sa fie ilegal sa fii atat de prost.
- Atunci afla ca de azi te vei descurca singur, pentru ca EU nu ii mai dau voie Laurei sa te ajute. Vorbiti, frate, ca amici, dar tu o cauti numai cand ai nevoie de ceva. Daca ai de gand sa faci asta-n continuare, poti sa stergi numarul ei, am spus si-am plecat de acolo.
Nu voiam sa fiu bagacioasa, dar Laura e cea mai buna prietena a mea si daca ea nu zambeste, nici eu nu o fac; am tot incercat s-o inteleg, sa-l inteleg si pe el, dar cand e totul limpede intr-o situatie nu mai este absolut nimic de inteles.
El o folosea intr-una, cat de mult putea, sa ajunga la cine stie ce fete … O punea sa-i faca rost de pe numerele lor de telefon, apoi, dupa ce el vorbea cu ele, sa le urmareasca reactiile si tot asa; se comporta ca un obsedat si, din toata povestea asta, Laura iesea plangand, pentru ca iubea pe cine nu trebuie.
Mi-am amintit brusc ca Eric ma astepta pe aici pe undeva, sper ca n-a plecat, a cam trecut ceva timp cat am stat cu nemernicul acela. M-am invartit de cateva ori in speranta ca am sa-l vad – nu era. M-am incruntat. Oh, haide, nu-mi poti face asta ! Toata ziua am astept sa vii aici si sa mergem in oras, sa-ti arat cofetaria, doar pentru a mai putea sta putin langa tine si tu nu esti aici ! Ma ofticam, sincer, sau poate era dezamagire ? Am pornit usor spre casa – am mentionat vreodata ca urasc sa merg singura acasa cand plec de la liceu ? – si mi-am pus castile in urechi; am dat la maxim si, de parca as fii avut picioare de plumb, am continuat sa merg. Am facut zece pasi, poate douazeci, apoi am simtit o mana asezandu-se delicat pe spatele meu. M-am intors brusc; ma speriasem ? Nu. Speram sa fie Eric ? Da.
- Hei, nu mergem la cofetarie ?
Oh, da, era Eric. Am zambit. Sufletul mi-a zambit. Inima mi-a zambit. Toata fiinta mea zambea.
- Credeam ca ai plecat, am spus.
- Nu, eram acolo, te asteptam, dar am intrat la magazin cand am vazut ca discutai cu un baiat. Doar nu voiai sa vin la tine si sa-ti zic „stii, hai azi la cofetarie”, mi-a zis razand.
Am ras. I-am facut semn si am pornit catre cofetarie. Tot drumul am vorbit, dar daca ma intrebi despre ce, nu am cum sa-ti spun; nu-mi amintesc nici macar un cuvant pe care i l-am adresat sau pe care mi l-a adresat atunci, dar tot ce stiu este ca a fost magnific.
Am trecut in graba o strada si am ajuns, in sfarsit, la destinatie. Am intrat inauntru si am ales fiecare cate ceva, el cred ca si-a luat o savarina, iar eu o amandina, nu-mi amintesc sigur, tin minte ca eram mult prea absorbita de persoana lui.
Am stat acolo vreo doua ore, mult prea mult pentru doua persoane care mananca cate o prajitura si beau cate un suc, dar a fost bine ca nu ne-a dat nimeni afara. Cand am coborat si-am iesit din cofetarie am descoperit ca ploua. Minunat ! De ce azi mi-am lasat jacheta acasa ? A, nu, eu imi pot lua doar hanorac pe bine, ca altceva-mi sta in gat. Oh, cat urasc uneori inconstienta asta si incapatanarea inutila.
L-am privit. Se uita in alta parte. Imi era frig, tremuram, mi-am intors privirea.
Si atunci mi-a pus jacheta lui pe umeri …
Heeei. Pentru ca eu am venit cu ideea de titlu si am si vazut primul capitol inaintea tuturor, era si cazul sa trec pe aici. : > O sa va iau pe rand, un ordinea in care ati postat capitolele, spunandu`va ce imi place si... ce nu. Si stiu ca nu va va deranja sa nu zic numai lucruri de bine, sunt prea scumpi dumpi ca sa va suparati pe mine.

Dulceata mea Abb, tu cam stii ce probleme am eu cu modul tau de a scrie. Narezi prea mult, cam grabit si uiti de descriere. Te axezi mult prea mult pe naratiune si dialog. Modurile de expunere trebuie imbinate corespunzator, cum bine stii. Descrierea ta are lacune, tot ce caracterizezi fiind aspectul parului sau hainelor. Caracterul lui Michelle este... tipic. Nu mi se pare cu nimic special. Come on, girl ! I know you can do better. Altceva... ti`am mai spus, lungimea ( mai degraba, scurtimea ) capitolelor ma deranjeaza. Nu trebuie sa postezi in graba, asteapta pana iti vine inspiratia. Dar stai linistita, te si laud. Ai unele pasaje atat de geniale si adorabileee. <3 I loved this part so damn much “Si atunci mi-a pus jacheta lui pe umeri.” Uh la la ! <3

Rares, DOAMNE. Scrii absolut genial, ai asa niste parti super scumpi dumpiii. <3 Daaar, pe cand la Abb e prea putina descriere, la tine e putin cam in exces. La unele faze ma cam plictisisem. Dar sarind peste, cu modurile de expunere te descurci. Cat despre Eric, I would really fall in love with a guy like him. Pare atat de perfect si adorabil. Ok, da, cam aberez. Desi teoretic, nu ar trebui sa`mi dau cu parerea dupa un singur capitol. La tine nu prea pot spune cine stie ce, nu am mai citit nicio lucrare de a ta. Dar te descurci minunat. :]

Well, dears, sper ca nu am aberat prea mult and you got my points. De abia astept sa citesc viitorul capitol. Nu stiu daca voi apuca sa comentez mereu, dar voi incerca pe cat posibil. Take care.
Hey, my LBG. Stii ca imi era dor de tine >:D<

Ficul asta imi aduce cat de cat aminte de o anumita patanie, mai ales la partea cu Laura si tipul idiot. Pe bune acum :)) ideea e draguta, insa astept sa vad ce se va mai intampla in continuare. Au fost cateva greseli de tastare. Imi place cum Fiction scrie ( scuze, nu iti stiu numele xD ) si mai ales ca face capitole lungi, in care descrie minunat.( Ai redat nemaipomenit eleganta lui Eric, bravo! )

Nu stiu de ce, dar ficul asta ma atrage mai mult decat celelalte. Voi fi pe-aproape, dar as vrea sa ma mai anunte si pe mine unul dintre voi atunci cand mai postati cate ceva. Spor la lucru si tineti-o tot asa >:D<
Fiction

Aici: " sentimentelor de acum si ca n-o sa le mai pot elibera pe acestea pentru a devora lume, adica fete. "
Eu zic ca acordul s-ar fi facut mai bine daca ai fi scris: " .. pentru a devora lumea, adica fetele "
Nu am inteles ce ai vrut sa zici aici: " Iar toamna, ei bine, sunt toamna ". Cum adica esti toamna? o,o
" Padurea deasa de confiere " -> probabil ai vrut : conifere sau eu stiu .
" sa fie inorat " -> innorat
" dar nu privirea in pamant. " - dar cu
" inntreb " – intreb
" Sunt speciali de toti ceilalti oameni " - Aaa.. eu zic ca termenul " diferiti " ar fi mers mai bine in context.

Imi place cum scrii si te implici destul de mult din punct de vedere emotional. Cu alte cuvinte, iti faci treaba cum trebuie, desi mi se pare ca ai cam multa descriere, prea multe detalii. Aici o completezi pe Abbeh care se foloseste mai mult de naratiune. Totusi, daca stau sa va pun pe o balanta, nu sunteti echilibrati deloc. Dar se poate remedia, nu e nimic grav. Tu continua tot asa, caci o faci bine.
Si capitolul este lung. Imi place ;x.


Abbeh
" pe-un " - de ce ai pus linia? Nu cred ca e necesara.
" daca avea sa credea " - nu " sa credea " o,o " sa creada "
" As mai fii dat orice pentru o ora de somn, dar liceul acesta nenorocit ne cheama. "
Daca ai inceput propozitia la persoana intai singular, de ce mama naibii ai continuat-o cu persoana intai plural? ^^ Nu ca ar fi gresit, dar oarecum e un dezacord.
" O faci pe eroul cu David si nu e bine. " Cred ca doar pe mine ma deranjeaza, dar e fata, nu? Deci " eroina ", nu " eroul ".

Nu mai lasa spatiu dupa semnele de punctuatie, te rog. In unele locuri am vazut ca ai lasat si in unele nu. xD.
Ai repetat cateva cuvinte la un moment dat, destul de separator, sa stii. Sinonime, sys? ^^
In rest, imi place ce ai facut aici <3. Ti-am zis ca-mi place cum scrii.
A… cam atat as avea de spus.
Fiction, succes cu next-ul!
Helaaau. Si buna-buna-buna si scuuuze, scuuuze, scuuze.
Stiu, urat din partea mea sa comentez tocmai acum, ne? Erm... iertati-maa, va rog frumos. :3 Doar eram prima ! Eh, lasa, ca vine continuarea. :]]
Eniiiuei. Am citit, in sfarsit, capitolul ! Si sincera sa fiu, fara vreo exagerare sau cine stie ce chestie de genul, e genial ! G.E.N.I.A.L !

I mean, dialogul s-a schimbat foarte mult de data trecuta. Vreau sa spun ca a fost mai dinamic, mai interesant, mult...mai altfel, sa spunem. ;D Pluus , ma bucur foarte mult ca ai descris mai mult personajele , lucrurile, intamplarile . Asa, mi-am facut o scurta parere despre scumpa de Michelle, care dupa cum ti-ai dat seama, cred ; imi place foarte mult. I-ai dat o personalitate foarte interesanta , e tare draguta. <3 Despre Eric...meh, nu pot spune prea multe. Dar , ca prima impresie, il consider un tip 'perfect' . Sau aproape perfect. Ma rog, imi place muuuult de el. :- "
Actiunea, dupa mine, decurge lin si bine. Nu e grabita, nu nimic. Imi place, astept totusi sa vad ce se va intampla in continuare. ;;]
Erm ...n-am vazut greseli de tastare/exprimare, nu stiu daca au fost sau ceva asemanator. Srry. ;3
Eh...nu prea mai am ce spune. X'D Spor amandurora la scris si muuulta- muuulta inspiratie !

xoxo
De mult timp ma chinuiesc sa trec pe aici, dar pur si simplu nu am avut timp. Yeah, se vede ca a inceput scoala, nope?
Asadar, sa incepem.
Ce-i drept, titlul a fost cel care m-a atras din start. Este chiar unul interesant si, poate, bine ales - nu am de unde sa stiu inca. E atragator din cauza ca este misterios prin faptul ca jocul in sine reprezinta o cautare a ceva/cuiva. Anyway, as putea sa fabulez ore intregi, dar am sa ma limitez la a spune ca este intr-adevar interesant si fascinant.
Am sa va iau pe rand pentru a-mi spune parerea, e mult mai usor astfel.
Abbeh, capitolele tale sunt putintel cam scurte si au foarte mult dialog si, de asemenea, naratiune. Cel putin, asta am observat si cred ca ai putea sa mai adaugi descriere. Michelle, numele personajului tau, mi se pare intr-adevar neobisnuit - nu ma intreba de ce... Poate din cauza ca nu am mai citit povesti in care sa gasesc un astfel de nume. Anyway, i like it. Moreover, personalitatea ei este destul de interesanta si am ramas surprins cand si-a ' pus pielea la bataie ' pentru prietena ei.
Fiction, am ramas surprins de felul in care scrii. Este foarte... frumos, chiar imi place. Ai talent si chiar nu e nimic de spus legat de felul tau de a scrie. Asadar, Eric este un nume foarte... folosit, let's say. Nu, nu chiar folosit, dar in toate povestile pe care le citesc un Eric este personajul principal. Dar nu iti reprosez Doamne fere' asa ceva, fiindca eu ador numele asta. E pur si simplu genial. Caracterul sau... Ei bine, nu am ce sa spun aici fiindca n-am ajuns sa-l ' cunosc ' foarte bine. Insa, ce pot spune, este un personaj interesant si sunt curios sa vad cum iti vei modela caracterul.
Asadar, pot spune ca ficul vostru este interesant si atragator, de asemenea. Ideea tratata este, de fel, comuna, insa conteaza foarte mult cum o scrii si cum o faci sa devina speciala, sa aiba acel ceva special. In fine, sigur o sa fie special :].
Va urez succes in continuare si astept urmatorul capitol :].
Spor la treaba.
Hey there! Da-ti vina pe plictiseala si pe faptul ca acest fic al vostru nu este foarte lung si este foarte interesant deoarece l-am citit intr-un timp atat de scurt:)
Imi place. Nu prea ma omor eu dupa acest gen de subiecte dar chiar imi place modul in care voi doi va completati unul pe celalalt si cum decurge povestea voastra intr-un ritm calm, linistit deloc grabit si atragator.
Lui Abbeh ii c-am lipseste descrierea dar in schimb o regasesc in capitolele tale Fiction si de aceea eu cred si va zic ca va completati unul pe celalalt si cel putin pe mine ma faceti sa intru in acel univers creat de voi:)
Daca se poate si nu e prea greu cand puneti continuarea va invint pe profilul meu sa ma anuntati, sunt c-am uituca de fel si nu pot sa urmaresc toate ficurile pe care le citesc.;)
Scuze de intarziere, anw, nu o sa o fac pe marea comentatoare pentru ca nu vreau.
Deci: imi place extrem de mult acest capitol. este invaluit de mister si de eleganta. Abbeh, idk why, dar vreau mai multa descriere la tine pentru ca imi place prea mult si, chiar daca Fiction de completeaza cu descrierea, tot vreau si de la tine. Imi place mult atitudinea personajului tau si sincer, abia astept sa vad ce se intampla in capitolul urmator.

Capitolul 4

Sunt incantat sa vad ca lumea comenteaza. Va multumim si promitem ca pe parcursul acestei povesti tragic-comico-dramatice sa va surprindem - macar putin. (Stiu c-a sunat a demagogie. Dar lasa, vedem noi.)
Capitolul patru.
Si cu acel smerit suras,
Cu acea blanda fata,
Sa faci din viata mea un vis,
Din visul meu o viata.

Asteptam cu nerabdare ca tanara sa-mi faca cunostiinta si cu restul grupului. Pe masura ce ii priveam chicotind si scalambaindu-se in toate felurile, imi dadeam seama ca s-ar fi putut sa ma insel. In timp ce Michelle imi adresa niste cuvinte, privirea mea era fixata pe gesturile lor total imature si fara sens. Singurul tip dintre cele doua fete se purta cat se poate de grotesc, satisfacandu-si dorintele perverse. Am incercat din rasupteri sa fiu atent la ce zice Michelle si sa intru intr-o conversatie cu ea. Speram ca macar ea sa-mi mai salveze ochii - cu chipul ei.
- Michelle, frumos nume, o intrerup, cu riscul ca sa ma considere un necioplit. Imi aduce aminte de mai multe lucruri, printre care si o poveste mai speciala - heh, personajul principal era Michelle.
Fata se holba destul de nedumerit la mine.
- Ma scuzi, totusi. Nu am vrut sa te intrerup. Doar ca...
- Andrei, Olivia si cealalta tipa? Cred ca te inteleg. Nu stiu deloc sa se comporte in preajma unui nou venit. Luna trecuta am mai intalnit un tip. Tot asa, stateam toti adunati sub un nuc, doar ca nu tocmai aici, cand de nu se stie unde, isi face aparitia un tanar, cam ca tine. A incercat el sa intre in vorba cu noi, dar cand Andrei i-a adresat o mitocanie, a plecat ofensat de aici. Nici n-am apucat sa-i aflui numele. Tipul parea asa de...
- Inteleg, ii zic, intrerupand-o din nou.
Motivele pentru care am facut aceasta de asta data sunt evidente - mai mult sau mai putin.
- Oricum, sper ca nu o sa te lasi influentat de aparente, chiar daca acestea au un impact puternic asupra ta, nu-i asa? zise fata pe-un ton calm si dragut - cel putin asa mi se paru.
- Desigur, Michelle. Cred ca nu ar strica sa incerc sa vad dupa aparente. Sper totusi sa merite.
De fiecare data cand aceasta imi adresa ceva, eu ii replicam cu vorbe mai mult non-sens si aberatii, incercand sa-mi maschez adevaratele emotii care ma cuprinsesera. Nu intelegeam de ce o gaseam asa de speciala pe Michelle. Nu e neaparat din cauza ca avea un zambet frumos si-un par rumen ca acele castane, frumos atinse si colorate de soare, in mijlocul toamnei, dar pentru ca parea sa aiba o personalitate care imi place. Pare o tipa calculata, dar tot odata dezordonata, una atenta la fiecare detaliu, dar in acelasi timp o nepasatoare de zile mari. Nu voiam sa ma gandesc inca la faptul ca as putea fi indragostit de ea, pentru ca nu simteam nimic - inca. Si nici nu doresc asta.
Am incercat sa-i fac pe plac si sa incerc sa schimb vreo doua vorbe cu Andrei si Olivia, personajele care pareau a avea o insemnatate mai mare in ochii lui Michelle. Olivia parea de treaba si nu chiar asa de nesimtita, in sensul in care macar aparentele au dovedit asta, dar Anrdei, ei bine, prefer sa nu mai detaliez aici. Am ras scarbit la fiecare afirmatie idioata pe care o facea, numai pentru ca nu am vrut sa se ia si mai tare de mine.
Peste vreo cateva zeci de minute in care simteam ca nu mai am aer, fiind sufocat de prezenta lui Andrei - care ma deranja intr-o masura mai mica sau mai mare - am rugat-o pe Michelle o anumita chestiune.
- Michelle, imi cer scuze ca intervin... as putea sa te rog ceva anume? Daca n-o sa accepti e mai mult decat ok, dar...
- Spune, Eric. As face orice ca sa scap de astia de aici - serios. In ultima vreme m-am simtit tot mai mult ignorata de „prietenii” pe care ii am. Nu vreau sa dramatizez acum si nici sa-ti stric starea de fericire pe care cred ca o ai, imi zise ea, simtindu-i-se tremurul in voce.
Cu toate ca incerca sa dea frau liber sentimentelor pe care le avea la momentul de fata si sa incerce sa-si gaseasca alinarea la probeleme pe care o cuprinsesera si pe care le ducea de cine stie cata vreme, nu puteam sa nu vad cat de detasata si de respingatoare incerca sa se mentina fata de ceea ce s-a intamplat. Am de gand s-o invat sa traiasca, si nu numai.
- As vrea sa vii putin cu mine si sa ne plimbam prin imprejurimi, dar fara prietenii tai superbi. Vreau sa te si rog ceva, daca accepti, desigur.
- Haide, o sa le zic ca merg sa-ti arat magazinele de aici si ca ar fi mai bine ca ei sa astepte in locul asta. Sa faca ce-or vrea, macar nu sunt aici sa-i vad, zise hotarata.

Incep sa cred ca nu voi fi total singur pe aici si ca nu voi fi nevoit sa-mi implor din nou parintii sa ne mutam, din cauza ca nu sunt in relatii deloc bune cu oamenii de aici. Chiar daca toti ceilati ma vor uri si vor vrea sa dispar, o sa am un motiv bine intemeiat de care sa ma agat cu dintii si la care sa ma tot gandesc, astfel incat sa nu plec. Cred ca pentru prima oara in multe luni de zile - sau chiar ani - lucrurile incep sa mearga mai bine pentru mine, pe plan sentimental. Totusi, nu doream sa realizez ca sunt indragostit de Michelle pana peste urechi, chiar nu doream sa simt asta. E ca si cum as incerca sa nu realizez ca traiesc - sau ca refuz asta - dar am un motiv foarte bun pentru care o fac. Nu doresc sa se repete si nu vreau sa distrug totul din nou. E ca si cum m-as fi ales cu o fobie in a iubi.
De fiecare data cand ma indragostesc de cineva, sentimentul pare sa fie reciproc. Desigur ca, am avut si multe esecuri in viata, in care vorbele au fost mai reci si negre decat moartea, lasandu-ma de piatra si fara niciun tel in viata, dar nu cred ca asta e ceea ce ma deranzeaza cel mai tare. Aproape de fiecare data cand sentimentele-mi sunt ca un dusman propriu, fata de care ma indragostesc se intampla sa cada si ea in plasa de care tocmai eu vreau sa scap. E frumos sa simti parfumul iubirii si sa vezi ca ai o sticluta a ta - o sticluta in care sa va tineti iubirea si, atunci cand simti ca ai nevoie de mai multa ca sa-i arati cat de tare o iubesti, mai pulverizezi putin... Parfumul nu tine la infinit. La un moment dat se termina si realizezi ca sticla ramane goala - si odata cu ea si sentimentele - se risipesc in aer fara ca sa le mai poti culege. Tragic sfirsit, tragica soarta.
Nu mereu insa se termina totul atunci cand parfumul o face, implicit dragostea si sentimentele. Uneori te scarbesti de miros si simti ca te sufoci in el, c-ai vrea sa dispara cat mai repede ca sa poti respira, sa poti continua sa traiesti. Esti nevoit sa asezi frumos si calm sticluta pe-un raft si s-o lasi acolo pentru eternitate, iar atunci cand cineva te intreaba „De unde ai parfumul ala, cand l-ai luat?”, raspunzi scarbit ca l-ai dobandit de la vreo ruda indepartata, ca nu prea-ti place si ca nici nu ti-a placut vreodata. Asta sau, o apuci brutal si-o trantesti cu toata forta de pamant si privesti cum se sparge, cum se imprastie si cum peste tot sare parfum, cum cioburile se raspandesc in toate partile posibile. Si-am simtit de vreo cateva ori, intepaturi in ochii-mi rusinati, cum ma faceau sa plang si cum realizam c-am gresit si ca ma doare - dar fara rost, erau si-au ramas doar niste cioburi - trecutul unei sticlute frumos mirositoare din care s-a ales doar praful.
De foarte multe ori iti dai seama ca ai gresit mai mult decat ai crede - ca mai bine nu se intampla asta. Fiinta la care ai aspirat atata vreme si la care ai tinut - sau inca mai tii enorm - dupa despartire, te uita incetul cu incetul. Dar sufletu-ti urla disperat spre a o recupera, pentru ca o iubesti. Si n-o iubesti cu iubrea adevarata, ci cu cea prieteneasca. Tii la ea cum ai tinut din prima clipa in care ti-ai aruncat, timid, privirea spre chipu-i, si-ai realizat c-ai dobandit deja un amic, un prieten, care incetul cu incetul s-a contopit cu tine, cu sufletul tau. Te-ai lasat cuprins de vraja iubirii, de sentimente ireale, de foarte multe ori, si te-ai aruncat fara sa poti vedea dincolo de aparente in gura-i dulce, dar haina. Iar dragostea va hraneste sufletele, dar va si omoara. O clipa de neatentie si legatura se rupe - nu doar cea sentimentala, ci si cea prieteneasca. Si plangi dupa aceea si speri, ca-ti vei recupera ingerul, dar in zadar, s-a dus...
***

Cadeau timide prietenele mele, frunzele multicolore de toamna. Si priveam incantat cum dansau fericite in aer, asa cum face un crestin cand moare. Se intalneste cu Tatal, dupa multi ani in care-au stat separati, in care-au suferit. Dar moartea-i aduce aproape si-i face fericiti; moartea e doar sfarsitul calatoriei spre venirea acasa. Asa faceau si frunzele. Cadeau si se amestecau cu solul, iar inmormantarea le-o facea ploaia. Se descompuneau in bataia stropilor prea reci si, se unesc cu pamantul de unde au venit. Iar eu eram si sunt doar un martor trecator, la moartea a lor colorate, frunze de toamna. Pe masura ce vantul se pornea si ridica in aer frunze deja moarte, dar care inca zambeau, smulgea si pe cele care asteptau. Privirea-mi era furata si acum de doar acei copaci frumosi, colorati fiecare in alta culoare calda. Razele soarelui mangaiau firav fiecare crenguta de-a lor, erau cele care le sarutau pentru ultima oara si le imbarbatau inainte sa se desprinda de crengi si sa moara. Natura este mai vie decat credem noi - se aseamana cu fiinta umana mai mult decat ne-am fi putut imagina vreodata. Deschide doar ochii si vei vedea - asta am facut eu si dupa am multumit.
Stateam de foarte multe ori si ma intrebam de ce iubesc toamna asa de tare - de ce simt ca este anotimpul sufletului meu. Pe buna dreptate ca, dupa ce meditam asupra acestor lucruri, am realizat ca nu exista un altul mai bun care sa ma primeasca atunci cand sunt suparat, sa ma sustina atunci cand am nevoie si sa-mi ofere fericire cu fiecare strop de culoare cazut din a copacilor coroana, ba chiar sa ma tina in viata si sa-mi reaminteasca de faptul ca natura nu a murit, iar sufletul are in ce sa se refugieze, decat toamna. I-as compune si o serenada, un cantec mic, dar chiar si o oda, numai ca nu am cum, nu ma pricep. Asa ca las iubirea fata de ea sa contureze totul pentru mine, dar sa si vorbeasca.

In capul meu se invart multe lucruri la momentul de fata, dar faptul ca Michelle si al ei suflet au acceptat sa vorbeasca ceva minute cu mine, m-au facut sa uit de totul, macar pentru cateva clipe atat de efemere. Imediat ce am scapat de prietenii lui Michelle si de prezenta lor care ma enerva, am luat-o pe fata si am inceput sa strabatem incet, dar cu o tinta bine definita, acele alei din parcul central al orasului. Sunt colorate de frunzele cazute care se lipisera de ele, oferindu-mi senzatia ca merg pe-un covor natural, atat de frumos si variat din punct de vedere cromatic. Fiecare picatura de toamna, frunzele acestea, sunt colorate - fiecare dintre ele - intr-o alta culoare care-mi bucura ochii. Desi doream sa admir la nesfarsit aceast peisaj rar intalnit de mine, am decis ca discutia de acum este mult mai importanta - asa ca m-am abtinut si concentrat.
- Michelle, nu-i asa ca-i frumoasa toamna? o intreb, hotarat sa o calmez si sa o introduc in atmosfera discutiei inainte de a trece la subiectul propriu zis. Cred ca ai putea zice ca-i anotimpul meu preferat, dintre toate celalalte.
- Da, Eric, raspunse oarecum retinut. Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca ai perfecta dreptate. Degeaba le spuneam tuturor ca ador vara, ca primvavara e asa de speciala, pentru ca readuce totul la viata si ma face sa ma simt din nou iubita - cu toate ca nici acum nu neg asta - toamna ma surprinde cel mai tare. Si nu s-a intamplat asta mereu, ci doar acum am realizat asta. Toamna de anul asta pare sa fie de zeci, poate chiar de sute de ori mai frumoasa decat celalalte. Observi asta? Parca miresemele-i se simt mai clar acum, iar fosnetul funzelor se aude mai tare, anul asta. In linii mari voiam sa-ti zic ca in orasul asta - aparent monoton, din punctul meu de vedere- anotimpurile nu se simt si nu se traiesc asa cum ar trebui. Omul e complet detasat de natura.
- Nu stiam ca esti asa. Adica, continui eu, putin dezamagit de ceea ce am zis, sunt surprins sa intalnesc pe cineva care gandeste asa. Nici nu stii cat de mult inseamna asta pentru mine, mai ales acum, cand realizez ca defapt nu am niciun prieten bun la momentul de fata. Si da, ai mare dreptate in ceea ce zici. As vrea din toata inima sa ne mai vedem candva si sa mai impartasim ceva opinii si ganduri - nu neaparat despre toamna.
- Cred ca ar fi frumos, imi replica Michelle, c-un zambet senin care-i aparu pe fata fetei, din senin. Stii, si eu am aceleasi sentimente si ganduriin legtatura cu ceea ce ai zis tu. Prietenii adevarati in ziua de azi se intalnesc tot mai rar. Oricum, nu cred ca putem vorbi inca de asa ceva, eu nici nu stiu prea multe despre tine, continua ea, aproape razand.
Am observat ca dorea sa ma tachineze prietenesc la momentul acela, dar nu i-am dat importanta acestui lucru, pentru ca stiam ca acum ea doar daduse drumul robinetului care o tinuse inchisa in propria-i fiinta atat de mult. Am ignorat astea si-am trecut mai departe, replicandu-i pe-un ton la fel de calm si prietenesc, plin de interes.
- Haide, ii zic, zambind, sa nu ne mai ascundem atat de tare dupa degetul mic, ca nu cred ca ne auta.
- Sa ne ascundem dupa degete? Cine a zis asta? zise, continuand sa zambeasca.
- Uite, Michelle, stiu ca vrei sa faci sa spun tot ce am de zis direct, si presupun ca nu esti o persoana careia sa-i placa sa i se zica ceva pe ocolite, asa ca o sa incerc sa fac totul cat mai la subiect.
Fata observase tonul meu care nu mai era asa de plin de amuzament. Doream sa o fac sa inteleaga ca e bine sa nu se asunda si, mai ales, in preajma mea.
- Stii, mi se pare atat de ciudat sa ma citesti ca o carte; ma simt asa de citita, Eric, spuse cu pupilele ochiilor dilatate, aproape schitandu-i-se din nou un zambet pe fata.
- Citita!? Michelle, sa ramanem seriosi, te rog. Nu am venit aici ca sa ne prostim, mai ales ca nu avem prea mult timp; prietenii tai atat de manierati si buni s-ar putea intoaarce in orice moment.
Observa ca am devenit serios si se retrase, oarecum, din conversatie. Ma asteptam la asta, doream doar sa ma conving de firea ei. Nu-mi place sa intreb lumea non stop despre firea lor, sau sa le pun intrebari de genul „Zi-mi cateva fraze despre tine, te rog!?” Banuiesc ca va dati si singuri seama de raspuns. Tocmai de accea, imi place sa aflu singur prin diverse motive. Desigur ca, daca Michelle ar afla asta, m-ar considera un nebun si jumatate, asa ca prefer sa pastrez totul un secret, la momentul de fata.
In momentul in care surasul de pe fata-i se sterse, m-am oprit brusc din mers si am apucat-o usor de mana, facand-o sa se intoarca spre mine si sa ma priveasca direct in ochi. Aburi de la frig ii ieseau din gura, iar buzele-i rosii si pline de viata sunt ca un contrast, o antiteza, intre natura aproape moarta si culoarea lor.
- Michelle, uite de ce vreau sa fim seriosi. Te rog sa ma crezi. Doresc a-ti cere urmatorul lucru, si tare mult sper sa accepti.
Pupilele acesteia se dilatara din nou.
- As vrea sa ne vedem maine dupa ore. As dori sa mergem la cofetaria aceea vintage si frumoasa despre care am auzit si citit de cand am sosit aici. Te vreau si pe tine cu mine pentru ca nu am mai fost in partea accea a orasului, plus ca, m-as simti oribil sa merg acolo singur si sa mananc ceva asa de dulce fara rost.
- Oh, Eric, nu stiam ca asta e motivul pentru care vrei sa discutam in particular. Desigur, cu cea mai mare placere as merge cu tine acolo. Maine am ore pana la doua, deci daca aia vrea sa ma astepti la intrarea in scoala la fix, ne vedem si mergem.
Am observat dezamagirea din tonul ei inca din primele cuvinte. Nu doresc ca ea sa-si faca visuri sau spreante de pe acum - defapt, deloc. Nu vreau sa o ranesc catusi de putin sau sa o fac sa aspire spre ceva care nu este posibil. Tot ce doream la momentul de fata si la ce spream, defapt, este sa o apropii asa de tare de mine incat sa devenim prieteni de nedespartit. Nu stiu exact de ce, dar uneori mi se pare a fi ceva egoist.
- Bine atunci, dar nu stiu exact unde mergi la scoala. Mi-a zis mama doar ca s-ar putea sa-mi schimb liceul din semestrul al doilea de scoala. Asta e tot ce mi-a zis pe subicetul asta...
- Colegiul National 1 Septembrie, imi raspune clar si raspicat. Daca nu stii unde este, vii aici si apoi cotesti la dreapta pe Strada Sperantei, care e chiar acolo, iar apoi la stanga pe Str. 1 Septembrie si ai ajuns, continua pe un ton calm.
- Mersi, Michelle. Abia astept, sincer sa fiu.
- Si eu.

In timp ce am mers inapoi catre locul de unde am plecat, am mai schimbat cateva vorbe, nu chiar atat de semnificative, despre locurile din imprejurimi si despre arhitectura locului. Am observat de asemenea, ca Michelle este o pasionata de arta - in special cea veche, romana si gotica. Tot mai multe asemanari descopeream intre mine si ea. Incepuse sa se raceasca tare afara, iar lumina zilei este tot mai tare asuprita de intuneric. Un apus sters, dar misterios se contura in indepartatul orizont, fapt care-mi amintea ca trebuie sa ma intorc acasa si sa zac din nou, pierdut intr-un spatiu de care nu apartin si-o lume in care nu ma regasesc. In momentul in care ne-am reintalnit cu cunostiintele lui Michelle, aceasta a adoptat atitudinea respingatoare si sictirita pe care o avea si cand am rugat-o sa mergem sa ne plimbam. Ei deja stransera patura si asteptau de zece minute sa plece, doar ca din cauza ca fata nu si-a facut aparitia, au trebuit sa stea acolo si sa inghete de frig.
- Ce naiba, Michelle. Parca ziceai ca nu stai mult. Nici prin cap nu-mi trecea c-o sa ma lasi sa crap aici de frig, cu puicutele astea. Ai grija ce faci, ma enervezi destul de tare in ultima vreme, replica Andrei pe-un ton cat se poate de nepasator.
Stiu ca sunt o fire care nu se prea baga unde nu-i fierbe oala, dar dintr-unul sau mai multe motive, am decis ca ar fi bine sa ma bag in conversatie si sa-i reprosez vreo doua mitocanului. Fata suferea din cauza lui si a vorbelor, iar asta este vizibil cu ochiul liber.
- Ma scuzi, dar daca nu incetezi sa vorbesti ca un porc nenorocit cu Michelle o sa fiu nevoit sa intrerup a-ti adresa orice vorba relativ decenta pe care as putea sa ti-o zic si pe deasupra, o sa te si bat mar, intr-un limbaj comun. Esti ca un dobitoc beat cam tot timpul, te sfatuiesc sa-ti revizuiesti comprotamentul si felul tau misogin si patetic - pentru ceilalti neciopliti din cardul tau - de a fi, daca vei vrea vreodata sa ai o persoana care sa te iubeasca, si cu care sa nu te rezumi doar la o pipai intr-un mod dezgustator si pervers. Am observat ca e totul pentru tine - la asta se rezuma relatia, si presupun ca si celalalte relatii pe care le-ai avut sau ai.
Stiu c-am folosit un limbaj cam dur, dar eram gata sa-l bat mar in orice clipa. Nu sunt deloc firea care macar sa se gandeasca la a ameninta pe altcineva, dar nici o mamaliga nu sunt. Calca-ma cat de putin pe nervi intr-un subiect delicat ca asta, adica Michelle - si comportamentul cu fetele in general - ca nu mai iesi viu. In linii mari, cam asta facuse Andrei dobitocul. Simteam cum ma incalzeam tot mai tare cu fiecare vorba pe care o scoteam, cum pumnii si dintii mi se inclestau si strangeau tot mai tare - sangele aproape ca fierbea in mine si totusi, nu-mi dadeam seama de ce ma enervez si ambalez asa de tare.
- Bine, mai. Vezi-ti tu de treaba ta si ai de grija, nu inseamna ca daca esti nou aici nu pot sa-ti aplic ceva dureros. Sa mergem Olivia, nu mai stau in preajma unor increzuti si nenorociti ca astia.
Olivia isi lua la revedere rapid de la Michelle si de la mine, si, disparu pe strada aglomerata, luminata deja de semafoarele monotone.
- Un dobitoc fricos e, ii zic eu lui Michelle pe-un ton deja relaxat, revenindu-mi la normal.
- Nu stiam ca te poti comporta si asa. Ma surprinzi, Eric. Ma surprinzi cu fiecare clipa petrecuta cu tine. (Imi place)
- Pana si cainele domesticit mai musca, ii replic, asternandu-se o liniste de mormant chiar dupa asta.
Fara sa-i mai cer permisiunea la asta, fara sa o mai intreb sau sa ma obosesc sa aflu daca doreste asta, am condus-o acasa pe Michelle. Tot drumul am vorbit, despre nemurirea sufletului si nu numai. Urmatoarea zi avea sa fie reusita, presimteam asta. Iar Michelle e de acord cu mine.

Evident ca ziua urmatoare a inceput pe dos pentru mine. Am un mare noroc ca inca nu mi-am terminat transferarea la noul liceu, temporar, ce-i drept, pentru ca de semestrul urmator aveam sa ma mut acolo unde e Michelle. Nu stiu sigur daca ea a realizat asta, sau daca macar ii pasa, dar am decis sa nu evidentiez asta prea tare. Am ajuns destul de tarziu acasa din cauza ca abia mi-am amintit de unde am venit. Incepeam sa cred ca de acum ea trebuie sa ma conduca pe mine acasa, nu invers. Ca de obicei, mama a facut un scandal monstru din cauza c-am deschis usa casei la venire cu 45 de minute intarziere. Pina la urma insa, am reusit s-o calmez si sa o fac sa inteleaga ca nu mai am zece ani. Sa nu mai vorbim de cat mi-a luat sa o conving ca nu o sa ma violeze nimeni daca intunericul cade si nici ca n-o sa ma rapeasca. Am mai mentionat c-am facut un an si jumatate de karate?
M-am trezit ametit din pat si am realizat ca aproape intarziasem de tot. Am avut un somn adanc si netulburat, asa ca ora la care m-am sculat efectiv din pat a fost vreo doisprezece fix. In doua ore trebuie sa fac si dus, sa mananc si sa si gasesc Colegul 1 Septembrie. Din clipa in care fata mi-a zis ca se cheama asa am avut curiozitatea sa aflu daca prin 1 Septembrie se refera la incepera toamnei sau la vreo alta data neimportanta pentru mine. Speram la prima varianta din toata inima.
Respiram tot mai greu si simteam tot mai tare menta racoritoare din pastaa de dinti, mirosul frumos de brad din hainele pe care aveam sa le imbrac si tot odata, deja imi inchipuiam cum se vor combina si cu parfumul acela care-mi place enorm de mult. Nu stiu la ce se astepta ea in legatura cu ce o sa ma imbrac, dar sunt sigur ca blugi rupti pana mai jos de fund si tricouri mirosind a fum si total neasortate cu blugii nu voi purta nici in ruptul capului. Detestam din toata inima acest tip de imbracaminte. Tocmai de aceea, nestand prea mlt pe ganduri - pentru ca asta e treaba fetelor, cei drept, am luat din dulap o pereche decenta de pantaloni negrii, care cred ca-mi vin relativ bine, un tricou tot negru mirosind a vanilie si-un hanorac maro, care se asorta perfect cu restul.
Nici n-am apucat apucat sa ma pieptan, sau macar sa iau micul dejun impreuna cu familia - si tata care citea ziarul si simtea mereu nevoia de a ne impartasi ceea ce se mai intampla prin lume - ca am plecat spre liceul de unde aveam s-o iau pe Michelle sa mergem spre acea cofetarie. Familia mea e ciudata, dar asta e-o poveste pentru alte timpuri, pe care spre sa nu uit sa v-o impartasesc.

Am iesit din casa cu gandul aruncat in tot alta parte, nefind prea atent la ceea ce se intampla pe strada si prin imprejurimi. Tocmai de accea m-am ales cu o injuratura zdravana de la un sofer nesimsit care, aparent mergea cu vreo saptezeci prin oras. Chiar daca nu am folosit trecerea de pietoni, asta nu inseamna ca putea sa mearga cu atata la ora. Si pe masura ce tot ce intampla astea, realizez tot mai tare ca societatea de azi ma dezgusta tot mai tare. Imi arunc scurt o privire pe ceasul de pe telefon si realizez ca trecusera deja cinci minute de doua fix. Am grabit pasul si aproape ca alergam - nu-mi plcaea deloc sa las pe cineva sa ma astepte dar nici sa ma grabesc ca bezmeticul si sa alerg pe strazi.
- Ai grija pe unde mergi, tampitule!
- Idiotule, vrei sa infund puscarie din cauza ca n-ai capul pe umeri?
Le-as fi aratat eu ceva , dar ma respect prea tare ca sa fac asa ceva sau macar sa le dau o replica - fie ea cat de mica si porcoasa. O, dar cat m-am abtinut. Credeti-ma!
Vremea de afara nu este tocmai stabila - norii negrii cuprinsesera intreg cerul si amenintau orasul c-o ploaie zdarvana ce avea sa ne strice toata intalnirea spre a merge la cofetarie, care deja era aproape distrusa din cauza ca am intarziat. Toata lumea se grabea si parea indiferenta la tot ceea ce se intampla. Cred ca asta e lucrul pe care-l urasc cel mai tare in ziua de azi la marile orase.
Dupa ce am fugit literalmente vreo cateva minute bune, am zarit strada pe care se situa colegiul si tot odata si cladirea in sine, inconjurata de zeci de elevi si masini care se invarteau incontinuu pe acolo. E adevarat ca toata lumea terminase orele. Nu stiam cum aveam sa o vad pe Michelle in toata aglomeratia aia, iar tocmai de aceea am asteptat inca ceva vreme pana s-a eliberat. In timp ce ma sprijineam de zidul rece, am vazut o fata cu parul ondulat pe spate, lung si frumos, care se departa dezamagita de liceu, impreuna cu o alta care semana cu Olivia. In cateva fractiuni de secunda mi-am dat seama ca defapt aceea este Michelle cu prietena sa, care probabil s-a saturat de cat m-a asteptat in frig. O iau din nou la goana si o ajung din urma, punandu-i mana pe umar disperat. Gafaind peste masura si abia putand sa scot cateva vorbe scurte, ii zic fetei:
- Imi pare rau, Michelle, ca am intaziat zece minute. Nu-mi sta-n fire deloc, dar am avut parte de multe incidente neplacute pe drumul spre colegiu, printre care si unele in care aproape am fost calcat de cateva masini. Nu-ti mai zic ca am uitat unde trebuia sa vin si am mai pierdut si timp cu asta.
Pare foarte surprinsa ca ma vede tocmai acum.
- Nu e nimic. Sa mergem, Eric. Pa, Olivia. Ne auzim prin telefon si sper ca o sa fie curand.
Afara se facea foarte frig, probabil pentru ca iarna e aproape aici. Am cutreierat destul de mult pe jos, pentru ca amandoi am decis ca e mai bine sa mergem pe jos decat sa luam autobuzul, ceea ce ne-a oferit mai mult timp ca sa vorbim. Asta am si facut, deoarece pana am ajuns la locul dorit, nu cred ca a existat vreo clipa in care sa nu povestim ceva sau sa se impartasim ceva. Relatia noastra de amicitie pare ca devine tot mai buna. Este exact ceea ce-mi doream. Sunt insa atat de nesigur in legatura cu durabilitatea acesteia si de asemenea stagiul spiritual la care ne aflam. Nu vreau sa trecem peste o prietenie foarte frumoasa, chiar nu doresc asta. Desi nu vreau s-o ranesc.
- Am ajuns, Eric. Sa intram si sa mergem sa ne comandam prajiturile. Nu stiu daca ti-am mai zis cat de bune le fac cei de aici.
- Desigur, Michelle. Pot sa-ti zic Mi.? Mereu mi-am dorit sa te strig asa. Macar in felul asta n-o sa stie nimeni ca ne strigam.
- Nu ma deranjeaza. O sa-ti zic si eu Er. cand am chef, macar asa o sa fim chit, imi raspunse fata, razand discret in timp ce deschidea usa imensa de la cofetarie.
Din clipa in care am vazut cladirea am ramas surprins de arhitectura frumoasa pe care o are aceasta. Totul pare atat de impecabil si calculat - e exact cum am citit prin ziare; defapt, cum mi-a zis tata. Unii oameni din oras o considera a fi cea mai frumoasa cladire. Exteriorul cofetariei e vopsit intr-un alb care aduce putin spre crem, iar puritatea acestuia e dovedita. Nu pot zari nicio crapatura in zid si de asemenea, niciun graffiti care sa distruga absolut, dar absolut totul. Ce-i drept imaginea acesteia e pastrata de doi domni inalti, foarte sumbrii si care par a fi lipsiti de suflet sau de orice alt sentiment. Cred ca, totusi, asa am ajuns eu sa descriu orice paznic care are o structura atletica mai musculoasa si care pare a nu clipi deloc. Marginile cladirii si colturile de la scocuri, dar si aceastea in intregime, marginile de la ferestre si dungile care le separau pe acestea sunt poleite fie c-o imitatie din aur, fie cu foita de aur. Elementul definitoriu care separa aceasta cladire de un palat de tigani este, evident, delicatetea cu care a fost construita si sufletul pus in ea. Nu are forma de palat si nici scocuri idioate nu are, iar aurul (aparent) existent pe ea nu este in cantitati imense, ci doar acolo unde trebuie si cat trebuie, astfel incat sa lase trecatorilor o imagine imaculat de frumoasa in minte. Nu prea am avut timp sa admir totul in detaliu, pentru ca Michelle m-a tarat in interior, dar am tot timpul din lume sa revin aici.
In momentul in care am intrat in cofetarie m-a izbit un miros puternic, dar frumos, de prajituri. Puteam asemana ceea ce vedeam si miroseam cu un rai al prajiturilor, al ciocolatii si al absolut tuturor celorlalte lucruri care contineau zahar. Cu gura gascata am ramas atunci cand am vazut decorul de interior al cladirii. Desi mi s-a parut ca este o incapere mica, aparentele m-au inselat. Totul e vast si vechi, intocmai cum am crezut. Peretii sunt vopsiti intr-un alb imaculat si neatins sau patat, iar pe partile inferioare si pe langa ferestre sunt lambriuri din lemn, care si acum mai miroseau a padure. Geamurile sunt lunguiete si ating pardoseala, iar draperiile care le acopera sunt elegante si legate c-un cordon din matase care ma impresioneaza. Candelabrele imense coborara gratios din tavan, impopotonate cu zeci de mii de cristale care se roteau incet in aer. Sunt prinse de tavan intr-un mod foarte spectaculos, cu niste funii groase care comunicau intre ele si cu celalalte cateva astfel de candelabre. Cred ca daca taiai una dintre funii cadeau toate. Ar fi un dezastru. Nu mult mi-a luat sa-mi dau seama si de faptul ca exista si un alt etaj, aparent. Patru seturi de scari, din lemn, frumos lacuite pe marginea carora se alfa balustradele, atent sculptate, conduceau pe orice urca pe o platforma mai inalta a cladirii, relativ larga, care are forma de dreptunghi - intocmai ca si cofetaria. Acolo isi au locul zeci de mese rotunde, cu picioare groase de lemn si cu scaune intocmai ca mesele, acoperite de fete de masa lungi si curate, pe fata carora se afla farfuriile si tot alaiul care e necesar, aranjate toate intr-o simetrie perfecta. Nici covoarele sau toate celalalte detalii nu sunt deloc mai prejos.

Ma pierdusem, cu siguranta, in profunzimea si frumusetea tuturor acestor lucruri, cand, un domn care parea ca lucreaza acolo se opri si ne adresa vreo cateva vorbe.
- Ma scuzati, domnule si domnisoara - aveti rezervare aici sau nu? As dori sa stiu asta pentru a va putea conduce la masa potrivita pentru dumneavoastra.
- Nu, nu avem, domnule, ii raspund eu plin de respect. Cred ca n-am avut mai mult respect fata de cineva in viata mea. La drept vorbind. Si totusi, de ce ma numea domn?...
- Bine atunci. Doriti o masa la parter sau la etajul intai? De asemenea, o masa de doua sau mai multe persoane?
- Am dori la etaj si, sa fie de doua, te rog, ii zise Michelle, cu un ton nu asa de respectuos ca el meu. Probabil ca ea este obisnuita cu ceea ce este pe aici si se cam saturase sa fie asa de politicoasa.
Pentru mine insa, totul este nou si necunoscut. Am incredere in Michelle si in alegerile ei. Acel domn, probabil domnisor, pentru ca nu pare atat de batran, ne-a pus sa semnam intr-o carte, iar dupa aceasta ne-a condus sus, unde ne-a oferit un meniu si ne-a zis ca in cateva minute va sosi un alt ospatar si ne va lua comanda. Meniurile respective sunt pline cu zeci de mii de pagini de prajituri, de inghetata si de cate si mai cate sortimente de prajituri si alte chestii de care nu am auzit in viata mea.
- Deci, Eric, te-ai hotarat? Vrei sa iei ceva anume? Eu o sa iau o amandina insiropata si cu multa frisca si ceva cirese.
- O simpla savarina.
Michelle a fost surpinsa de alegerea mea.
- Iti plac chiar asa de tare savarinele?
- Le iubesc, mai ales faptul ca sunt insiropate, ii raspund eu cu un interes ridicat.

In clipele urmatoare ne-a fost luata comanda si am mancat cea mai buna prajitura din lume, cu cea mai deosebita persoana pe care-am intallnit-o vreodata. Am vorbit diverse lucruri in timp ce-am stat acolo si cred ca au trecut ceva ore bune.
Inainte sa plec i-am cerut numarul de telefon si am promis ca o voi mai suna si ca ne vom mai vedea. Inca nu i-am zis ca ma voi transfera la colegiul unde studiaza la momentul de fata. Prefer sa pastrez surprize de felul asta in momentul in care chiar trebuie sa le arunc in joc.
Urmatoarele zile am tinut legatura cu Michelle prin intermediul telefonului. E o persoana chiar de treaba - si n-am realizat asta doar acum.
Sper ca n-am dezamagit pe nimeni. (: Succes, Abbeh. si multumim inca o data pentru comentarii.
Hello, hello.
Trebuie sa va marturisesc ca am vrut sa citesc acest fic acum cateva zile, dar nu am avut timp, insa astazi curiozitatea nu mi-a mai dat pace, asa ca aici sunt.
Recunosc ca ador titlul, la inceput nu stiam la ce sa ma astept, nu ca acum as sti mai bine, dar macar lucrurile s-au mai clarificat. Ideea mi se pare originala, dar cred ca ceea ce o face cu adevarat minunata, este eleganta cu care scrieti.
Recunosc ca stilul de a scrie a lui Abbeh il stiam, insa tu Ficton mai uimit, cu adevarat nu ma asteptam sa scrii atat de bine.
Personajele, Michelle imi place cum ai creat-o, imi aduce aminte de Blair, ma refer la maniera eleganta in care se comporta, asta chiar ii da farmec. Eric are un comportament interesant, desi inca nu am o opinie clara in legatura cu el. Cat despre Olivia, ea pare de treaba, cu toate ca felul in care s-a comportat cand l-a cunoscut pe Eric mi-a dat putin de gandit, iar Andrei se incadreaza perfect in tipologia perversului obsedat, enervant si multe astfel de ajective, deci nimic interesant la el.
In fine, cam atat, astept nextul spor la scris si multa imaginatie. Bye.
Hello ..
Ce aveti voi aici se poate numi un fic de succes!
Abbeh, nu sunt in stare sa critic pe nimeni si nimic dar, ar trebui sa introduci mai multa descriere si sa nu mai grabesti foarte tare actiunea.
Fiction, am ramas surprinsa inca de la primul capitol. Descrii foarte bine natura, peisajele totul. Personalitatea lui Eric este atat de minunata. Numai cuvinte de lauda.

Aduce-ti next-ul cat mai repede. Spor la scris!
Capitolul cinci

A cazut o frunza-n calea ta
Ratacind pe-a vantului aripa.
Ai zarit-o si-n aceeasi clipa
Ai strivit-o calcand peste ea.


Cand eram micuta il asteptam pe Fat-Frumos si calul sau alb, dar el, in mod evident, nu a venit. Mai tarziu, asteptam un baiat chipes, inteligent, plin de bunatate, care sa-mi umple sufletul si inima de iubire si fericire, un baiat care sa fie indragostit pana peste urechi de mine, dar nici acesta nu a venit. Acum, ca am mai avansat in varsta am ajuns pur si simplu la concluzia ca eu nu sunt Ileana Cosanzeana, iar Fat-Frumos nu are sa vina niciodata.
Dar daca Eric e Fat-Frumos ? Nu, refuz; daca Eric e Fat-Frumos, atunci cu siguranta nu este Fat-Frumosul meu. Simpla, timida, banala si plictisitoarea Michelle nu se poate ridica la eleganta si frumusetea lui Eric. Am inchis ochii si am oftat adanc; ma durea sufletul, iar daca as fii putut tipa, as fii tipat, daca as fii putut tranti, as fii trantit, dar oare de ce nu le puteam face ? De ce nu ma ridicam din pat si nu ma apucam sa trantesc fiecare lucrusor pe care-l luam in mana ? Puteam, prea bine, sa zbier, dar la ce bun ? Ar fii durut mai putin ? Nu. M-ar mai fii calmat ? Da, dar asta doar pe moment si nu ar fii fost cine-stie-ce-evolutie in starea mea de spirit.
Eram bine, era totul bine cat timp vorbeam cu Eric, nu conta unde, dar cand il vedeam sau auzeam uitam tot ce ma distragea pana in acel moment. Am oftat a mia oara in acea zi, incercand sa-mi inabus durerea; oricat de mult voiam sa ne neg faptul ca mai aveam sentimente pentru fostul prieten nu imi iesea si ma durea cu mult mai mult decat as fii putut suporta. Am pornit radio-ul de la telefon in speranta ca va da o melodie buna care sa-mi schimbe starea de spirit, dar din contra, melodia celor de la Train* pe care mi-o dedicase Alex cu ceva timp in urma ma facea doar sa ma simt si mai rau decat inainte.
I can feel you like a notion that I hope will never leave**

Asa voia si el candva, sa nu plec niciodata, dar apoi de ce m-a facut sa plec ? De ce-a mintit ? De ce s-a trezit tarziu referitor la faptul ca n-are sa mearga ? Nu poate sa-mi spun dupa doi ani ca trebuie sa fie totul gata, ca nu vrea sa-mi faca iluzii ! Cum sa faca una ca asta ? Cum sa ma foloseasca asa ?! Nu eram ranita in orgoliu, ma durea sufletul si inima pentru simplul fapt ca-l iubeam. L-am iubit atunci, il iubesc acum si am sa-l iubesc mereu. A ramas intiparit in sufletul meu, e ca un tatuaj: numele si chipul lui sunt crestate pe inima mea, iar vocea lui e auzita vesnic de urechile mele, ca un ecou placut si dulce. Vreau si acum sa-i aud vocea, dar nu vreau sa-i aud cuvintele, nu vreau sa aud ce spune, pentru ca doare. Nu mai vreau sa doara. Nu mai vrea sa plang, dar nici asta nu se poate.
Si acum ce ? Nu ziceam eu ca sunt indragostita de Eric ? Sunt, probabil, dar daca el nu-mi va spune mai mult … Dar daca Eric are o iubita ? Daca am sa patesc la fel cum am patit cu Alex ? Sau daca are sa ma respinga si sa-mi rupa si el mie inima in milioane de bucatele ?

I'm callin' you
When all my goals, my very soul
Ain't fallin' through
I'm in need of you***


Cunosteam versurile, melodia, totul; pusesem melodia asta atunci cand ma suna Alex, sa stiu sigur ca este el, in fond, il iubeam intr-atat incat pentru el as fii facut orice compromis.
Dar de ce ma suna ? Oare ce doreste de la mine ? Nu i-a ajuns, nu si-a hranit destul orgoliul cu suferinta mea ?
- Da ? am intrebat cu vocea tremurandu-mi.
- Ce faci mai ? Mi-e dor de tine ...
- Imi si imaginez cat de mult, am replicat destul de acid.
- Ce-i cu tine ? Esti suparata ?
- Nu, deloc, sunt intr-o mood extraordinar, imagineaza-ti.
- Ai ramas aceeasi pustoaica ironica cu voce de inger. Te iubesc.
- Imi pare rau, nu imi este foame, du-te si vinde-ti gogosile astea gogonate in alta parte.
- Deci nu ma crezi ?
- Te rog, spune-mi ca faci misto de mine.
- Dar chiar te iubesc.
- Dovedeste-mi.
- Cum ?
- Nu-mi pasa, daca ma iubesti, gasesti o cale, dar sa stii ca nu ai niciun drept sa-mi spui ca ma iubesti, cat timp nu o arati, nu mai ai dreptul sa-mi spui ca iti lipsesc, cand tu ma cauti sau imi raspunzi la mesaje din ani in Pasti ; absolut nu. Stii ce ? Uita ca exist, eu una am uitat de tine !
Am inchis telefonul si am inceput sa plang – de mentionat ca am fost nevoita sa-mi infund capul in perna ca sa nu tip prea tare. Ma durea, o simpla conversatie cu el imi starnea plansul, dar ce era sa fac ? I-am inchis telefonul, stiam ca izbucnesc in plans si nu voiam sa ma auda. Inca-l iubeam. Si asta a naibii de mult si ii spusesem ca l-am uitat. Nu l-am uitat ! Il vreau inapoi, dar ... Nu se poate. Ma resemnez, ma calmez, plang, adorm, disper si apoi ce ? Mor. Asta vreau, sa mor, la dracu, mai repede. Nu vad alta solutie, el era tot ce aveam, tot ce iubeam, tot ce doream, acum nu mai este si am ramas singura.M-am dus in « magnifica » mea baie si m-am privit in oglinda : paru-mi buclat era de-a dreptul ravasit si ochii tristi. Nu ma recunosteam, ma voiam in apoi, pe mine cea frumoasa si vesela, dar simteam ca nu ma pot readuce inapoi, ca acea parte a mea murise, iar fara acea parte eram seaca si plictisitoare, banala si atat.
Am vazut o lama pe etajera si mi-au sclipit ochii. Ce-ar fii fost sa ma sinucid ? Adica, cui i-ar fii pasat ? Ar fii plans ai mei putin dupa mine, dar apoi le-ar fii trecut si, desigur, Olivia si prietenii apropiati, dar Eric de exemplu nu are sa simta nimic. Da, asa fac, ma sinucid. Am dat drumul la apa in cada, cu gandul sa fac o ultima baie inainte sa mor ; macar sa mor curata. Ciudate ganduri am, mai ales ca mor, ce-mi mai pasa ? In orice caz, am lasat apa sa curga pana cand cada avea sa se umple si m-am reintors in camera si-am sunat-o pe Oli. I-am spus sa aiba grija de ea si ca sper sa fie okay, c-o iubesc si ca e cea mai buna prietena a mea, i-am multumit de mii de ori c-a avut grija de mine cand am avut vreo problema si alte chestii d-astea dulci si siropoase, iar ea ma tot oprea si-mi spunea ca nu murim azi sau maine – ah, de-ai stii tu, draga Oli – si ca am innebunit si alte prostii din astea. In orice caz, azi voi muri si gata.
Chiar ma apucasem eu zilele trecute de cartea « Veronica se hotareste sa moara » si imi pare rau ca n-am s-o termin ; poate acolo unde merg vor fii carti, cine stie ?
M-am dus inapoi in baie si m-am asezat in fund, pe jos; mi-am luat telefonul in mana si-am privit poza cu Alex. Nu aveam sa mai fac baie, aveam sa ma sinucid aici, stand jos. Am luat lama in mana, am inchis ochii si m-am taiat. Sangele incepuse sa curga, dar inca nu ma durea atat de tare cum credeam eu ca avea sa doara, inca cinci minute mai tarziu incepuse sa ma usture tare de tot si mi-am lasat bratul sa cada inert pe podea. Vedeam cum se formeaza o mica baltoaca de sange si simteam ca-mi pierd constiinta cu fiecare minute ce trece. Deja totul devenea neclar, bratul ma durea si imi era amortit in acelasi timp si imi auzeam telefonul sunand. Mi-am intors cu un efort fantastic capul si am vazut ca era Eric; era, sau poate ca doar mi se parea, nu am de unde stii, poate ca acum nici nu mai conteaza. Imi doresc, totusi, sa-i fii dat si lui un mesaj inainte de a ma stinge; sa stie ca, in felul meu, l-am iubit. Curand, tot ce-am vazut a fost un mare nimic, imaginea mi se intunecase, de fapt, totul se innegrise in fata ochilor mei si cred ca ma lungisem de-a dreptul podelei, sau, cel putin, spatele meu alunecase intr-o parte si nu mai stateam dreapta. Imi era rece si-mi doream sa ma fii “mutilat” in patul meu cald si curat, dar ce sa-i faci ? Macar sa fii avut o moarte calda, daca viata mi-a fost rece. Curand am auzit tropaituri si tipete, urlete si plansete, si pe cineva umbland la mana care inca-mi sangera si ma durea. Totusi, corpul imi era tot mai amortit, iar cateva minute mai tarziu am auzit sirena unei ambulante, apoi stiu ca mi-am pus o dorinta “sa nu ajunga la timp, sa ma lase sa mor”.
***

Simteam doar o durere cumplita de cap cand mi-am revenit in simtiri si o durere urata la mana stanga, iar gura-mi parea teribil de uscata, de parca nu mai bausem apa de secole. Deh, pacat ca renuntasem totusi la baia aceea.
Oare am murit ? Credeam ca, odata ce ajung in Rai, nu am sa mai simt durere, dar se pare ca m-am inselat. Sau n-am murit ? In fond, eu vad acum totul negru si nu-mi pot deschide ochii, nu ma simt usoara ca un fulg si nici aripi dragute nu cred ca am. Ori am ajuns in Iad, ori sunt la spital. Din nou, tot ce puteam auzi era vocea mea interioara si niste glasuri familiare amestecate cu altele mai putin cunoscute; sincer sa spun, nu puteam deslusi ce spun, nu-mi pasa sincer, speram doar sa mor si sa nu mai simt nimic. Am simtit apoi cum mi-a umblat la mana stanga – am simtit pentru ca m-a durut si un ticait enervant se auzea simlutan cu fiecare bataie a inimii mele. Asa deci, imi spuneam, astia m-au conectat la aparate, sa fie siguri ca nu dau ortu’ popii, dar nu-i nimic, stiti voi, in filme oamenii sunt conectati la aparate, apoi aparatul incepe sa ticaie foarte tare si apoi se aude acel “biiiiip” lung; vin medicii, incearca sa-si resusciteze pacientul, dar el, in final, moare si asta i-a fost. Da, poate la fel va fii si cu mine. Sper ca ai mei sa semneze fisa aceea cu “donatori de organe”, sper ca macar sa fac un bine imens si sa salvez pe cineva fericit, care chiar va dori sa traiasca. De fapt, stii ce ? Imi doresc sa ma trezesc un minut, ca sa semnez eu fisa aceea. Da, stiu, cateodata sunt pur si simplu proasta, dar acum nu mai este nimic de schimbat. Cand eram atat de aproape sa deschid ochii, am auzit din nou voci si glasuri, am simtit ca cineva imi umbla la mana si apoi un lichid rece imi trecea prin vena de la mana ; era neplacut, sincer sa spun si banuiam ca este ceva somnifer sau calmant. Ma enerva, voiam sa ma trezesc.
***
Am reusit, intr-un final, sa deschid ochii si-am observat ca afara e intuneric. Nu era nimeni aici pentru mine, banuiesc, insa-mi doream, ca-ntr-un film de dragoste, sa intre pe usa Eric si sa-mi spuna ca ma iubeste. Intr-un final, am realizat ca daca mor nu rezolv nimic si acum astept sa ma fac bine ca sa plec acasa. Am incercat sa ma sinucid din pricina unei persoane careia nu-i pasa de mine nici cat negru sub unghie si-abia acum, cand mintea-mi este limpede si clara, realizez ca nu are niciun rost. Si tot acum realizez ca nici Eric nu are sa intre pe usa aceea in seara asta. Si nici in zilele ce vor urma si imi va strivi si el, la randul lui, inima ca pe-o frunza ruginie, uscata si fragila ...

*Train – este o formatie.
** When I look to the sky – Train [melodie]
*** Versuri din melodia Callin’ you – Outlandish
am citit la putin timp dupa ce mi-ai anuntat dar mi-a fost prea lene atunci sa va las un comentariu, dar acum mi-am facut timp:P
m-ati lasat cu gura cascata literalmente. chiar nu ma asteptam la un asemenea gest drastic de la Michelle. Mi se pare ca a reactionat prea rapid, fara sa se gandeasca rational desi inteleg ca o doare modul in care el s-a comportat cu ea dar nu trebuia sa recurga la asemenea variante.
nu am vazut greseli dar sincer am fost prea captivata de ceea ce citeam pentru a fi constienta de posibilele greseli, data viitoare o sa ma uit dupa ele:P
De abia astept sa vad ce se va intampla in continuare cu Michelle. Chiar sunt curioasa.
Buna, buna ..In primul rand multumesc Abbeh ca mai anuntat. Acum, acest capitol a fost .. minunat, plin se surprize. Sincer, ma asteptam la orice reactie din partea lui Michelle dupa convorbirea ei cu Alex, numai sa se sinucida nu. Se pare ca se indragosteste de Eric ^.^Ai avut mai multa descrie si actiunea nu mi s-a parut deloc grabita. Fic-ul fostru imi place din ce in ce mai mult. Abia astept sa vad reactia lui Eric la comportamentul lui Michelle. Spor la scris si la idei^.^ Va rog anuntati-ma cand aduceti next-ul.

De-a v-ati ascunselea - Capitolul 6.

In primul rand, le multumesc din nou tuturor celor care au comentat si comenteaza, apreciem faptul ca lumea isi lasa si parerea scrisa. Mda. In al doilea rand, as vrea sa-i multumesc persoanei care ne-a mutat ficul inapoi la "Proza". Yeah, danke.
Capitolul sase.
Toamna, ti-l dedic.
~
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare. ¹


N-o sa mai existe nici durere, nici lacrimi, suspine, nici macar grija sau teama. Nu o sa-mi mai fie foame sau sete, frig sau cald, nu o sa ma mai imbolnavesc sufleteste. Nu va mai exista vara, iarna, primavara, dar nici Toamna. O sa fie un mare paradis alb, fericit. Se presupune ca voi fi implinit, voi simti iubirea Lui, voi straluci si ma voi bucura de rasplata Lui. O sa fie asa frumos.
Insa oare merit? Daca nu ajung acolo, daca ma duc dincolo. Daca o sa fiu acolo... Sufletu-mi va fi corupatorul, la randul sau corput de societate, la randul sau corupta de timp, care, probabil ca, pana la urma este ca mediul de propagare pentru generatii si generatii care au alterat puritatea lucrurilor si-au trimis-o mai departe. O sa ma distruga, o sa-mi distruga sufletul. Nu vreau, dar sunt corupt, nu-mi place, dar n-am ce-i face, nu-mi convine deloc, dar iubesc asa de tare, iubesc sa iubesc si iubirea nu ma lasa, iubeam sa iubesc acum ceva vreme, dar acum iubesc sa iubesc ceva mai putin. Iubind am realizat ca si pacatuiesc, am realizat ca sunt un pacatos mare. De ce? Nu pentru ca a fost o iubire din interese, nu pentru ca am vrut ceva trupesc de la fata, nu pentru ca sunt un psihopat scapat de la ospiciu, ci pentru ca nu am puterea de a-mi controla gandurile. Nu pot sa ma opresc din a o vrea, pentru ca stiu ca e parte din mine, nu ma pot opri din a spera, nici din a tanji, nu pot nimic ce tine legat de ea. Lucrurile exista asa cum sunt si, nu le pot schimba. Dorind aceste lucruri se amplifica reciproc, dau nastere la dorinte si mai mari. Indurerate dorinte, pline de pacate, cred ca as ucide doar ca sa fie a mea. A mea, as dori sa fie mereu a mea, pentru ca fara ea sunt curpins de nimic. Nimicul care exista ma lasa rece si insensibil la tot ceea ce se intampla. Uneori sunt asa de egoist, dar doresc sa supraviesuiesc. Nu ma refer la Michelle, niciodata!... E o fiinta prea perfecta pentru mine, e un ideal neatins, nemodelat, nu doresc sa o stric.
***

L-am lasat de ceva vreme pe Brumarel in spate, iar acum privesc cu ochi neincrezatori in magia lui Brumar, fiorul sau de final care va trage cortina impodobita cu frunze rumenii, sensibile insa, peste un anotimp destul de reusit: Toamna anului asta. Aveam sa ma vad in fata faptului implinit, adica acea zi de treizeci a lunii, care stiam ca va veni destul de curand. Cu sufletul incerc sa mai strang din timp, cu speranta sa-l mai potolesc, doresc printre lacrimi uneori sa fur Toamna si sa o ascund sub pat, sa fac oamenii sa dea uitare ei, sa fie numai a mea, aceasta Toamna, anotimp rustic al sentimentelor de catifea. Nici ploaia trista care cade tot mai rece, care inmormanteaza tot mai multe frunze, le face late, una cu pamantul, nu-mi mai potoleste setea nebuna dupa amaraciune, dupa acest vartej melancolic care domneste in perioada Toamnei. Nu mi-o mai potoleste pentru ca nu mai poate, gandul ca se va termina totul cat de curand topeste orice placere de aceasta la momentul de fata. De-ar fi ploaia sa vorbeasca, sa gandeasca si sa decida, sunt sigur ca m-ar asculta in momentul in care as ruga-o, insistent dar continuu, ca un nebun din ospiciu vorbind c-un copacel din curte, sa se revarse peste trupu-mi. Gasesc o satisfactie nebuna si derutanta in drama Toamnei, in ploaia cea rece, as spera sa mor atunci. Intr-un apus de Brumar in care focul cerului se scalda intr-o ploaie rece, in care pasarile ramase isi varsa ultimul cantec, inainte de-a merge la culcare, peste sfarsitu-mi atat de... nesemnificativ, atunci sa-mi dau si duhul. Si daca ar fi sa mor atunci, as vrea ca dupa sa ma ridice ele in aer, sa ma ia pe-o plapuma din frunze, pe-una chiar din pene. Dupa ce-mi voi fi dat sufletul Creatorului meu iubit, dupa ce-o fi gustat ultima pictura rece de ploaie, sa ma duca-n zbor peste acel lac de dedesubt, scaldat inca-n razele neadormite, stracluind sperante ne-nplinite, spre taramul cel vesnic si sa-l aseze, acolo unde odihneste Toamna, unde iubta-mi sta s-asteapta, cu frunze-n conjurata, acea energie spirituala pentru mine - Toamna - sa vina vremea ei.
Ca un pianist care-si canta dramatic ultima nota, care apasa cu atata pasiune pe acea finala clapa, uneori si-n lacrimi chiar, asa sper eu sa se termine Toamna de anul asta. Asa vreau sa-mi plece iubita, asa sper sa ma lase rece, si chiar daca o face, macar sa fie grandios. Am sperat de cand ma stiu sa aflu unde pleaca ea, unde se duc toate anotimpurile cand le trece vremea, unde-si au veacul pana in anul care va veni, unde stau si asteapta... si unde plange Toamna-mi. Din cele calde lacrimi pe care le vars cand suspin la fiecare plecare a ei, din ele am asteptat raspunsul, am asteptat ca un nebun sa se oglindeasca-n ele raspunsul, in momentul in care stau si ma privesc in oglinda. Sincer sa fiu n-am primit nimic, nici macar un "Nu!". Nu am avut vreun semn de viata de la ea cand nu era aici, e ca si cum m-ar fi uitat, e ca si cum ar fimurit... S-apoi am sperat ca-n ochii-mi caprui va aparea ceva, ca doar au culoarea ei prea sfanta, a Toamnei maro-portocaliu, dar nici acolo nu sa-trezarit nimic, si nici acolo n-a sclipit nimic. Poate ca nu doreste nicicum sa-mi zica unde e si ce face, poate ca are treaba, poate ca e moarta...
Iar daca e sa urasc ceva cu adevarat, atunci o sa trec pe lista sfarsitul toamnei si matematica.

Dar am avut si perioade mai bune-n asta viata, chiar atunci cand eram copil. Nu simteam nimic negativ in suflet, nicio emotie puternica, ca doar eram un copil. Si atunci cand ma bucuram de Toamna, era o bucurie frumoasa, una constructiva. Acum percep si partea distrugatoare a lucrurilor, acum vad si negrul din alb, acum si plang si sper, acum desigur ca nu mai sunt copil. Si realizez tot mai tare ca acel Eric care era odata copil nu mai este, ca s-a schimbat cam prea mult de-atunci, ca noul eu din punct de vedere mintal si spiritual e pe cale de a se distruge, mai ales daca va continua asa. Aveam si-atunci perioade de tristete, dar doar in momentele-n care-mi fura cineva bomboana sau, acea nenorocita jucarie care chitaia. Acum nu le mai suport, acum nici sa le vad nu mai vreau, sa nu le mai vad niciunde! Caci atunci, chiar daca nu le ating, le simt, si ma distrug. Nu mai percep memoriile unei copilarii fericite ca pe ceva frumos, ci un blestem care ma amageste si-mi reaminteste mereu ce frunza patetica am ajus, ceea ce fac mereu, ce-am devenit si din ce ma hranesc spiritual. Sa nu mai zic nimic de cele ganduri despre viitor, caci parca as vrea acum acele pasari care sa ma duca...

Nu stiu si inca nu percep acest lucru intr-un mod clar, faptul ca Michelle ar putea fi cauza acestor ganduri din ultima vreme. Si chiar daca-mi place enorm de mult timpul petrecut cu ea, sa stii tu ca nu e ceva doar alb. Ti-am mai zis de negrul din lucruri, ei bine, ea-mi aminteste constant de trecut, de acele nenorocite relatii care n-au fost relatii, de momentele de ura fata de propriul eu. Michelle nu e de vina, nu stiu cine-ar putea fi, cred ca eu! Incerc timid, timid fata de mine, sa nu repet tot ceea ce s-a intamplat in trecut. M-am lasat prada sentimentelor, au fost mult prea profunde. E imposibil de perceput faptul ca tot ceea ce e prea mult strica - pana si sentimentele! Deci, oare, cum as putea eu sa mentin o atitudine decenta fata de ea, sa nu ma las tras de abis in spate, acel abis al paradoxului creat de catre intalnirea-mi cu trecutul nefast in momentul in care ma vad cu ea, sa reusesc sa fiu un Eric bun... si manierat. Nu stiu, si nu cred c-am sa aflu vreodata. Incerc totul ca la ruleta ruseasca cu ea, probabil ca nu se va sfarsi totul c-an trecut, probabil ca da. Si oricum, noi nu suntem impreuna, ci doar amici. Si nu vreau mai mult de prietenie, nu vreau sa o vad langa mine. Mi-ar cadea jalnica costumatie normala si-ar vedea forma mea spirituala, cred ca as devora-o prin sentimente. E ca si cum s-ar atinge acel apogeu, am sari de pe stanca normalitatii-n marea nebuniei, in eternitate.
Timpul petrecut cu ea la cofetarie a fost lipsit de vreo amagire profunda, am uitat atunci de acestea, as putea spune chiiar ca ea este si salvarea mea. Cum ar putea fi oare si salvarea mea, cannd prezenta ei ma distruge? ... Iar daca viata mea nu e plina de atatea paradoxuri care se intercaleaza, eu nu sunt Eric cel tomnatic, iar ea nu e Michelle cea cu parul plin de bucle. Ciudat mi se pare faptul ca am reusit sa dezvolt atat de multe sentimente numai din cateva intalniri cu ea. Nu am stat impreuna prea mult, nici n-am schimbat prea multe vorbe, e ceva ca Universul: de neinteles. Nu stiu daca ea e ca mine, dar eu din sentimente ma consum. Avansez in relatia cu ea, la momentul de fata, bazandu-ma pe niste iluzii care defapt, daca o sa stau mai bine sa ma gandesc, nici nu cred ca exista. Dar vai, nu vreau sa ma trezesc total din vis! In primul rand as da la oparte valul care ma face sa cred ca ceea ce simt exista, iar apoi, acela in care Michelle chiar avanseaza si ea cu mine, chiar daca e separat, chiar daca nu exista interactiune spirituala aproape deloc intre noi.

Nu stiu... am spus ca nu cred faptul ca inca percep acest lucru asa cum ar trebui. Si revenind la acea cofetarie, am si mancat o prajitura delicioasa, dar atat. Cu Michelle v-am spus ca m-am mai auzit la telefon sau prin SMS-uri, dar stii ce, alea numai SMS-uri nu erau, ci scrisori lungi. Nici acum nu m-am refacut dupa ultima factura la telefon. Scriam toata noaptea, toata ziua si tot scriam, se stergea pana la urma totul, iar dupa zile in care zaceam ca un mort in camera, ii trimiteam ceva de genul "Buna, ce mai faci?". Consider asta ca a fi o inaintare in relatia noastra suberda de amicitie spre prietenie. Stii ce, nici nu cred ca ea simte ceva fata de mine. Nu cred ca are acel simt care ne va face prieteni de nedespartit, chiar nu cred. Si am jurat atunci in parc, c-o voi face sa inteleaga cum e viata cu adevarat, ca voi reusi sa-i trag valul acela de pe ochi si sa vada viata total altfel: s-o vada frumos. Lumea de azi e oarba, e oarba de vai de mine! Nu mai vede nimic in afara de bani, mancare, placeri trupesti si satisfactie din toate punctele de vedere. Dar am sa las asta, incep sa-mi simt stomacul deja in gura...
Uneori meditez prea mult, mult prea mult in singuratatea rece din camera mea si uit sa traiesc. Uit ca am inima, uit ca trebuie sa fac ceva cu sufletul meu, aproape ca uit ca-l iubesc pe Tata care are grija de mine de sus, dar vai, ce prostii zic! Nu-l uit, dar prin faptul ca aproape uit sa traiesc, ma marginalizez si de asta. Doar ma cheama Eric, sunt Eric cel tomnatic, stii?
***

Am si zis ca uneori mai visez astea, sau poate ca nu, dar ziua de azi are ceva care cred ca ma va face mai senin. Seninatatea sigur va veni din negura de afara - aproape ca se porneste o furtuna care va smulge tot. Sper sa-mi smulga si sufletul, sau macar sentimentele. Nu le mai vreau nicicum, deja mi-e greata de ele, sunt un om care a vrut drama, acum o are, dar se-neaca-n ea chiar acum. Cata drama, oare, poate duce-n om in el; mai ales unul ca mine, unul asa de mic.
In momentul in care deschid ochii mai bine, observ c-am uitat sa inchid geamul in seara precedenta, iar acum, pe langa faptul ca afara e foarte frig, iar aerul din camera, implicit, la fel, imi intra si suratele frunze-n spatiul personal. Ma dau jos din pat confuz, fara sa am nimic in cap, dar un gust amar in gura. Sper ca acum nu are drama gust! Imediat ce-mi tarasc picioarele spre geam si-l inchid, am vaga senzatie ca-s ca dupa un razboi rece, ca abia m-am refacut si ca in ziua aceea m-am trezit prima oara de la pat dupa cine stie cati ani de zacut. telefonul sclipeste ca un nebun pe birou, cu 3 SMS-uri necitite de la cineva, cineva pe nume Michelle. Oare de cand nu-mi mai verificasem telefonul?

1-Eric, nu am mai vorbit de aproape doua zile. Sper ca esti ok. Astept un raspuns de la tine.
2-... Raspunde te rog, nici la apeluri n-ai raspuns.
3-Eric?...

In secunda doi am apelat numarul ei disperat, intre SMS-uri era distanta de cel putin vreo zece ore. In momentul in care ea imi raspunde, astept vreo cateva secunde inainte de a zice ceva.
- Michelle...
- Eric!
- Doamne, Michelle, imi cer scuze ca n-am raspuns la SMS-uri, nu stiu daca-ti vine sa crezi sau nu, dar e ca si cum in ultimele trei zile n-am tarit de loc. E ca si cum-
- Deci esti bine, slava cerului!
Am ramas rece fata de replica ei.
- Da, n-am auzit sau vazut telefonul, nici nu mai stiu ce e cu mine, crede-ma. Erm.. cand ne vedem? Ne vedem macar pana se termina weekend-ul?
In momentul acela aud usa de la camera cum se deschide incet, cu mama agitata in prag, care-mi face semne disperate sa o ascult pentru cateva secunde.
- Michelle, stai o secunda, vrea sa-mi zica mama ceva.
- Astept, Eric. Astept.
Dupa ce inghit in gol si pun apelul pe "Hold", mama e ceva de genul:
- Eric, in secunda doi te imbraci ca plecam la bunica. Stii ca trebuie s-o ajut sa punem muraturile, nu stam mai mult de vreo zi sau doua.
Imediat ce a terminat de zis asta, a iesit val vartej din camera. O zi sau doua!
- Michelle, mai esti?
- Sunt aici.
- Plec... plec la bunica si nu ne putem vedea in urmatoarele doua zile sau cam asa. Sper ca nu e vreo problema majora, sper ca esti ok cu asta.
- E ok, Eric. O sa ne vedem in doua zile. Sa ma mai suni te rog, ai grija si...
Se lasa liniste.
- Si ce, Michelle?
- Si la revedere!
- Bine, ai grija!...
Astept ca ea sa incida telefonul ca mai apoi sa-l las si eu jos din mana, am vaga impresie ca imediat ce va face asta se va tranti cu capul in perna si va incepe sa planga. De obicei nu e asa seaca, nu ma evita atat de tare. Acum insa, e ceva ciudat la ea. Stiam ca se abtine de la ceva, stiam ca, cel mai probabil, acum plange. Dar nu ma mai gandesc la toate astea caci numai ma distrug, iar, dupa cum am zis, probabil ca delirez. Probabil ca e fericita, de ce as insinua asta? Cred ca totusi, inca mai am sansa sa ma bucur de acel ceva, care s-ar putea sa-mi aduca fericire azi - ploaia.

Satul in care aveam sa ma duc la bunica nu este unul deloc plictisitor. Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare clipa, pana si acum, ca nu am bunicii la oras sau undeva prin imprejurimi. Mereu mi-am zis ca e atat de frumos sa te retragi intr-un colt de natura din cand in cand, si sa readuci la viata trairi si sentimente fata de anumite locuri si persoane, fata de evenimente din trecut si tot ce se leaga de acest lucru. Sper insa ca aceasta experienta sa nu-mi readuca in cap alte lucruri, ar fi un dezastru total care mi-ar ruina tot acest mers la bunica pe neasteptate. Am in suflet o emotie destul de ciudata care ma face sa tremur usor la fiecare gand ca ma voi duce acolo. E ca o scapare a copilului din mine, pierdut de foarta multa vreme. Nu am vreun gand sa distrug aceasta, probabil ca, o schimbare pentru ceva timp nu mi-ar strica deloc.
Nu stiu insa ce ma voi face cu Michelle, nu vreau sa plec si sa o las asa. Degeaba ma ascundeam dupa deget, dupa niste cortine care ascundeau adevarul: fata aceea chiar are ceva. I-am putut simti amaraciunea in voce, lipsa de interes, i-am simtit lipsa tremurului din voce de fiecare data cand vorbea cu mine. Banuiesc sau cel putin sper, ca nu eu sunt de vina pentru toate acesatea. Si pe buna dreptate ca inca sunt marcat de acea conversatie scurta la telefon. In timp ce ma pregatesc sa ies din casa, in timp ce fac totul pentru plecarea acea, in timp ce, cu nepasare parca, trec pe langa mama care se chinuie sa aranjeze niste borcane, fiecare cuvintel mi se repeta in mine, e ca un ecou infinit care nu ma va lasa niciodata in pace. E vocea ei subtire care parca striga dupa ceva. Insa acum, e nimic. Asta vreau, vreau sa uit si sa traiesc.
- Mama, ai nevoie de ajutor cu borcanele acelea? Stii, stiu ca-n ultimele zile n-am prea mai vorbit si-mi pare rau, dar am incercat sa-mi ordonez putin biblioteca mintii.
- Lasa Eric vrajelile astea, ti-am mai zis ca nu ai de ce sa ma iei pe mine cu metafore si oricum, imagineaza-ti ce-ar iesi daca eu si cu bunica ta am vorbi asa. Saraca mama ar fi mereu ceva de genul: Haaa, ce-ai spus maica? Nu stie maica, maica!
Nu m-am putut abtine sa nu rad putin la ceea ce a zis si, incercand sa nu exagerez prea tare cu aceasta stare de fericire, o iau in brate pe mama. Ce daca am anii astia? Adolescentii isi iau mamele in brate, le iubesc si le respecta: cel putin eu.
- Lasa-ma si pe mine mama cu glumele astea, stii doar ca nu-mi prea plac. Dar hei, daca rad n-o fac din cauza asta, ci pentru ca te apreciez ca incerci. Tocmai de aia o sa te ajut sa ducem borcanele astea jos, la masina.
- Sa mergem, Eric.
Nu am mai fost asa de senin de ceva vreme. Stiu ca va trece foarte curand asta si stiu ca de tinut mult nici nu va mai tine vremea instabila de afara - din clipa in clipa o sa porneasca acele rafale de ploate atat de frumoase. Iar cand am intrat in lift cu mama, mi-am amitit brusc de anii trecuti, in care inca eram in alt oras, in alte timpuri. Si in momentul in care-am parasit blocul si am dorit sa ne indreptam spre masina, am avut mari dificultati in a ne hotari sa pasim afara din scara blocului: deja ploua in rafale.
- Sa lasam putin plasele jos si sa asteptam vreo cinci minute, poate ca vremea se va mai domoli, imi zise mama, putin dezamagita.
- Dar mama, nu o sa intarziem la bunica? Doar mi-ai zis ca te grabesti s-o ajuti cu muraturile acelea si... oh, am uitat sa te intreb; crezi ca as putea sa va ajut si eu pe acolo, in caz ca n-o sa am ce face?
- Taica-tau trebuie sa vina oricum peste vreo cinsprezece minute, asa ca nu ma grabesc asa de tare. Oricum, pe ploaia asta nu stiu ce-o sa ne facem – am uitat sa schimb stergatoarele. Daca o sa ne miscam cu viteza melcului cred ca va fi o realizare.
Imediat dupa ce am oftat a dezamagire, mi-am tras rasuflarea profund, astfel ca speram sa reusesc sa ma droghez cu acel miros delicat al ploii de Toamna care moare, speram sa uit de toate. Si nu-mi pasa daca mama e acolo, conteaza ca ma simt in apele mele. Afara se facuse atat de rece incat scoteam deja aburi de pe nas ca o locomotiva veche si ruginita. Iar daca avea sa se opreasca aceasta ploaie inseamna ca deja am murit: singurul lucru care o mai poate stapani acum din a cadea e frigul; s-o transforme intr-o ninsoare urata si friguroasa, tot mai friguroasa. Mi-e tot mai frica de asta, iar gandul ca se va putea intampla ma baga in pamant. As vrea sa zbor acum, departe de tot, dar nu...

Din 1371 cetatea Rotbavului ² isi are locul intre muntii falnici si dealurile Feldioarei, marginita evident in partea vestica, tot de pe atunci, de Olt. Baltile de pescuit s-au creat ulterior, iar din acea vreme, si satul a prins o oarecare culoare, o alta nuanta, intrucat amatorii pestelui, ai naturii si a locurilor linistite au tot vizitat locul. Iar legendele despre catacombele aflate sub biserica Evanghelica si cetatea ramasa in paragina la trei kilometrii de sat inca dainuie, astfel ca, din cand in cand mai poti zari curiosi cu GPS-urile care cutreiera locurile.
Dar splendoarea locului nu consta neaparat in asta. Niste balti de pescuit si asezarea nu fac dintr-un loc ceva special, ci esenta lui si tocmai ce are acesta de oferit – un fel de specialitate, care, cred eu, ca fiecare asezare o are. Desigur ca o legatura afectiva fragila, dar totodata arzatoare si foarte staruitoare poate amplifica de zeci de mii de ori parerea asupra unui lucru; asa cred ca mi se intampla cu acest loc. Am copilarit aici si am amintiri foarte frumoase, lucruri care m-au marcat si o fac pana si acum. Aici am invatat sa merg pe bicileta, aici am vazut pentru prima data in viata animalele in carne si oase, aici am iubit prima oara... Si chiar daca a fost un amor efemer si copilaresc, sufletul inca imi mai tresalta de fiecare data cand stau si ma gindesc. Tin bine minte cum aveam un loc special, numai al meu si al unui grup restrans de prieteni, unde ne duceam si faceam diverse lucruri. De acolo puteam admira tot satul, pentru ca e un deal deasupra lui, iti oferea deci o vedere panoramica.
- Eric draga, nu ti-e frig? imi intrerupe mama sirul amintirilor, care se revarsau atat de ciuat peste mine.
- Intrebarea e daca tata va sosi mai repede. Nu mi-e asa de frig, dar vreau sa plecam odata. Unde ziceai ca e plecat?
- La cumparaturi pentru bunica. Cred ca soseste imediat. Ah, uite-l!
Abia apuca mama sa termine de vorbit si de zis ce avea sa-mi comunice, ca tata si-a facut aparitia cu masina chiar in fata blocului. Am lasat grabit borcanele in portbagaj si m-am suit in spatele masinii. Acel drum nu avea sa fie lung, iar gandul ca ma voi revedea cu niste locuri dragi ma incanta mereu si ma facea sa uit. Gandul ca Michelle a patit ceva, ca nu e fericita sau ca s-a intamplat ceva ma omoara si acum. Pur si simplu nu pot scapa de el.
Ce m-a surprins insa foarte tare e foaia pe care am gasit-o in geaca pe care nu o mai purtasem de luni de zile. E o foaie impaturita si pe alocuri mazgalita. Desi scrisul aproape ca s-a dus, din moment ce eu am scris-o inca am mai purtut intelege destul din ea. Si pe buna dreptate ca am ramas surprins. Drumul acesta spre tara a devenit dintr-o data asa interesant...
***

Am mers ce-am mers pana cand am ajuns la ultima casa, care avea la poarta un mesteacan mare si inalt; atat de superb, intr-un cuvant. Dupa ce casa se termina... e drum deschis drept inainte. Am iesit practic din sirul caselor si din sat. Oricum, peisajul era superb. Ne-am dat jos de pe biciclete si le-am aruncat pe marginea drumului, cu intentia de a le lua cand ne vom intoarce. Am inceput sa mergem pe ulita aia neasfaltata, ci presarata si batatorita cu pietris, destul de larga...drept inainte; drumul era fara curbe. In stanga si-n dreapta erau dealuri destul de inalte, iar la poalele acestora niste vai adanci si destul de infioratoare. Cu toate acestea, peste tot peisajul era presarat de copaci si arbusti... de diverse culori. In fata nu putea zari altceva decat un sir foarte inalt de munti. Erau in departare, dar nu chiar asa de departe; cat sa fie totul perfect.
Pe masura ce mergeai, drumul o lua la vale, iar apoi urca din nou, mai in departare, ajungand pe dealul din stanga mea, strabatand totodata si valea. Cand am ajuns destul de jos, acolo unde drumul o cotea la stanga spre a urca, ne-am oprit. Uitasem sa mentionez ca soarele a inceput sa apuna deja... iar noi, cum mergeam in fata, ne veneau si ne mangaiau razele lui delicate...din amurg.
" Ar trebui sa urcam , aici, in dreapta... poate vedem apusul". Nu mai stiu ce a zis ea sigur, dar stiu ca a aprobat, cu toate ca era ingrijorata ca ar trebui sa ne intoarcem. Am convins-o, pana la urma. Asa ca am inceput sa ne urcam pe dealul ala din dreapta mea, cum ar veni. Era ceva de urcat, printre arbusti si tufe. Acolo obisnuiam, din cand in cand, sa venim cu sania si sa ne dam. Pe masura ce urcam, ne tot uitam in stanga... pentru a vedea apusul.

Soarele era aproape deasupra muntilor, dar si putin la acelasi nivel cu el, astfel incat, razele acestuia atingeau pamantul dupa cum erau culmile muntilor.
Urcusul a fost destul de abrupt si amuzant, intrucat am ras aproape mereu pentru ca ma impiedicam de radacini sau mai stiu eu ce. Totusi, intr-un final am ajuns undeva sus. Stiam ca pentru a fi totul perfect, trebuia sa mai mergem in fata putin. Cum am terminat de urcat, imediat in fata noastra isi face aparitia un drumulet de tara... care, am realizat noi mai tarziu ca era aleea pe care voiam sa mergem de la bun inceput. Am trecut gardul care ne impiedica, cu chiu cu vai, dar in final l-am trecut. Era doar iarba; probabil era pamantul cuiva, dar tot ce stiu este ca era plin cu iarba si trifoi... atat de moale. Am mai urcat putin... pentru ca peisajul se mai inalta cu cativa metrii in sus. Am stat cateva momente sa ne tragem rasuflarea, dupa care ne-am ridicat si am mai mers doar cativa pasi pana sa atingem perfectiunea...
Ne-am intors capul spre dreapta; atat a fost. Am simtit ca plutesc. Am simtit ca am pasit intr-o alta lume; o alta dimensiune. Niciodata nu am stiut ca zona Rotbavului putea fi asa de frumoasa. Pe acel camp cu trifoi si iarba... pe acel camp am gasit perfectiunea. Am gasit fericire si, am gasit multumire. Soarele apunea in adevaratul sens al cuvantului. Nu stiu cum si de ce, dar totul parea ca era acoperit cu o ceata, dar nu era ceata. Era ceva mai special. Puteai vedea cum razele soarelui trec pe unde pot, din cauza muntilor si, se rasfrang pe pamant, unde eram noi... Muntii erau indepartati.. foarte cred... dar erau asa de inalti, cel putin pareau, incat nu ni se parea ca se aflau la o asa mare distanta de noi.
Pe masura ce, incetul cu incetul, bila aia rosie, cu galben mai mult se lasa dupa munti, totul prindea o culoare frumoasa.. totul parea... nu stiu, mai luminat, mai colorat, vedeti parca cu alti ochi lumea; atmosfera tipica apusului, dar care atunci era de milioane de ori mai frumoasa. Am inceput sa facem cativa pasi in spate... iar dupa ne-am trantit jos; pe iarba. Nu stiu daca s-a intamplat din cauza ca am vrut asta sau pentru ca altfel nu se putea. (Intelegeti voi sentimentul). Am inceput sa ne uitam... sa privim soarele cum apune intr-un mod atat de melancolic si tacut, atat de misterios, dar totodata asa de frumos. Stateam unul langa altul... Momentul a fost de-o intensitate si de-o emotie maxima. Natura in sine ii apropie pe oameni, in unele cazuri.
Nu pot reda ce se intampla, ce simteam in cuvinte. Nu exista cuvinte care sa exprime o traire asa de frumoasa. Nu poti intelege despre ce vorbesc decat daca ai trai ceea ce zic.
Am stat asa, cred ca vreo zece minute, dupa care ne-am ridicat si am mai mers in spate putin. Am descoperit ca dealul pe care ne aflam - adica marginea de deal, este de fapt ca un fel de corn, foarte ridicat de relieful dealului propriu zis, de unde puteai vedea totul. Cand zic tot, ma refer la tot. Daca te uitai in directia apusului il vedeai din toata splendoarea posibila. Daca te intorceai insa cu spatele... realizai ca se vede tot satul. Tot satul il puteai vedea de la inaltimea aia. Totul era asa de frumos si unic. Cum razele se rasfrangeau asupra lui, casele aveau o culoare unica. De fapt, nici unul dintre noi nu a stiut in care parte sa se uite. Era ca si cum raiul ar fi venit pe pamant pentru cateva zeci de minute, in care soarele apune. Ne-am asezat acolo jos, si am stat asa, unul langa altul, conectati prin telepatie, transmitandu-ne sentimentele si trairi de la unul la altul, pana ce soarele a apus. Am gustat ultima raza de soare care a reusit sa treaca de culmile muntilor. Am facut tot ce se putea ca sa traim la maxim un astfel de moment; cel putin eu.

Ne-am ridicat, si am inceput sa fugim la vale pe dealul abrupt, acoperit in totalitate cu iarba, insa. Ea a luat-o la vale, dar eu am ramas o clipa pe loc. Mi-am intors capul pentru a mai vedea o singura data locul unde am gasit perfectiunea... unde am gasit fericirea si implinirea in acelasi timp. Mi-am promis ca o sa mai vin acolo de cate ori am ocazia. N-am mai fost acolo, de atunci...
" Asteapta! Vin si eu".
Dupa care am luat-o la vale, fugind, dar cu regret...³

***

Am terminat de citit acea foaie in lacrimi. Stiam bine de ceea ce scrisesem acolo. A fost acum vreo doi ani prin Aprilie, atunci cand am mai fost la bunica si m-am intalnit cu o prietena veche. Am fost asa de entuziasmat incat am scris tot imediat ce-am ajuns acasa si de asemenea si pe masina, in drum spre oras. Dar nu-mi amintesc de ce am uitat de ea si-am pus-o-n geaca, probabil ca s-a intamplat ceva.

Nedorind ca parintii sa ma vada in starea asta, m-am sters repede de lacrimi si-am scos din buzunar telefonul. Aveam de gand s-o sun pe Michelle sa vad ce se mai intampla cu ea. Sunt tot mai nelinistit si ceva imi zice ca sigur nu e ok. Probabil ca suntem telepatici; mi s-a mai intamplat pana acum, dar nu intr-o mainera foarte delicata. Cred ca asta e un alt motiv pentru mintea mea nebuna pentru a o considera pe Michelle o persoana potrivita pentru a o face prietena cat se poate de buna. Nu stiu inca ce vreau de la ea si nici ce mi-as dori odata ce devenim buni prieteni. Nu doresc sa fie prietena mea, inca am asta in minte. N-as dori deloc asta, ar distruge la un momentdat tot ce am incercat sa construiesc. Si oricum, Micelle nu ar fi cu un tip ca mine, nu cred.
In disperarea mea am scos telefonul si am format cat se poate de repede numarul ei, iar in momentul in care am vazut ca intra robotul, am inghitit in gol si-am trantit la loc in buzunar telefonul.
- Mama, cat ai zis c-o sa stam la bunica? i-am zis repezit.
- De ce? Parca ziceai ca abia astepti sa ajungi acolo, imi replica aceasta.
Uram cand mama ma punea sa-i zic de ce aia, de ce cealalta. Nu inteleg de ce parintii au mereu nevoie de argumentari la niste simple intrebari, la care, evident, se asteapta niste simple raspunsuri.
- Am... un proiect de facut pentru saptamana viitoare si nu stiu daca o sa am suficient timp daca vom sta mai mult de o zi sau doua. Deci, crezi ca ai putea scurta in vreun fel aceasta minunanta vizita sau, macar, sa gasesti vreo cale ca sa ma intorc mai repede.
- Nu, Eric. Nici macar sa nu te gandesti. Trebuia sa ai capul pe umeri si sa-ti iei cu tine tot ce ai nevoie, doar nu crezi acum ca vom pleca mai repede si vom strica bucuria vizitei la bunici ca sa-ti faci tu cine stie ce proiecte. Nici n-am certitudinea ca tu defapt ai un proiect.
- Dar mama! Credeam ca ai incredere in mine...
Evident ca nu asta e motivul pentru care sunt disperat in a ma intoarce mai repede acasa. Fara sa-mi mai zica ceva si fara sa-i mai dau vreo replica, ma retrag incet pe bancheta din spate si scot din nou teleofnul. Aproape ca mi-e frica sa apas pe butonul “Call”.
Inca de la bun inceput am avut in minte faptul ca o relatie cat se poate de mica cu Michelle ar implica sentimente foarte delicate si ganduri ca acesta. Chiar daca nu am ajuns sa tin la ea ca la o sora sau ca la o prietena foarte buna, am o legatura afectiva puternica fata de ea. Si+am simtit-o inca din primele clipe in care am stat cu ea. Am simtit-o din zambetul ei, din privire si din par, am mirosit-o din hainele ei si-am presupus ca se va intampla oricum. Si desi sunt o fire mai retrasa si nu doresc sa ies cumva din sfera normalitatii cotidiene, ci a ramane un tip anonim si fara vreo insemnatate prea deosebita, toate principile pe care le am si ceea ce doresc sa fac si sa urmez este pe punctul de a se schimba complet. Simt asta de mult si vine tot mai aproape de mine, o sa ma corupa tot mai tare. Eric se va transforma din nou. Si va intrbeati care au fost fazele lui Eric, viata sa teoretic - si practic ceea ce a constituit-o? Ei bine, nu cred ca as putea spune acum, nu chiar acum.
Cand mi-am ridicat ochii inca aproape lacrimati din podeaua stearsa a masinii la care ma holbam de ceva vreme, am constatat ca afara inca ploua cu galeata. Nu stiu de ce n-am dat importanta ploii care izbea violent geamul din fata al masinii – cel mai grav e ca nici nu am auzit-o. Presupun ca am fost prea aprofundat in toot ceea ce-am gandit si ceea ce mi-am propus. Credeti-ma, e mai mult decat a fost aici lasat scris.
- Mama, mai avem mult pana cand ajungem? O intreb plictisit.
- In cinsprezece minute ar trebui sa fim acolo, imi replica aceasta c-un ton plictisit, scanand vizual harta imensa pe care incerca s-o impatureasca, ajutindu-se de bordul masinii. Tata pare foarte incordat ceea ce ma sperie, pana acum mi se parea a fi foarte relaxat atunci cand conducea. Probabil e din cauza ca nu vede nimic in fata din cauza ploii, chiar daca stergatoarele sunt date pe viteza maxima.
O mai apelez pe Michelle o singura data inainte de a ajunge la bunica, fara rezultat insa. Aceasta nu raspunde si pace. Aveam sa aflu mai tarziu si de ce.

In momentul in care parcam in fata curtii bunici, vremea de afara parca se facea tot mai urata. De tunat si fulegart nu se putea caci de obicei, din cate stiu eu, nu prea se produc descarcari electrice in cer in perioada asta a anului. Cu toate acestea, gandul ca tot ce e afara s-ar putea transforma in niste bila de gheata imense nu incheteaza sa ma sperie nicicand. Tata isi pune o valiza in cap si, cu chiu cu vai, reuseste sa duca bagajele toate in pritvorul usii, inainte ca noi sa ne comobram din masina. Acesta ne zise sa asteptam in masina pana cand ploaia se va mai fi domolit. Dar nici vorba , nici macar o raza de speransa pentru hainele noastre uscate si pentru piele atat de calda. Ma simteam asa de bine acolo, in acel spate al masinii, pe vremea de afara. Faptul ca trebuie sa ma dau jos din clipa in clipa ma nelinisteste si-mi strica orice strop de bucurie.
- Eric, da-te acum jos si fugi sub streasina casei, eu cu mama venim indata.
Am aprobat foarte rapid din cap. Stropii de ploaie m-au udat indeajuns incit sa ma faca sa tremur aproape. M-am murdarit cu noroi pe drumul spre casa, evident asta insemnand ca trebuie sa ma descalt inainte de a intra in casa. Desi bunica nu este chiar asa de stricta in ceea ce ne priveste, curatenia in casa este cit se poate de sfinta pentru ea.
Imediat ce am intrat in casa extenuati dupa un drumd estul de obositor, am inceput sa stam la taclale in care, evident, mama a vorbit mai mereu. Si a tot vorbit, iar gura ei parca nu mai tacea. Rasetele fortate ale tatei care rasunau toata casa si toata foiala aceea incredibila in care despachetam interesati borcane de zacusca si faceam schimb de muraturi intre noi nu ma incantau absolut de loc, ca sa fiu sincer.
- Buna, mama! Ce mai faci! Parca nu te-am mai vazut de-un car de ani, ii zise mama in timp ce-o pupa pe ambii obraji, aplecandu-se greu, tinand cont de faptul ca mama e mai inalta cu ceva fata de bunica.
Ai zice ca batraneii astia cresc invers. Speram din toata inima sa nu ajung si eu asa. Si pe buna dreptate ca tot ce speram care sa fie legat de perioada batranetii e legat de moarte; daca o sa fie sa mor atunci, as dori sa o fac langa persoana iubita, cu gindul impacat ca mi-am trait viata exact asa cum am dorit.
- Buna, draga mea. Nu ne-am mai vazut de mult timp, asa este. Si tot mai batrana ma fac, mie frica ca-ntr-o zi nu ne vom mai recunoaste, spuse bunica intr-un mod simpatic, in timp ce-i sclipeau ochii la mine.
Sunt sigur ca se va lua imediat si de persoana mea, iar asta nu va dura foarte putin. Dar mama ma salva miraculos.
- Si spune-mi, ce-ai mai facut pe aici? Cum e tata? Cu gospodaria merge bine. Am auyzit de la vecina aceea a ta care mai vine prin oras si se oprelte din an in Paste pe la noi, faptul ca te plangi destul de de des ca n-ai cu cine sa te ajuti, ca tata nu este suficient si ca aceasta gospodarie nu mai poate fi intretinuta. Nu-i asa?
- Eh, da draga, dar asta a fost acum ceva timp. Am realizat ca daca o sa gandesc negativ nu ma va ajuta de loc, asa ca am decis sa nu-mi mai pese. De ce ca fiu eu proasta satului care se agita cand toate celalalte cucuvele, ca s-aia a lu Adochitei, care sta toata ziua ca nebuna-n pat si tipa la barbatuso ca nu-i aduce aia, ca nu-i face cealalta. Fac ce pot si Dumnezeu cu mila!
- Eh, asa da mama. Dar ia zi-mi...
Mama fu intrerupta de chiar bunica, spre dezamagirea mea.
- Vai, dar ce avem noi aici? Cine-i tanarul asta falnic si frumos, inteligent si adorabil? Cine-i oare... cine?
- Haide, bunica, ii zic eu putin jenat, ca de fiecare data.
- Pai n-am dreptate? ma-ntreaba ea mirata.
Am ramas din nou fara replica.
- Ia spune-mi, Eric, ce mai e nou?
- Ma stii tu, nimic nou. Nu sunt genul care sa faca lucruri noi.
Tat interveni brusc. Probabil ca-si daduse seama prin ceea ce trec si se gandi sa ma salveze – macar de data asta.
- Ce-ar fi sa despachetam toate astea si sa continuam dupa? Haide, e mai convenabil asa. Va puteti ocupa si de toate cele cu muraturile tot atunci.
Bunica a ras in semn de aprobare, iar mama doar zambi.
Am de gand sa ma retrag intr-o camera putin vizitata, probabil de prin fundul casei, iar acolo sa adorm pana ce seara va veni. Imediat ce observ ca acestia sunt prea ocupati cu despachetatul si gustatul muraturilor de anul trecut, care trebuiau aruncate pana la urma, si, de asemenea pregatirea noilor borcane, ma strecor afara fara ca sa fiu observat in vreun fel sau altul. Si chair daca unul dintre cei doi parinti m-ar fi vazut, acestia n-ar fi zis nimic, probabil pentru ca mai au si momente in care ma inteleg. In drumul meu complicat spre acea camera regasesc obiecte de mobilier si lucruri de care imi aduc desigur aminte, ceva amintiri uitate si de mult prafuite care abia acum ca ies la iveala. N-as indrazni sa ma ating de ele, mi-e mult prea frica de faptul ca as distruge armonia lor perfecta.
Ma trantesc pe pat imediat ce ajung unde-mi propun. Se pierde totul in ceata in timp ce simt cum ma invart cu camera. In scurt timp, tot ceea ce mai pot zari sunt niste corpuri foarte subtiri, in departare. Mobila are forme asa ciudate, iar imaginea ploii de afara nici ca o mai percep. Nu mi-am imagtinat niciodata ca adormitul poate fi o asemenea arta. Cert este ca aerul de aici imi face extrem de bine. Si nici lumina n-am mai perceput la un moment dat chiar daca inca nu adormisem, probabil ca si curentul se luase de la furtuna. Tot ce mai aud sunt picaturile de ploaie care-mi bat spre geam, le aud, le simt parca inca, dar dispar si ele incet. Si adorm si ma pierd. Dar Michelle?

Am cel mai nelinistit somn din lume pe care l-as fi putut avea vreodata. Capul imi vuie a prapad, iar parca tot corpul ma sageata si nu-mi da pace. Nu ma puteam trezi nicicum. Nici cand telefonul care suna obsesiv si, din cauza virbatiilor misca dulapul acela vechi, nu am putut sa ma misc, sa ma scol si sa-l ridic. Sunt captiv de propria-mi fiinta. Daca e Michelle, daca e ea si nu-i pot raspunde? Aproape ca-ncep sa lacrimez, as face orice sa scap de asta. E ca si cum nu mi-as mai dori sa dorm niciodata. Si lucrurile evident ca iau o intorsatura foarte urata si mai incolo. Sunt Eric, asa ma cheama, dar de ce traiesc? Cuprins sunt de o transa ciudata. Simt ca innebunesc, ca ma propulsez spre alta forma de existenta. Si de ce mai aud inca voci? Si cred ca plang deja.
- Eric, Eric! Eric, trezeste-te! o aud pe mama urland. Mama, daca nu reusim sa-l trezim chem salvarea, ii zise bunicii. Draga, da-mi apa rece.
Dupa un moment de liniste in care insa tensiunea se imtea pe deplin, mama continua:
- Dumnezeule, copilul asta arde. Ce are? Ce poate sa aiba? Trebuia sa stai cu el, nu trebuia sa-l lasi. Dar vai, ce proasta sunt, sunt o proasta... stiam ca va pleca si ca se va duce aici departe de toti. De parca nu l-as cunoaste.
Abia ca devenisem cat de cat constient ca sa ii aud cum se cearta acolo intr-un mod imposibil. Starea cred ca mi se agrava, desi nu stuiu ce am. Simt valuri de caldura prin tot corupul, ii simt compresa mamei care-mi maseaza fruntea, simt si apa care se evapora pe masura ce secundele, care se simt ca ore intregi, chiar ani, trec. Si am chipul lui Michelle in fata in toata agonia asta. Ma rog cu sufletul fara sa constientizez asta, iar chipul ei imi apare constant in cap. E ca o zarva imposibila. Ce am? Ce pot avea?
- Eric, ne auzi? Urla mama din nou. Nu, cred ca trebuie sa chem salvarea. Si stai sa vezi can afla si ce-am de-i zis. E imposibil, ce cosmar, o ce cosmar.
Saraca mama, nu suportam s-o vad asa. Aproape ca e si ea-n lacrimi, aproape ca plange. Nu stiu de ce, nu stiu ce doreste sa-mi comunice. Dar incerc sa-mi revin in simtiri cat s-o linistesc, cat sa-i fac bine pe toti din acea incapere.
- Sunt bine, ii zic.
Imi si dau seama de ceva si continui.
- Nu va mai faceti probleme... Probabil ca am avut o cadere de calciu urata tare, dar nu am habar de ce. Bunica...
- Da, Eric? Se repezi ea.
- Adu-mi te rog un pahar cu apa. Nici sa-nghit nu mai pot.
Fugii cat de repede putu sa-mi aduca acel pahar cu apa- In urmatoarele cinsprezece minute am stat ca un bolnav rezemat de pat si am tot baut apa, tremurand cum nu se poate, cu mama langa mine masandu-mi incheieturile de la mana si cu bunica pe cealalta parte, care conversa intrerupt cu mine. Pe tata il vad mai mereu in pragul usiii, stand ingrijorat si mai privindu-ma din cand in cand.

Cand aproape imi revenisem de tot in simtiri si aveam un control oarecare asupra organismului si asupra starilor, mi-am amintit inevitabil de Michelle si de posibila starea a acesteia, de telefonul care acum ceva zeci de minute suna in disperare. Acum e tacut, totul e tacut. Nu se poate sa fie mai tacut decat atat. I-am cerut politicos bunicii telefonul de pe dulap, in speranta ca voi afla cine dorea sa ma contacteze asa de urgent.
- Se pare ca nu cunosc numarul asta. Nu l-am in telefon, zic asta uitandu-ma catre mama si dand din cap in semn de dezamagire.
Sclipirea din ochii ei e asa de pretioasa. Parca si buzele-i tremura. Sunte pe punctul de a o intreba daca stie ceva despre ce se intampla cu toata lumea, dar telefonul incepe din nou sa sune. Probabil ca una dintre cele doua femei observa numarul care ma apeleaza. Apasa si raspund.
- Alo? Eric. Si tu cine esti?
- Eric? Esti Eric, parca asa te stiam ca te cheama. Asa te avea in telefon Michelle.
- Michelle? Ce e cu Michelle? Cine sunteti?
- Sunt mama fetei, dragul meu.
Femeia avea o voce devastata, suspina si plangea necontrolat. Abia o puteam intelege ce Dumnezeu zicea. Nu cred ca lega frazele sau macar sa construiasca propozitiile intr-un mod decent. Spre surpinderea mea absoluta, chiar atunci cand am incercat s-o intreb mai multe despre ce dorea sa-mi zica, mama s-a repezit la mine si mi-a smuls telefonul din mana foarte agitata, iar, dupa ce i-a mai zis trei vorbe femeii, l-a inchis si la aruncat undeva pe podea.
- Mama? Ce Dumnezeu se intampla? Femeia aia era in lacrimi si era mama lui Michelle! Presupun ca..
- Prietena ta, era prietena... sau ma rog, amica ta.
Simteam cum creste-n mine totul. Simteam cum o sa cad lat in secunda doi. Nu mai am aer si ma strange imposibil ceva de gat, sistemul meu nervos si probabil ca absolut toate glandele au luat-o razna. Nu se vrea a se stie prin ce transpiratii cumplite am inceput sa trec. Si asta intr-un interval de cateva secunde. Starile mele se schimba asa de repede, incat nu mai stiu cum ma mai cheama. De ce traiesc? E un infern.
- Cum adica era prietena mea? Esti nebuna? nu mai pot constientiza ce-mi zice, arunc in persoane cu cuvinte fara sa le judec.
Si afara inca ploua, edivent. Simteam cum iadul se cobora pe pamant. Am nevoie de Dumnezeu acum mai mult ca oricand. Stiam deja ce s-a intamplat, vazusem de nenumarate ori in filme toate acestea. Dar nu pronunt.
- Eric, nu stiu cum sa-ti zic, dar, nimeni nu stie cum, Michelle e acum la spital pe-un pat, au gasit-o cu venele...
Tasnesc salbatic de pe pat si trag dupa mine tot dulapul de langa el, sparg vreo trei vaze, dar nu ma opresc. Si n-am de gand. Fugeam spre masina aproape dezbracat de orice haina, in frig si-n ploaie. Dar fugeam c-un scop: trebuie sa ajung la ea si daca e ultimul lucru pe care-l mai fac. E fara rost a descrie vreun sentiment la momentul de fata sau a incerca a surprinde orice altceva. E un vartej continuu fara logica. Fac actiuni la care astept anumite reactiuni total ilogice. O asteptam pe mama sa vina si sa porneasca masina, sa zboare catre fata. Nu mai e loc de plans, de ce sa plang acum cat inca mai e speranta. Si parca nu mai e Eric, nu mai e el. S-a transformat intr-o bestie nebuna care are un singur tel si-o tinta stabilita. Si nu stu daca da, dar probabi mama se intrebam cum ai putea opri un tren care deraiaza. Nu cred ca doreste sa primeasca raspunsul de la mine, chiar nu...
***

Nu-mi pot aduce minte in niciun chip cum m-am urcat in masina cu mama si nici prea multe din drumul catre oras. M-am rugat continuu ca ea sa stea in viata. Se inoptase de foarta multa vreme, deci probabil e deja trecut de mizeul noptii. Nu cred ca acea cadere de calciu a fost intocmai asa. Nu cred ca mi s-a facut rau din cauza asta. Si cred totusi ca e ceva mi mult de-o simpla telepatie intre mine si acea fata. Dar nu inteleg de ce am reactionat asa brutal si isteric, de ce? De ce sunt asa de afectat cand noi nu ne-am vazut decat de cateva ori. Michelle nu e nici macar o buna prietena oficial, inca n-a ajuns la stadiul asta. Dar eu cred ca o consideram asa. Ca pe o sora sau ca pe o buna prietena , poate chiar mai mult decat at’t. Desi nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru ea la momentul de fata, stiu sigur ca e ceva foarte puternic. Insa intrebarea „De ce” va dainui mereu. Pentru ca nu stiu daca-mi voi putea da seama vreodata ce ma poate lega asa de devreme de ea. Si refuz sa cred ca – s indragostit, pentru simplul fapt ca nu sunt.

Iar cand am ajuns la spital, nici flori n-am avut sa-i duc. Nici macar curat n-am putut sa fiu. Aratam groaznic, ca de dupa razboi. Si vorbesc la propriu. Mama a trebuit sa le dea mita asistentelor ca sa ma lase-n halul ala in spital in camera fetei. Un grup de femei de serviciu curatau noroiul de pe mine. Vazand ca le fac numai probleme mi-am lasat papucii undeva-n spatele meu. Si ce mai aveam pe mine? Un tricou rupt si niste pantaloni plini cu noroi – la minus zece grade cate sunt acum afara.
Nu indrazneam sa intru-n camera ei sa nu se sperie, nici frumos nu aratam. Daca nu ma va mai placea asa cum sunt? In momentul in care imi recuperez rasuflarea normala deschid usa salonului. Michelle doarme, cel mai probabil. Si daca nu, sigur e intr-o transa profunda. Are masca de oxigen si zeci de tuburi in vene, e bandajata la una dintre maini foarte bine.
Iar dupa ce inchid usa la camera ma trantesc frant langa patul ei si o tin de cealalta mana, incat incep sa plang si sa tremur. Desi doresc sa n-o trezesc, aceasta ma observa. Iar cand imi pronunta numele simt cum imi sare inima din piept. Cu vocea ei ragusita-mi zise:
- Eric...
- Michelle...
Incepu sa planga astfel ca orice tetativa de a mai vorbi deveni imposibila.
- Dar taci. Taci si dormi. De nu voi veghea asupra ta, mort sa fiu si linistea sa nu mi-o gasesc niciodata. Si nu mai plec nici mort, nici viu, nici vaporizat, sunt aici. Si dormi acum.
Dar degeaba. Ore intregi am tinut-o complet strans de mana. Lacrimile care-i curgeu le mai stergeam din cand in cand, dar durerea si toata amaraciunea nu puteam. Nu pot inca asa ceva. Si tot nu stiu de ce.
Salon al ororilor, caci doar asa se putea numi. Toata nopatea s-au auzit suspinuri si durere simtita peste tot, iar baltoaca de lacrimi care s-a format speram sa stearga oarecum toate astea. De ce nu putem trai fericiti?
Daca faceti critica, excludeti greselile de tastare. N-am nevoie sa stiu de ele, nu va obositi, nu ma ajuta. Multumesc. Sper sa-ti recuperezi netul repede Abbeh. si sa vii cu nextul. Iti doresc succes. Sper ca nu v-am dezamagit cu acest capitol. Ce-i drept l-am scris intr-o perioada grea din punct de vedere emotional.

¹ strofa din poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu.
² denumirea de Rotbav aleasa drept nume pentru satul in care se afla bunicii lui Eric este reala, iar alegerea ei a avut la baza admiratia mea fata de acel sat. Acolo stau si bunicii mei. Diverse informatii (ex. ani) au fost preluate de pe Wikipedia.
³ punctele de suspensie in exces si / sau alte repetitii / greseli evidente or what-so-ever, le-am lasat asa pentru ca am dorit sa evidentiez timpul care a trecut si naivitatea si cat de stangaci era Eric acum vreo doi ani.
Doamne Rares, cand te apuci de scris nu te mai opresti, rar, rar gasesti un fic cu un capitol atat de mare.
Eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii , dar descrierea satului, amintirea lui Eric, despre copilaraia petrecuta acolo, bucuria bunici de-ai vedea acolo pe totii , m-au facut sa simt pentru prima data emotia si dorinta de a fi chiar eu acolo.
Ma gandesc la Eric si Michelle, ce telepatie puternica intre cei doii, oare ce inseamna asta?
Michelle a dovedit ca inca mai tine la Alex, si e complet dezorientata , de a facut si gestul acela nefiresc de a incerca sa isi ia viata. Eu cred ca Eric, o iubeste sigur si intamplarea asta ii va unii definitiv. Desi nu m-ar mira ca Alex sa apara la spital cu un buchet de florii.
E doar o presupunere, astept next-ul...
In primul rand, vreau sa imi cer iertare ca nu am trecut inca pe aici, si nu am apucat sa citesc povestea voastra. Vreau sa spun ca, probabil daca nu as fi citit-o, pe ziua de azi nu as fi simtit nici cea mai mica urma de uimire. Uimire, da!; pentru ca am ramas uimita. Nu-mi vine sa cred cu cata profunzime ati reusit sa scrieti impreuna aceasta poveste. De la inceput, modul in care s-au cunoscut cei doi mi-a trezit cateva amintiri. Apoi, chimia dintre cei doi mi se pare superba. Uneori, chiar mi-as dorii sa mai descoperim sentimente asa puternice in ziua de azi - in realitate vreau sa zic; din pacate ramanem doar cu speranta - si atat. In cele din urma, am reusit sa o inteleg pe M. Inteleg perfect faptul ca nu putea trece de tipul ala, dar, uneori lucrurile nu se rezuma doar la iubire - probabil ii ramasese in reflex faptul ca „trebuia" sa fie cu el. Probabil pe parcurs are sa inteleaga ca tine mult mai mult la E; lucru care se vede de la o posta, dealtfel. Ca sa recuperez ce am pierdut, am sa trec acum la capitolul scris de Fiction. Uimirea a tot crescut, pe parcurs ce lecturam. Mi-a placut foarte, foarte mult descrierea locurilor, amintirile lui Eric despre locul de acolo, caldura din casa parinteasca - totul m-a facut sa-mi amintesc de propria mea copilarie. Apoi, emotiile au fost din ce in ce mai puternice: conexiunea intre M si E, atat de puternica, de care ei aparent nu-si dau seama, este incredibila. Aproape ca am inceput sa plang la scena cand E este sunat de mama lui M, sa-i spuna ca ea e la spital. Si cum nu mi-e greu sa recunosc, am simtit umezeala in ochi cand mi-am inchipuit reactia violenta pe care a avut-o tanarul, cat si intalnirea dintre cei doi la spital. Sper din tot sufletul sa nu renuntati la acest Fic, pentru ca sincer, ar fi pacat. Cred ca niciodata nu am un Fic cu atat de multa profunzime si atat de multe emotii transmise.

Acestea fiind spuse, criticile nu-si au rostul. Ar fi fara sens, deoarece vad „prea multa" perfectiune.
Pentru ca i`am promis dulcetei mele ( Abb ) ca o sa trec pe aici de ceva timp, acum imi onorez promisiunea geniala ( daca ma faci geniu, sa fiu pana la capat : p ). Ma enerveaza ca nu m`ati ascultat deloc.

Adina, pot spune ca te`ai redresat putin, ai mai adaugat cateva pasaje descriptive, dar ai o naratiune asa grabita, incat ma apuca durerea de cap. Sincer, nici pana acum nu am inteles de ce Michelle a vrut sa se sinucida. Mi s`a parut asa sec pasajul respectiv, incat sincer nu am crezut ca e facut de tine. Cu parere de rau, spun ca m`ai dezamagit rau de tot acolo.
Rares, te obosesti macar sa citesti ce scriu ? In comentariul precedent, ti`am spus ca abuzezi de descriere. Acum mi se pare ca o faci si mai abitir. Sincer, unele pasaje m`au plictisit, mi s`au parut cumva nu prea la locul lor. Tin sa te apreciez pentru ca ai pus un fragment din “Emote de toamna” - Nichita Stanescu - este poetul meu preferat. <3

Per total, la unele parti mi se pare ca nu va armonizati. Aveti lipsuri pe care nu vi le completati reciproc si nu prea`mi place, sincer. Fic`ul imi place, nu ma intelegeti gresit. Dar stiu ca puteti mai mult. As vrea sa vad hotarati sa faceti capitolele cam de aceeasi lungime, daca se poate. Nu chiar asa lungi ca ale lui Rares, dar nici asa scurte ca ale Adinei. Ma rog, as spune mai multe, dar prefer sa psstrez cuvintele pentru urmatoarele capitole. Comentez dupa capitolul 8, ca sa va vad amandurora evolutia. Take care.
Zwai, FreeToLove, Nya, multumim tare, tare, tare, tare mult de comentarii. Va mai asteptam pe aici.

Scris din punctul de vedere a lui Alex.



Capitolul sapte


Nici nu-mi mai amintesc de ce plangeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blandete.
Nu-mi mai amintesc de ce plangeai.


In viata treci prin diverse etape, fie ele mai bune sau mai rele, pe care nu le poti sorta si nu poti alege pe care sa le parcurgi si pe care sa le lasi inchise intr-o cutiuta de lemn bine inchisa; le traiesti pe toate. Te nasti, cresti, socializezi, iubesti, urasti, suferi, plangi, esti ranit, apoi iar iubesti si ciclul se repeta, dar, oare, nu era vorba ca in viata iubim o singura persoana cu adevarat ? Avem, oare, dreptul sa alegem varsta la care vine acea persoana in viata noastra ? Nu. Sigur ca nu, la fel cum nu puteam alege nici locul si nici imprejurarea in care o vom intalni; nu ne dam seama de importanta ei decat atunci cand pleaca, atunci cand e ranita – de noi, desigur – atat de ranita incat nu mai vrea sa se uite inapoi, caci nu mai poate. Nu mai vede nimic in trecut, perdeaua de lacrimi o impiedica. Copilaria mea a fost lipsita de sfaturile paterne, tata a plecat de langa noi cand aveam vreo doisprezece ani, dar pana atunci am vazut doar lucruri negative la el: o insela pe mama si nu respecta absolut nicio femeie, mergea pe principiul „daca mie imi e bine, restul nu mai conteaza”, iar eu fix asta am luat de la el. Cand a plecat am fost trist, suparat, devastat, am fost orice, numai fericit nu si, atunci, am decis sa ma razbun. Pe cine si de ce, nici acum nu prea stiu, dar cert e ca in urmatorii doi ani incepusem sa-mi petrec tot mai mult timp cu diverse fete, desi nu eram inca prea mare. Cand am facut paisprezece ani, eram mai matur decat restul si spun asta nu din narcisisim sau alte tampenii, dar, totusi, eram un copil. Intrasem din prostie pe internet si vazusem acolo, vorbind, o tipa – parea aroganta, interesanta, imi captivase atentia desi nu stiu cati ani avea. M-am gandit sa-i vorbesc, nu aveam nimic de pierdut si stiam ca n-o sa simt nimic, niciodata, pentru ea; nu aveam cum, sigur nu era din orasul meu. Imi spunea verzi si uscate, ba chiar ma si insultase la inceput ! Asta ma facuse sa vreau s-o cunosc. Am facut schimb de numerele de telefon si vorbeam extraordinar de mult – ajunsesem sa o sun eu, mai mult decat ma suna eu. Eu nu faceam asta niciodata, cu absolut nicio fata. Timpul a trecut, evident, la inceput vorbeam doar nimicuri, radeam, ne contraziceam unul pe altul si alte prostioare infantile – aflasem ca era cu aproape doi ani mai mica decat mine. Imi aratase fotografii cu ea, eram curios de infatisarea ei si, cu durere recunosc ca, era ingrozitor de frumoasa, de perfecta. Nu vazusem niciodata, nicaieri, o fiinta care sa arate mai dulce, mai pura, mai inocenta decat ea; era, fara doar si poate, fata pe care orice tip cu putina materie cenusie si-o doreste. Cand am implinit cincisprezece ani, deja cunosteam multe fete din alte orase si ma jucam teribil cu mintile lor – rau nu aratam, trebuie sa recunosc, iar cand le spuneam „te iubesc” sau ceva de genul, picau ca lesinate. De ce ? Nici acum nu stiu; Brian, prietenul meu cel mai bun, spunea doar ca am un farmec aparte. L-am crezut, nu aveam oricum argumente mai bune. Imi facusem o prietena de aici din oras si iesisem cu ea in oras, dar ma gandeam constant la Michelle si chestia asta ma macina pe interior – ce-mi facea mie tipa asta ? Asa ca, in seara aceea am sunat-o si, ca de obicei, imi raspunse cu vocea ei de inger, plina de buna voie si veselie:
- Alex, ce faci ? m-a intrebat cu un entuziasm specific ei.
- Bine, acum am venit din oras, am raspuns.
- Oh, ce marfa. Eu am stat in casa, majoritatea sunt raciti, stii, de la zapada. Cu cine ai fost ?
- Cu Brian, stii, amicul meu, cu prietena lui si cu prietena mea, i-am raspuns degajat.
- Ah ! a exclamat incet.
Apoi tacuse, lucru care nu-i statea in fire – ea intretinea mai mereu conversatia, ma relaxa, ma facea sa ma simt mai bun, mai special, dar acum tacea.
- Esti in regula, Elle ?
- Da, sunt bine, asteptam sa-mi mai povestesti, stii tu, despre prietena ta, a spus razand.
A ras, adevarat, dar acela nu era rasul ei obisnuit, degajat; era ceva diferit si stiam ca nu e bine – dupa doi ani de amicitie, macar atat sa stiu si eu.
- Pai, nu e mare lucru, stii, e doar o pustoaica de pe aici, nimic serios.
- Da, in fine, a raspuns oftand.
Nu pricepeam, sincer, ce era cu ea. Imi raspunsese bucuroasa si totul mersese bine pana cand …
- Elle, esti geloasa ? am intrebat uimit.
- Ce ? Eu ? Cum iti poti imagina asa ceva ?
Izbucnise. Clar, era geloasa. Ori, era doar orgoliul meu mult prea mare care se dorea a fii mangaiat ? Sau poate sentimentele pe care i le purtam, doreau ele sa creada ca si ea simte la fel ? Nu stiu nici macar acum cu siguranta, dar tind sa cred ca e a doua optiune. In seara aceea n-am mai putut vorbi prea multe, ofta foarte des si, eu unul, cred ca facea asta pentru a-si ascunde suspinele – ii scapase unul la un moment dat, asa ca eram sigur ca plangea. Ma simteam prost, o ranisem intr-un oarecare mod, ii ranisem sentimentele si poate ca si orgoliul cu prostiile mele despre prietena mea. Nu stiu de ce ii spusesem despre ea, nici macar n-o iubeam pe tipa asta, Rose, cu care ieseam de vreo trei zile; stateam cu ea doar pentru ca vocea si parul ei semanau izbitor cu a lui Michelle – desi nu erau identice, era chiar o uriasa diferenta, dar ma consolam cu ce apucam, nu conta ca deveneam penibil. Penibil pentru mine. Dupa vreo doua zile i-am spus lui Rose c-ar trebui sa nu ne mai vedem si apoi am vorbit cu Michelle; mi-a spus ca regreta ca n-a mers, dar bucuria din vocea ei era prea evidenta, asa ca nu i-am crezut prostioarele despre regrete. Adevarul este ca nu ma supara, din contra chiar, eram dependent de fata asta mai ceva ca de aer si, daca cineva mi-ar fii spus ca ea are nevoie de o inima sau ceva de genul ca sa traiasca, i-as fii dat orice fara sa ma gandesc de doua ori, fara sa-mi pese ca mor; tot ce conta pentru mine era fericirea si buna starea ei. O placeam de vreun an si voiam sa cred ca si ea ma placea pe mine – aveam, de fapt, o nevoie nebuna s-o cred.

Stateam doar cu mama de trei ani deja si, data fiind situatia din familie, devenisem un rasfatat, pentru ca atat tata, cat si mama, imi faceau toate poftele in speranta ca nu sunt prea suparat pe ei si pe decizia lor – era tata un nemernic, dar ma iubea, in felul lui. Primeam tot ce-mi doream, lucru la care nu visasem vreodata, dar eram des pedepsit, chiar daca aveam cincisprezece ani si aveam impresia ca-s prea mare ca sa mai fiu pedepsit. Faceam o multime de prostioare, fumam si, o data, fiind tare suparat pe Michelle, ma imbatasem teribil ca sa uit de tot – imi vorbea de un tip pe care avea impresia ca-l place. Tot ea imi spusese, intr-o seara, intr-o doara, ca sunt rasfatat si, vai, ce tare luasem foc !
- Stii Alex, mai taci, esti un rasfatat ! a exclamat ea amuzata.
- Rasfatat ? Dar Elle, sunt pedepsit mai mereu ! am spus exasperat.
- Da, dar ai absolut tot ce vrei, recunoaste.
- De fapt, e ceva ce vreau si nu am, am spus, batand un apropo.
- Dar sunt sigura ca poti avea orice.
- Chiar si pe tine ? am intrebat, plin de speranta.
- Trebuie sa inchid, a spus repede si a inchis.
Nu puteam sa cred ca imi facea asta, nu concepeam; alte fete ar fii spus de mult „te iubesc” in locul ei, s-ar fii simtit flatate si, fiind din alte orase, chiar venisera sa ma vada, dar ea nu ! Ea era o tinta greu de atins si ma enerva ca era asa; stiam de cand o cunoscusem ca era aroganta si interesanta, dar nu ma gandeam si ca e sireata si inteligenta. Ma juca pe degete, asta era, dar nu ma lasam batut. Tineam la ea, as spune chiar ca o iubeam, dar ma tem sa pronunt cuvantul acela. Dupa iubire vine mereu suferinta si eu nu am nevoie de asa ceva. Cred ca o saptamana nu am mai cautat-o, m-am gandit ca ar fii bine s-o las sa-si puna ordine in ganduri. Si sa-si de-a seama ca ma iubeste, mi-am mai adaugat eu, dar am decis sa alung repede acest gand. Nu aveam nevoie acum sa-mi fac iluzii sau sperante desarte; ma multumeam deseori sa privesc ore in sir o poza cu ea, sa ascult o melodie pe care noi o consideram a noastra si, inchizand ochii, sa-mi amintesc de vocea ei atat de dulce si familiara. Imi lipsea, dupa doar o zi, imi lipsea enorm si voiam s-o sun. Eram ca un leu in cusca, pana si atunci cand ieseam cu amicii; imi verificam constant telefonul, lucru care nu-mi statea in fire. Tot speram c-o sa ma sune sau c-o sa-mi trimita un mesaj si eram disperat sa-i scriu inapoi sau sa-i raspund, s-o aud.
Nu spun ca Michelle era perfecta, caci as fii un mare ipocrit, avea si ea anumite defecte, unele chiar mari, dar o placeam, imi placeau pana si defectele ei. In ochii mei, era ideala si nu as fii schimbat-o pentru nimic in lume. Mi se parea totusi ciudat ca nu dadea niciun semn de viata, macar un mesaj sau ceva, dar acum nimic, era liniste totala si ma ingrijora. M-am scuzat si am iesit putin din cafenea s-o sun. Am sunat o data, de doua ori, de trei ori si, apoi, am pierdut sirul. Suna, dar suna in gol si, brusc, stiam ca ceva se intamplase, oricat de suparata era pe mine, daca insistam, raspundea, poate si din teama ca are sa mi se intample ceva. Si ce crezi c-am facut atunci ? Orice tip normal s-ar fii dus acasa, ar fii vorbit cu parintii si s-ar fii calmat, asteptand un semn ceva, dar eu nu. Eu m-am dus acasa, fiind constient ca mama nu e acolo, mi-am luat banii pe care ii aveam pusi deoparte, cateva haine si mancare si m-am suit in primul tren catre orasul ei; nu-i stiam adresa sau alte prostii dintr-acestea, dar aveam speranta c-o voi gasi cumva, chiar daca trebuie sa umblu cu o poza de-a ei in mana si sa intreb pe toata lumea daca o cunoaste. Drumul a fost lung, de o zi si ceva, dar inca speram ca ea sa fie bine, eventual doar sa vrea sa ma ignore. Cand am coborat din tren, parca eram aerian – era prima data cand ajunsesem aici si locul imi era total strain. Am hotarat sa iau un taxi, pana in centru si, acolo, sa mai incerc o data sa o sun. Din nou, am incercat de foarte multe ori si, in final, mi-a raspuns cineva – dar nu era ea.
- Da ? m-a intrebat, nedumerita, o voce feminina.
- Sunt Alex, Michelle e pe acolo ?
- E aici, dar nu poate vorbi, stii …
Dar nu am lasat-o sa termine; in momentul acela toate gandurile rele si negre mi-au trecut prin minte, de la accident de masina pana la sinucidere sau chiar crima ori alte chestii care, in mod evident, nu isi aveau atunci rosul.
- Elle e bine ? am intrebat speriat.
- Ea isi va reveni, acum e putintel inconstienta, dar este, stii, de la anemie. Iese din spital curand.
- La ce spital e internata ?
Eram nauc cand am intrebat, am memorat numele spitalul, m-am oprit langa primul taxi, m-am urcat in el si am dictat adresa spitalului. Cand am ajuns, am intrebat de ea si, norocul meu, am putut sa intru s-o vad. Nu era grav, stiam de anemia ei, dar ma speriasem, voiam s-o stiu in siguranta. Sper sa nu faca infarct cand ma vede aici – daca ma recunoaste.
A trecut mult timp pana cand s-a trezit, doctorii spun ca a fost o cadere teribila de calciu – se pare ca-si mintise parintii ca manca, cand ea de fapt nu punea nimic in gura.
- Elle, am mormait cand s-a trezit.
A facut ochii mari, culoarea lor maginifica vazandu-se si mai bine si si-a intors privirea. O vedeam cum respira, cat e de calma; era prima data cand o vedeam si eram beat. Beat de prezenta ei, de frumusetea si perfectiunea ei.
- Alex ? Visez ? Delirez ? m-a intrebat uimita.
- Esti in regula, am spus razand. Te-am tot sunat, dar nu ai raspuns, m-am speriat si am venit aici dupa tine.
- Dar, cum ? Mama ta ti-a dat voie sa cheltui atatia bani pentru o simpla amica ?
- Simpla amica ? Elle, sunt indragostit de tine.
Si a rosit. A rosit intr-un fel unic, sincer, nu doar de dragul de a rosi pentru a ma flata; era dulce. Pe palidul obrajilor ei, acea roseata se potrivea ca o haina croita pentru ea. Nu stiu cand incepusem eu sa am sentimente de genul acesta sau cand acceptasem ca erau persoane mai bune si mai frumoase ca mine – da, eram narcisist uneori, dar fiinta asta era, fara doar si poate, minunata. I-am luat chipul in maini si i-am putut simti respiratia calda, accentuata acum, poate, de venirea mea. Nu indrazneam sa o sarut, ma temeam sa nu ma trezesc cu o palma, dar doream, totusi, atat de mult s-o fac.
- Doar saruta-ma o data, Alex ! a spus razand dupa un minut in care, poate, capul ii amortise in mainile mele.
Am ras si mi-am apasat buzele de ale ei, cat de dulce si bland am putut, apoi ea m-a prins in brate si m-a tras mai aproape spre ea. Ii simteam parfumul, o simteam in brate, asa, firava, cum era, o sarutam si … Elle, ce imi faci ?!
Desigur, vizita n-a putut dura la nesfarsit si, dupa o lunga discutie, am fugit la tren, sa-l prind si sa ajung repede acasa – speram c-o s-o pot minti pe mama cu o chestie de genul „am dormit la Brian” sau orice alt prieten. Din nou, drumul a fost lung, de fapt, acum mi s-a parut si mai lung – ea nu mai era aici acum si, dupa ce o imbratisasem, singuratatea devenise si mai apasatoare.
Si a mers bine asa, am recunoscut amandoi ca avem sentimente unul pentru celalalt si, timp de un an si ceva totul a mers bine. Ma durea toata distanta si neputinta si, desi o vedeam vara de vara si, uneori, de Craciun, simteam ca nu este suficient. Ma ranea prea mult o relatie cu o simpla fata, caci, la urma urmei asta era.

Mi-am schimbat anturajul, doream sa fiu si eu mai cool. Fumam deja cand ma imprietenisem cu noii mei prieteni, dar nu ma drogam sau alte prostii din acestea.
Relatia mea cu Elle a inceput sa scartaie cam la o luna dupa schimbarea anturajului meu. Era vina mea, stiam, dar incercam sa fac sa fie totul bine pentru amandoi.
- Uite Elle, i-am spus intr-o seara, poate ca ar fii mai bine sa incetam cu toate astea.
- Sa incetam cu ce ? m-a intrebat nedumerita.
- Cu relatia asta ciudata, stii, poate ca doar ne facem iluzii.
- Si iti dai seama de asta dupa un an si jumatate ? Bine, cum vrei. Sunt obosita, poate ne mai auzim. Pa, a spus sec si a inchis.
Nu stiu ea, dar eu am fost cel putin distrus. N-am fost in stare sa mai vorbesc coerent vreo doua zile si-am mimat zambete false – deveneam bun la asta. Si n-am mai cautat-o, am spus ca e mai bine asa, sa devin rece fata de ea, indiferent; in speranta, evident, ca ma ajut si pe mine si pe ea. Imi lipsea, zilele erau reci, vagi, goale si lipsite de esenta; erau lipsite de culoare.
Vreo trei luni m-am stapanit, dar am cautat-o din nou si incepuse iar sa doara. De ce trebuia sa am parte de o asemenea relatie ? O iubeam ? Posibil, dar nu imi doream asta. Uram situatia, dar nu era nimic de facut acum. Tot ce-mi doream era ca ea sa fie bine. Speram ca trecuse mai departe, pentru ca eu incercam din greu sa fac asta.
Dar oare ea era bine ?