AnimeZupCăutare

Când nimic nu este ceea ce pare a fi

Asta este o altă poveste la care lucrez. Sper că o să vă placă.
Accept orice fel de critici.
Capitolul 1

De ce mi se întâmplă chestii dintr-astea tocmai mie? De ce?
Acesta a fost primul lucru la care m-am gândit după ce am părăsit clădirea ce reprezenta liceul la care învăţam şi am început să alerg pe străzile ce mi se păreau mult prea aglomerate.
Azi dimineaţă am crezut că, deşi ziua a început cum nu se poate mai prost, deoarece nu am auzit ceasul deşteptător şi am întârziat la prima oră, în cele din urmă va fi o zi cât se poate de bună. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat, iar totul a mers din ce în ce mai rău.
Profesoara de fizică s-a gândit să facă ora mai interesantă scoţând diverşi elevi la tablă pentru a rezolva anumite tipuri de probleme. Evident că nu am scăpat tocmai eu de această plăcere şi, deoarece fizica nu este tocmai punctul meu forte, m-am ales cu o notă mică.
La ora de matematică profesoara a binevoit să ne prelungească ora de curs cu treizeci de minute pentru a rezolva un exerciţiu complicat. Ca să nu mai spun că în cele din urmă nici măcar nu a reuşit să-l finalizeze.
Şi datorită acestei întâmplări acum, mai mult ca sigur, voi întârzia la cursul de vrăjitorie.
Ah, ar mai fi un mic detaliu pe care ar trebui să-l menţionez despre mine: sunt vrăjitoare. Nu vă gândiţi la genul de vrăjitoare despre care citiţi în cărţile pentru copii, care zboară pe mături şi folosesc baghete magice şi aşa mai departe. Noi facem vrăji doar cu ajutorul mâinilor şi a gândurilor.
Acum probabil vă gândiţi că viaţa mea este mult mai uşoară din cauza acestui lucru. Ei bine, nu este întotdeauna aşa. De ce? În primul rând deoarece eu încă mai învăţ cum să folosesc magia, iar uneori mi se întâmplă să încurc vrăjile şi... ei, aţi înţeles ideea. O altă problemă ar fi faptul că lumea nu ştie despre existenţa vrăjitorilor, iar noi trebuie să ne asigurăm că lucrurile nu se vor schimba. De ce nu folosim pur şi simplu magia oricând şi oricum dorim? Răspunsul este cum nu se poate mai simplu. În Lumea Vrăjitorilor există un consiliu, format din cei mai puternici dintre vrăjitori, care se asigură că toţi respectă acestă regulă. Cât despre cei care încearcă să dezvăluie faptul că magia există, ei riscă să-şi piardă puterile pentru totdeauna.
Am ajuns la blocul unde locuieşte mătuşa mea, am urcat scările până la primul etaj şi după ce am bătut de două ori în uşă am intrat în apartament.
Mi-am lăsat ghiozdanul în hol şi m-am îndreptat spre sufragerie. Stătea pe una din canapele, cu spatele la mine, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai.
Sufrageria nu arăta cu nimic mai deosebit faţă de alte încăperi de genul acesta: două canapele şi un fotoliu erau aşezate în aşa fel încât persoanele care ar fi vorbit să stea faţă în faţă; în centrul acestora se afla o măsuţă de cafea pe care acum erau aşezate o ceaşcă de ceai, un ceainic, din care încă mai ieşea puţin abur, iar un pic mai la stânga o carte foarte groasă; lipită de peretele din dreapta se afla o bibliotecă plină până la refuz cu fel de fel de cărţi. Camera era completată de un televizor ce se afla pe o măsuţă în centrul bibliotecii şi de câteva tablouri ce înfăţişau diverse pesaje. Jaluzelele de la ferestre erau, ca de obicei, trase pentru ca nimeni să nu vadă ce se petrece în această încăpere în fiecare săptămână.
Am tras aer adânc în piept, sperând că nu mă certea de data asta, şi am intrat in sufragerie.
- Bună mătuşă.
- Ai întârziat, domnişoară, a zis pe un ton cât se poate de calm.
De ce mai sperasem oare?
- Îmi pare rău.
- Cum te aştepţi să înveţi ceva dacă nu ajungi la timp?
- Asta se întâmplă deoarece ultima mea oră a fost matematica.
- Hai să începem ora mai bine, ce zici?
- Bine, am zis aşezându-mă pe canapeau din faţa ei.
- Azi te voi învăţa cum să te transformi în oricare altă persoană pe care ai văzut-o vreodată, a zis punând ceaşca pe masă.
- Sună interesant. Cum faci asta?
- Mai întâi trebuie să ştii foarte bine cum arată persoana respectivă. Te concentrezi pe acea imagine, iar când crezi că eşti gata zici “transformare”. Şi încă ceva: dacă nu te schimbi la loc înainte de apusul sorelui nu vei mai putea să o faci vreodată.
Am întrebat-o dacă trebuie zisă cu voce tare, iar răspunsul a fost nu. Am încercat să evit să pun în aplicare acea vrajă deorece nu eram tocmai sigură că mi-ar fi reuşit. Cu toate acestea nu am reuşit să scap şi am fost nevoită să accept.
M-am ridicat în picioare, am studiat-o cu atenţie, încercând să ma concetrez pe cât de mult posibil pe felul în care arăta. Era destul de slabă, părul blond îi ajungea aproape până la talie, ondulându-se la vârfuri, iar ochii albaştri mă priveau aşteptând să vadă rezultatul. Am zis în gând “transformare” şi apoi am întrebat-o cum m-am descurcat, cu toate că ştiam mult prea bine răspunsul.
- Nu te concentrai, nu-i aşa?
- Nu chiar...
- Of, transformă-te înapoi. De ce nu te concentrezi?
- Pentru că sunt obosită.
- O să mă prefac că te cred. Aş mai vrea să ştiu un singur lucru. Şi te rog să fii sinceră. Nu pari să fii prea încântată de ideea de a învăţa trucuri noi. De ce?
- Nu e vorba de asta. Doar că nu prea am ocazia să folosesc multe dintre vrăjile pe care mi le arăţi şi uneori mă întreb de ce mă mai chinui să le învăţ.
- Asta crezi acum, dar într-o bună zi vei avea nevoie de toate aceste vrăji.
- Zău?
- Da. Vrei să mai încerci o dată?
- Poate cu altă ocazie. Ar cam trebui să plec până nu mă sună tata.
- Ok. Eu o să fiu plecată într-o mică vacanţă pentru o săptămână sau două. Să nu faceţi vreo prostie.
I-am urat distracţie plăcută şi am salutat-o înainte să ies din sufragerie
- La revedere, Alex, a zis ea în urma mea.
Mi-am recuperat ghiozdanul şi am ieşit în stradă gândindu-mă că ziua asta fusese un dezastru total. De parcă nu era suficient faptul că m dat-o în bară la şcoală şi că nu am nicio idee despre cum să-i spun tatei despre notă, acum nici măcar vrăjile nu îmi mai reuşesc. Era mult mai simplu când eram doar un copil. Pe atunci eram atât de încântată de faptul că pot să fac anumite lucruri pe care alţi copii nu le pot face încât aproape orice vrajă îmi reuşea din prima. Nu a mai fost însă la fel de amuzant după ce am aflat că nu voi putea împărtăşi acest lucru cu oricine.

Când am ajuns acasă eram de-a dreptul epuizată. Nici măcar nu m-am mai obosit să duc ghiozdanul în cameră, ci l-am lăsat pur şi simplu să zacă pe hol.
Am intrat în sufragerie unde l-am găsit pe tata stând pe canapea, uitându-se la un meci de fotbal.
După ce l-am salutat m-am îndreptat spre camera surorii mele, Chris.
De fapt numele ei este Christina, iar al meu Alexandra, dar nimeni nu ne mai strigă aşa de ceva vreme. Chris este sora mea geamănă şi învăţăm în aceeaşi clasă la liceu. Semănăm destul de mult una cu cealaltă. Avem aceeaşi înălţime, acelaşi păr negru scurt ale cărui vârfuri se îndoaie întotdeauna spre interior şi până şi bretonul stă cam la fel, deşi ea încearcă mereu să-l aranjeze altfel. Singura diferenţă dintre noi o reprezintă culoarea ochilor, ai mei fiind verzi, iar ai ei albaştri.
Tata se laudă mereu că semănăm cu el, deşi toţi ceilalţi susţin contrariul. Nimeni nu ştie pe ce se bazează când aduce acest argument, deoarece părul lui este de un şaten închis, iar ochii căprui.
În altă ordine de idei, mama nu avut niciodată curajul să-i spună tatei că este vrăjitoare, aşa că de câte ori mergem la mătuşa noastră pentru a învăţa vrăji noi inventăm tot felul de poveşti pe care i le spunem.
Am ciocănit o dată în uşă, apoi am intrat închizând uşa în urma mea. Chris stătea întinsă pe pat cu o carte în mână.
- Felicitări, surioară!
- Mersi. Eşti a nu ştiu câta persoană care îmi zice asta, a spus ridicându-se din pat.
Chris merge la cursuri de carate de când avea cinci sau şase ani şi a participat la câteva concursuri. De data aceasta reuşise să se califice pe locul al treilea.
- Şi ziua ta cum a fost? M-a întrebat.
Următoarele zece minute au fost petrecute istorisind întâmplările din acea zi. Nici măcar acea vrajă nu reuşise să îmi ridice cât de cât moralul.
Ghinionu a fost că tata a intrat în cameră exact în momentul în care îi povesteam despre vrajă, aşa ca am fost nevoită să-i spun că este vorba despre o piesă pe care urmează să o facem la şcoală. Din fericire, cred că a crezut povestea. Adevărul este că nu îmi face prea mare plăcere să-l mint pe tata. Uneori am vrut să-i spun chiar eu adevărul, însă de fiecare dată mama a reuşit să mă convingă că poate e mai bine să mai aşteptăm puţin. Şi uite aşa anii au trecut, iar el tot nu a aflat adevărul despre noi.
După ce i-am urat noapte bună lui Chris am făcut un duş rapid şi tocmai mă pregăteam să mă bag în pat când am auzit un ciocănit în uşă şi am văzut-o pe mama stând în prag. M-a întrebat dacă putem să discutăm despre ceva anume, iar eu am acceptat.
A inchis uşa şi s-a aşezat lângă mine pe pat. Părul negru, lung până la talie, îi cădea în voie pe umeri, iar ochii verzi mă priveau îngrijoraţi.
Am întrebat-o dacă se întâmplase ceva, iar ea mi-a spus că vorbise cu sora ei de la care aflase că nu mă prea concentrez la cursurile ei. M-a întrebat dacă mi se întâmplase ceva mai deosebit. Am încercat să o liniştesc spunându-i că pur şi simplu treceam printr-o perioadă mai proastă. Nu a părut că m-ar fi crezut în totalitate, însă nu a insistat. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă.
- Mama?
- Da?
S-a întors pentru a se uita la mine.
- Când îi vei spune tatei adevărul?
- Nu ştiu încă. Trebuie să găsesc momentul potrivit.
După ce ne-am urat reciproc noapte bună, a ieşit din cameră, iar eu m-am întins pe pat uitându-mă la tavan. Acelaşi răspuns pe care îl ştiam mult prea bine. Mă cam săturasem să-l aud, dar în acelaş timp realizam că, într-un fel, avea dreptate. Nu puteam pur şi simplu să ne ducem la el când îi era lumea mai dragă şi să-i spunem. Trebuia totuşi să alegem un moment cât mai bun. Cu toate astea mă cam plictisisem să tot aştept. Uneori nici nu mai ştiam ce aştept, de fapt.
Întotdeauna m-am întrebat cum va reacţiona când va afla. Speram să aflu acest lucru cât mai curând.
hello
deci te-ai apucat de un nou fic putin mai fantasy
pentru un prim capitol a fost bun, aproape perfect as zice, doar cateva litere mancate si o virgula parca am zarit care nu-ai avea rostul (la mine is mult mai multe dar zic si eu)
si ai grija la timpuri, adica la prezent am observat ca narezi da unele fraze le-ai pus parca la timpul trecut, sau a fost poate numai imaginatia mea, tot ce-i posibil cand is obosita
descriere ai pus, desi cea a sentimentelor mai mergea, mai ales despre ce simte ea despre ideea de a fi vrajitoare...
cred ca ti-am mai spus si la celalalt fic, punete in pielea personajului, si nu te gandii doar la reactile pe care le-ai avea in anumite situati ce si la ce ai simti, pentru ca am observat ca evoluezi repede si cred ca poti mai mult :P
actiunea, pai pentru primul cap a fost suficienta dupa mine, nu avea nici un rost sa ne bagi direct in adevarata actiune... plus ca nu a decurs repede, pana la urma ii un capitol destul de lungut
titlul as zice ca e dragut, nu ma asteptam chiar la o vrajitoare cand l-am citit dar e bine sa surprinzi cititorul

bine.. cred ca ajunge cat am palavragit, ii mai las si pe alti sa-si dea cu parerea :P
spor la scris, ca vad ca ai multe idei >:D<
Uitaţi cpitolul doi. Sper să vă placă :P
Aştept în continuare critici şi păreri.
Capitolul 2

Următoarea dimineaţă m-am trezit cu ciudata senzaţie că ceva rău avea să se întâmple şi încă destul de curând. Mi s-a părut ciudat, dar, cu toate că din cauza faptului că sunt vrăjitoare ar trebui să am mai multă încredere în presimţirile pe care le am, am decis să ignor acest sentiment. M-am mulţumit pur şi simplu cu explicaţia că probabil exagerez şi că imaginaţia îmi joacă feste.
M-am pregătit pentru o nouă zi de şcoală, pe care nu o aşteptam cu prea mare drag, mi-am luat ghiozdanul şi m-am îndreptat spre bucătărie. Era destul de devreme încă, ceasul de pe perete arătând ora şase şi douăzeci de minute, iar ai mei încă nu se treziseră. De obicei se trezeau în jur de opt dimineaţa.
Am ajuns în hol şi tocmai voiam să-mi las ghiozdanul jos şi să intru în bucătărie când am avut dintr-o dată senzaţia că cineva mă urmăreşte. M-am întors atât de rapid încât era să scap ghiozdanul pe jos. Însă în spatele meu nu am văzut pe nimeni, ci doar un hol pustiu.
Mai întâi senzaţia de azi dimineaţă şi acum asta? Ce naiba se întâmplă?
Era destul de ciudat, în special deoarece până acum, cel puţin din câte îmi puteam aminti, nu mai avusesem astfel de episoade. Poate totuşi ceva chiar nu era în regulă. Am alungat însă repede această teorie scuturând din cap. Până la urmă locuiam într-un oraş destul de liniştit în care nu se întâmplau prea multe lucruri ieşite din comun. De ce s-ar schimba totul atât de brusc?
Am intrat în bucătărie şi am luat din dulap un castron în care mi-am turnat lapte şi apoi cereale, am luat o lingură şi m-am aşezat pe unul din cele patru scaune ce se aflau în jurul mesei. Chris deja mânca din bolul ei cu cereale, iar după ce ne-am zis bună dimineaţa am făcut şi eu acelaş lucru. Dar acel sentiment de nelinişte nu voia de nuciun fel să-mi dea pace. M-am uitat la Chris, însă ea nu părea să fie agitată. Nu că eu mi-aş putea da vreodată seama de acest lucru. A învăţat atât de bine să pară mereu calmă încât uneori nu sunt sigură dacă mama şi tata îşi mai pot da seama când ceva e în neregulă cu ea.
După ce am terminat micul dejun şi am pus castroanele in chiuvetă, mi-am luat în picioare o pereche de teneşi şi amândouă am ieşit pe uşă. Chris a închuiat-o, iar în câteva minute amândouă mergeam prin aerul rece al dimineţii spre staţia de metrou. La ora asta străzile erau încă pustii şi era linişte.
Mai aveam cam cinci minute de mers până la metrou când am avut din nou senzaţia că cineva mă urmăreşte. M-am întors, însă, la fel cum s-a întâmplat şi de dimineaţă, în spatele nostru nu era nimeni.
Ai simţit şi tu asta? Am auzit vocea lui Chris în mintea mea.
Ăsta e un alt lucru pe care putem să-l facem. Vorbim cu ajutorul gândurilor. E destul de folositor, mai ales când vrem să vorbim despre chestii legate de magie şi sunt mulţi oameni de faţă. Însă asta nu înseamnă că ne putem citi gândurile una alteia oricând vrem sau alte chestii de genul. E pur şi simplu ceva ce putem face când e nevoie.
M-am întors spre ea şi am văzut că se uita înapoi după cineva.
Da, i-am răspuns. Şi mai am şi un presentiment negativ.
În acest caz suntem două care avem acelaşi presentiment.
Şi tu? Crezi că e ceva serios?
Mai ştii? Nu ar strica să fim cu ochii în patru, pentru orice eventualitate.

Am coborât în staţie exact la timp pentru a prinde metroul. În zece minute ne aflam deja în clădirea şcolii, îndreptându-ne spre sala de sport unde avea loc prima oră. Ne-am schimbat hainele şi ne-am aşezat pe bancă alături de ceilalţi elevi.
Zilele trecute cineva auzise că profesorul nostru urma să fie înlocuit deoarece îşi rupsese piciorul. În timp ce stăteam acolo întrebâdu-mă cum o să fie oare noul profesor ochii mi-au picat pe un băiat pe care nu îl mai văzusem până atunci. Avea părul negru ca pana corbului, iar ochii, din câte îmi puteam da eu seama, de un căprui închis. L-am întrebat pe Andy, care stătea în dreapta mea dacă ştie cumva cine e tipul. Andy e una din puţinele persoane care ştie adevărul despre mine şi Chris. De asemenea are şi el ceva mai deosebit. Poate imita orice voce pe care o aude şi are oasele foarte rezistente. Poate fi lovit de un camion fără să se aleagă cu vreun os rupt.
Mi-a spus că băiatul acela fusese transferat la acest liceu astăzi şi tocmai voia să-mi spună numele lui, când uşa sălii de sport s-a deschis, iar înăuntru au intrat directorul liceului şi un bărbt în jur de 25-30 de ani, cu părul de un şaten deschis şi ochi albaştri care avea cam un metru şi optzeci de centimetri înălţime.
- Puţină atenţie, vă rog, a început directorul. Acesta este profesorul care îl va înlocui pe domnul Banner. Sper că nu îi veţi crea niciun fel de probleme, a zis pe un ton plin de subînţeles.
Apoi a părăsit sala lăsându-ne cu noul nostru profesor care, cel puţin aşa mi s-a părut mie, ne privea într-un mod destul de ciudat.
- Bună ziua, a început el. Mă numesc Alexander Andrews şi voi fi profesorul vostru de sport până la finalul acestui semestru. Ar dori vreunul dintre voi să spună câte ceva despre el pentru a ne cunoaşte mai bine?
A aşteptat ca unul din noi să se ofere, însă nimeni nu a făcut-o. Era o linişte desăvârşită în sală. Dintr-un anumit motiv tipul ăsta îmi inspira un sentiment neplăcut. Nici nu ştiam cum să-l descriu mai amănunţit.
- Bine, dacă nimeni nu vrea să se ofere voi alege eu. Să zicem...tu, a zis uitându-se la mine.
- Eu?
- Da, tu. Cum te cheamă?
- Alexandra, dar toţi îmi spun Alex.
- Ok, Alex. Ai vrea să ne spui câteva cuvinte despre tine?
- Sincer nu am nimic interesant de spus, am zis vrând să închei discuţia cât mai repede posibil.
Din fericire nu a insistat. Apoi a zis că auzise că cineva din această clasă tocmai caştigase un concurs de carate şi dorea să ştie cine era acea persoană. Chris s-a conformat ridicându-şi braţul. După ce a felicitat-o noul profesor a dorit ca ea sa facă o demonstraţie în faţa întregii clase.
- Ei m-au mai văzut. Ştiu ce pot face.
- Poate că ei te-au văzut, însă eu nu.
Văzând că nu are de ales, s-a dus lângă domnul Andrews fără prea multă tragere de inimă. Ura să facă demonstraţii şi încerca să scape de acest lucru de fiecare dată.
Plictisită l-a întrebat ce ar dori ca ea să facă.
- Aş vrea să mă loveşti pe mine.
- Nu cred că e o idee aşa de bună.
- Dacă îţi faci griji că vei avea probleme, îţi garntez că nu va fi aşa.
- Ok. Cum doriţi.
A luat poziţia de atac şi am putut observa cum toţi cei din sală au început brusc să zâmbească. De abia aşteptau să-l vadă la pământ.
A vrut să-i dea un picior în piept – dintr-un numit motiv tuturor le place acel gen de lovitură – însă, spre dezamăgirea tuturor, piciorul ei s-a oprit la doar câţiva centimetri de pieptul lui.
Câţiva colegi au început să protesteze, foarte supăraţi fiind, dar Chris le-a închis gurile cu următoarea frază:
- Dacă mai comentaţi mult voi folosi acea lovitură pe voi toţi, aţi înţeles?
După ce ora a luat sfârşit, iar toţi elevii şi-au schimbat hainele, am început să pornim agale spre clasa noastră pentru următoarele ore.
Într-una din pauze Alicia, o colegă destul de sociabilă, m-a rugat să o însoţesc până la toaletă. E puţin mai înaltă decât mine, părul şaten închis, lung până la talie îi cădea în voie pe umeri, iar ochii căprui îi străluceu aproape întotdeauna.
Cum nu aveam altceva mai bun de făcut am acceptat. Cum în toaleta de pe etajul nostru se fuma, iar Alicia nu suportă fumul, am sfârşit prin a ne duce la cea de la etajul al doilea. Tot drumul a vorbit întruna, despre absolut orice, ceea ce nu mă deranja, chiar îmi plăcea. Mai adăugam şi eu câte două-trei cuvinte la fiecare două propoziţii de-ale ei, dar nu asta era important. Mă simţeam bine când ceilalţi mă tratau ca pe o persoană normală. Desigur, ei nu ştiau nimic despre micul meu secret, dar chiar şi aşa. Îmi plăcea normalitatea. Oamenii normali, dacă pot să zic aşa, puteau să-şi spună absolut orice fără să-şi facă griji că ar putea dezvălui un mare secret. Ei nu aveau nimic de ascuns. Deşi ştiam că mulţi şi-ar dori să fie în locul meu şi să poată să facă atât de multe lucruri, nu mă puteam abţine să nu-i invidiez pe aceşti oameni simpli. Viaţa lor îmi pare mult mai puţin complicată decât a mea.
Când ne întorceam în sala de clasă Alicia, mai aeriană cum e ea, visa cu ochii deschişi deci a reuşit să se ciocnească cu un profesor care venea din direcţia opusă. Mai exact domnul profesor Andrews. A îngăimat ea repede nişte scuze, dar pe domnul profesor nu părea să-l fi deranjat prea tare acest mic accident. În scurt timp deja se îndepărta de noi.
- Hei, a scăpat ceva, a zis Alicia ridicând o piatră de un albastru intens de pe podea.
Dintr-un anumit motiv acea piatră arăta destul de cunoscut. Unde o mai văzusem oare? Apoi mi-a picat fisa: am văzut-o în una dintre cărţile mătuşii mele. Ne-a vorbit despre genul ăla de pietre la una din lecţii. Dacă îmi aminteam corect astfel de pietre aveau nişte puteri inimaginabil de mari. Puteau deveni chiar periculoase dacă cădeau pe mâinile cui nu trebuia. Însă ne mai zisese şi că pietrele acelea dispăruseră cu mult timp în urmă. Se zvonea că ultima de genul ăsta se afla în posesia consiliului vrăjitorilor.
- Pământul către Alex, Alicia m-a readus în prezent. La ce te gâdeşti atât de intens?
- La nimic important. Mă cunoşti, mereu îmi zboară gândurile în altă parte, am zis afişând un zâmbet.
Am observat că deja îi înapoiase piatra profesorului, iar el se afla pe la jumătatea holului acum.
- Trebuie să-mi împărtăşeşti şi mie o dată aceste gânduri. Par destul de interesante.
- Crede-mă nu sunt.
- Totuşi, poate într-o bună zi o să-mi spui, a zis zâmbindu-mi.
- Poate.
I-am spus acest lucru deşi ştiam că nu voi putea să-i spun niciodată la ce m-am gândit cu adevărat.
Am luat-o din loc şi am ajuns în clasă fix cu cinci minute înaintea profesorului. Încercam să fiu atentă la ce ne explica, însă nu prea reuşeam. Gândurile îmi zburau întruna la acea piatră. Semăna prea mult...
Of, dar de ce ar avea un simplu profesor o asemenea piatră? Trebuie să fie doar o coincidenţă.
Cu acest argument am încheiat acel şir de întrebări ce mi se învârteau în cap, iar restul zilei a decurs normal.
Chris zisese că ar trebui să avem grijă, însă eu nu credeam că ceea ce se întâmplase azi pe hol avea vreo legătură cu sentimentul de azi dimineaţă. Şi mai mult, nu înţelegeam de ce ar trebui să iau în serios acel sentiment.
Cred că, undeva, destul de adânc în mintea mea, ştiam că era o greşeală să ignor acest lucru. Dar în momentul de faţă pur şi simplu nu voiam să-i dau niciun fel de importanţă.
Eram atât de fericită când ultima oră s-a terminat, mai aels pentru că urma weekendul şi puteam să mă relaxez.
Poate ieşeam pe undeva cu câţiva colegi sau ceva de genul. În orice caz eram convinsă că nimic nu putea să meargă prost.
hello, mersi de anunt
pai, un capitol dragut, o singura chestie am de comentat, ai introdus prea multe personaje noi pentru un singur capitol, desi unele sunt doar personaje episodice sau el putin asa par, oricum, macar acel baiat brunet, pe care oricum nu ai pus prea mult accent puteai sa-l lasi pentru capitolul urmator aduncand putin din dinamismul acestuia si in el
doua greseli de tastare :P
niciun- nici un
aels- ales
neimportante, incerc doar sa umplu spatiul :P
actiunea a decurs intr-un fel repede, ai dat prea multe informati pentru un singur capitol, adica puteai face doua cu intamplarile din unul, in fine, poate ai o idee mai mare si vrei sa ajungi la ea, deci tu sti, oricum, ma bucur ca-i interesant :D

app, e mai fain noul titlu, da mister fic-ului

cam atat, astept next-ul :D
Yo ! .4U is here .

De data aceasta am reuşit şi eu să citesc ceva scris de tine.
Am vrut să las com la cealălaltă lucrare, dar am spus că nu mai las.
Oricum, mă aflu aici deci e O.k .

Acum:
` Titlul pot spune că e bun, l-ai ales bine. dar din primele două capitole a reeşi doar foarte puţin din semnificaţia pe care o ilustrează titlul dat de tine.
Oricum în unele locuri nu prea mi s-a părut original. De ex. numele uneia dintre fete, mă duce cu gândul la Magicieni din Waverly Place şi alte chesti. Oricum e bine.
` Descrii bine, lin şi fluid. Pot citit chiar fără griji. Dar mai necesită volum. Pentru că mai trebuie să descrii sentimentele. Desigur că mai amplu, dacă se şi poate. Nu îţi cer imposibilul, dar ar cam trebui să te axezi şi pe ele. Şi desigur şi pe caracterul personajelor şi pe aspectul lor exterior şi interior.
Cu acţiunea o duci bine, nu am ce comenta.
` Greşeli ai avut în abele capitole. Nu multe zic eu, dar unele au alterat înţelesul propozitiilor.

Aştept nextul şi cam asta este tot.
Multumesc mult pentru comentarii :)
Incerc sa tin cont de sfturile pe care le primesc. Nu stiu daca reusesc intotdeauna, dar incerc.
Uitati capitolul trei si sper sa va placa. ;)
Capitolul 3

Stăteam în baie şi îmi priveam imaginea în oglinda ce se afla deasupra chiuvetei. În aproximativ zece minute urmau să vină câţiva priteni cu care urma să mergem în diverse locuri pentru a ne distra. Încă nu ştiam sigur ce vom face.
Reflexia pe care o vedeam era cea a unei fete de 16 ani complet normală. Puţin cam slabă poate. Şi totuşi... Oare uitându-se la mine cineva şi-ar putea da seama de ceea ce se află în spatele acestei imagini atât de obişnuite? Mă îndoiam. Niciodată nu am crezut că cineva şi-ar putea da seama. Lumea nu crede în chestii precum vrăjitoare şi magie. Oamenii nu cred decât ceea ce se poate dovedi ştiinţific. Dacă ar ştii... Oare ne-ar privi ca pe nişte ciudaţi scăpaţi de la spitalul de nebuni? Ar încerca să scape de noi?
Am scuturat din cap încercând să alung acele gânduri. De ce mă gândeam la asta până la urmă? Ştiam însă de ce. Acel sentiment de nelinişte încă nu-mi dăduse pace. Nici măcar nu ştiam la ce ar trebui să mă aştept.
Am ieşit din baie şi m-am îndreptat spre uşă. Eram gata de ceva vreme. În scurt timp a apărut şi Chris, iar după ce tata ne-a urat distracţie plăcută am ieşit din bloc. Urma să ne întâlnim cu ceilalţi în faţa staţiei de metrou. Când am ajuns acolo am observat că eram primele.
În scurt timp a apărut Andy. Părul şaten era ciufulit ca întotdeauna, iar ochii căprui aveau o licărire jucăuşă. Părea destul de fericit. Ne-am salutat, iar după încă cinci minute au apărut şi restul persoanelor din grup: Alicia, Eric, prieten la cataramă cu Andy, avea părul brunet şi ochii căprui deschis şi Taylor care avea părul blond şi ochii albaştri precum cerul.
Nu erau tocmai cei mai apropiaţi prieteni ai mei, însă nu eu decisesem cine va veni. De asta se ocupase Chris. Ea se înţelegea de minune cu Eric şi Taylor, iar Alicia, ei bine, ea poate fi considerată sufletul petrecerii.
După ce am discutat puţin am decis să mergem mai întâi la film, deoarece rula o comedie şi aveam destul timp pentru a ajunge, iar apoi să mergem să mâncăm pizza. Eu una eram destul de încântată de idee.
Am inceput să coborâm scările pentru a intra la metrou şi stăteam pe peron când am avut din nou acea senzaţie de urmărie. M-am uitat în toate direcţiile, dar nu am văzut nimic ieşit din comun. Peronul era de altfel destul de pustiu.
- E totul în regulă Alex? Am auzit glasul Aliciei.
- Bineînţeles. De ce?
- Ai o privire cam ciudată.
- Nu mă băga în seamă, am o perioadă mai prostă atâta tot.
S-a uitat la mine cu neîncredere, însă apoi a ridicat din umeri şi a revenit la discuţia pe care o purta cu Eric.
Ce naiba se întâmplă?
Cu siguranţă nimic bun
, mi-a răspuns Chris.
M-am uitat la ea confuză.
Ce vrei să spui?
Mai ţii minte demonstraţia de ieri de la ora de sport? S-a întâmplat ceva ciudat atunci. Chestia e că eu chiar voiam să-l lovesc pe acel profesor. Nu îmi inspiră nimic bun. Însă în loc să-l lovesc pe el am lovit un fel de zid ce se afla în faţa lui.
Asta îmi aminteşte...

Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul metroului ce se oprea în staţie. Ne-am urcat cu toţii, apoi i-am povestit despre acea piatră pe care o văzusem ieri. Începeam să cred că acel profesor ascundea ceva. De asmenea m-am gândit şi la acel băiat pe care l-am văzut ieri pentru prima oară. Să fi fost doar o simplă coincidenţă faptul că fusese transferat în clasa noastră în aceeaşi zi în care acest profesor venise să-l înlocuiască pe domnul Banner? Mă cam îndoiam, dar cum puteam să ne dăm seama de acest lucru fără dovezi concrete? Ar putea să fie de partea acelui profesor. Părea destul de probabil.
Dar cum puteam să ne dăm seama dacă chiar era aşa sau nu? Nici măcar noi nu ne puteam da seama dacă persoana de lângă noi este vrăjitor sau nu.
Din fericire ceilalţi ne-au distras atenţia de la aceste probleme. Filmul la care am ajuns ne-a făcut să râdem până ne-au dat lacrimile. Deabia mai puteam respira când am ieşit din sala de cinema.
Planul iniţial s-a schimbat din mers aşa că am sfârşit jucând şi câteva partide de popice la o sală de jocuri din apropiere. Mai exact, Chris a jucat împotriva tuturor băieţilor deoarece eu şi Alicia am fi făcut vânătăi de la greutatea acelor bile. Noi am stat pe margine susţinându-ne favoriţii.
După ce băieţii au pierdut de două ori în faţa surorii mele au decis să lase baltă jocul pe motiv că li se făcuse foame.
Chris nu a ratat şansa de a râde puţin pe seama lor.
- Aţi ajuns să fiţi bătuţi de o fată mică şi pricăjită ca mine?
- Nu am pierdut, ci te-am lăsat să câştigi, a zis Taylor. Am fost nişte gentelmeni.
- Mda, sigur, s-a băgat şi Alicia. Chris a spălat pe jos cu voi.
- Lecţiile de carate sunt de vină, a zis Eric. Cum să te pui cu cineva ca ea?
- Tu de partea cui eşti? S-a bosumflat Taylor.
Discuţia a continuat însă eu nu am mai fost atentă. I-am anunţat că mă duc să ocup o masă la pizzerie şi m-am întors pe călcâie lăsându-i să se contrazică în continuare. În mod normal aş fi rămas să mă uit la ei deoarece genul ăsta de discuţii sunt destul de amuzante, însă de data asta nu aveam starea de spirit necesară.
Încă mai încercam să pun lucrurile cap la cap. Am luat loc la prima masă liberă pe care am zărit-o şi am început să mă uit prin încăpere în timp ce-i aşteptam. Nu era foarte multă lume: am zărit un cuplu de îndrăgostiţi, un grup de trei prieteni ce mâncau pizza şi râdeau, o fată care tocmai zărise persoana pe care o aştepta şi alte grupuri asemănătoare.
Însă nimic ieşit din comun.
Şi atunci de ce am în continuare acest sentiment?
Au apărut mai repede decât mă aşteptam. Toţi zâmbeau şi râdeau, iar băieţii îi dădeau din când în când ghionturi lui Chris. Dar acest lucru nu părea să o deranjeze. Se distra de minune. Sau se prefăcea foarte bine.
Am comandat trei pizze diferite pe care le-am mâncat împreună. Numai că una din ele era mai picantă, iar Alicia, care nu şi-a dat seama de asta la timp, a sfârşit prin a bea cam multă apă. Asta spre amuzamentul celor prezenţi.
Am ajuns acasă destul de târziu, deoarece după ce am terminat de mâncat, am început să ne plimbăm pe străzi fără să avem vreo destinaţie în minte.
Am sfârşit prin a ajunge în parcul de distracţii unde am petrecut câteva ore dându-ne în leagăne, apoi în carusele şi tot felul de alte prostii.
Vata pe băţ nu i-a picat tocmai bine lui Taylor, dar spre norocul lui aveam câteva pastile pentru stomac la mine. După ce a luat una şi-a mai revenit.
- De ce ai astfel de pastile la tine? A intrebat.
- Pentru orice eventualitate. Dar sincer mă aşteptam ca Andy să aibă nevoie de ele, am zis în glumă.
Andy mi-a dăruit o privire plină de subînţeles, însă nu a zis nimic.
Apoi am decis să plecăm fiecare la casele noastre înainte de a fi daţi dispăruţi de către părinţi.
Ne-am luat la revedere, iar fiecare a luat-o pe drumul lui. Într-un fel m-am simţit uşurată în acel moment. Nu mai ştiam cât de mult aş mai fi reuşit să mă prefac. Acest lucru mă deranja enorm. Aveam momente când eram sătulă de prefăcătorii, de minciuni şi de inventatul scuzelor pentru diferitele probleme create de magie.
Ar trebui să-i spunem mamei, a zis Chris. Înainte ca lucrurile să scape de sub control.
De acord. Dar nu astăzi. Hai să-i spunem mâine.
De acord.

Restul drumului a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Deşi tind să cred că amândouă ne gândeam la acelaş lucru: la Andrews, la noul elev şi la acea piatră.
Dar, oricât mi-aş fi stors creierii, nu reuşeam să fac legătura între aceste trei lucruri.
sallut
pai am citit noul capitol dar iti spun de acuma ca mi se inchid ochii deci nu te astepta la un comentariu prea stralucit

deci in capitolul asta nu a fost multa actiune, am impresia ca inca nu ai ajuns la 'sufletul povestii'
oricum, e bine ca nu grabesti lucrurile, adica dupa mine e un lucru bun
dialogul, pe zice trece parca te folosesti tot mai putin de el, imi plus imi place ideea de a comunica doar cu ajutorul mintii :X
greseli, ai avut una chiar la inceput - priten- asta mi-a sarit in ochii caci e chiar in primele randuri, dupa nu am mai fost atenta...
la capitolul descriere se putea mai mult, nu te limita la ai arata ingrijorarea, poate chiar teama doar prin reactile ei, descrie sentimentul in sine, presiunea pe care o simte
pune-te in pielea personajului si srie cam tot ce crezi ca ai simti in situatia respectiva, mai exact, tot ce iti vine in cap, nu te gandi ca ii exagerat sau ceva...

am atat :P
ms ca m-ai anuntat, pe data viitoare :D
Multumesc pentru sfaturi. Stiu ca in numite locuri seamana cu Wizards of Waverly place, dar pe parcurs devine mai original, sper.
Incerc sa tin cont de sfaturile voastre si sper sa reusesc.
Uitati capitolul patru si sper sa va placa ;) Scuze ca e asa scurt.
Capitolul 4

Dimineaţa de luni nu m-a gasit mai puţin confuză decât fusesem în ultimile zile. Nu reuşisem să vorbim cu mama despre cele întâmplate. În mare parte deoarece nu existase niciun moment în care să fim singure cu ea. Sigur, am fi putut să-i spunem prin intermediul gândurilor chiar dacă tata era de faţă. Dar de fiecare dată când ne aflam toţi la un loc purtam diverse conversaţii, iar în momentele când nu am făcut-o a fost pentru că eu şi Chris a trebuit să ne facem temele. Şi uite aşa a trecut şi ziua de duminică, iar mama nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce se petrece. Cu un pic de noroc poate tata va veni mai târziu azi de la servici şi vom putea discuta. Speram din tot sufletul să se întâmple aşa.
La şcoală totul decurgea cât se poate de normal. Profesorii îşi ţineau orele, elevii îi vorbeau pe unii urât pe la spate, iar în momentul în care suna clopoţelul toţi erau fericiţi că în sfârşit îşi puteau continua discuţiile începute înainte de venirea profesorului.
După ora de geografie, pe care eu o uram, mi-am sprijinit capul în mâna dreaptă uitându-mă la cei din jurul meu. Toată lumea părea atât de bine dispusă astăzi. Toţi discutau şi îşi făceau planuri pentru weekend sau alte chestii asemănătoare.
La un moment dat obişnuiam să cred că pot să fac abstracţie de faptul că sunt vrăjitoare şi să mă comport exact ca o persoană normală. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Întotdeauna apărea câte ceva. Iar acum toată chestia cu acest profesor. Sentimentul acela parcă nu mă mai deranja chiar atât de mult. Nu mai era ceva apăsător ce nu putea fi ignorat indiferent de cât de mult m-aş fi străduit. Acum devenise mai mult ca o înţepătură, ca acelea pe care le simţi când ţi se administreză vreun vaccin. Doar că, spre deosebire de acele tipuri de înţepături, care dispar în câteva secunde, aceasta nu voia de niciun fel să cedeze.
Un zânbet amar mi-a răsărit pe buze. Deabia acum realizam anumite lucruri. Eu nu voi putea niciodată să fiu ca ei. Nu voi putea niciodată să privesc lucrurile precum ei. Întotdeauna va exista acestă barieră ce mă va împiedica să fac acest lucru.
Acum, mai mult ca oricând, aveam impresia că toată această, presupusă, viaţă obişnuită a mea nu este decât o piesă de teatru în care actorii încearcă să-şi joace cât mai bine rolul, să intre în pielea personajului pe care trebuie să-l interpreteze. Dar orice piesă are şi un final. Şi ştiam că finalul acestei piese ar putea veni oricând. Mai ales acum. Şi că oricât de mult mi-aş fi dorit ca ea să dureze o veşnicie, acest lucru nu era posibil.
Ce trist... Am ajuns să mă compar cu o piesă de teatru...
Uneori mă întreb cum ar fi fost viaţa mea fără toate aceste complicaţii. Dar, desigur, la această întrebare nu voi afla niciodată răspunsul.
Am stat aşa până când am văzut un profesor intrând în sala de clasă. M-am gândit că pauza se sfârşise, însă am fost surprinsă să observ că cel care intrase era domnul profesor Andrews. O clipă am rămas cu ochii aţintiţi la el neştiind ce să cred. Ce căuta el aici? Din câte îmi puteam aminti noi aveam o singură oră cu el vinerea.
Ceva îmi spunea că nimic bun nu se poate întâmpla cu el în preajmă. Aşa cum zisese şi Chris tipul ăsta inspira neîncredere, poate chiar mai mult de atât. Însă nimeni altcineva nu părea deranjat de prezenţa lui. Mai degrabă erau uimiţi şi curioşi să afle de ce se afla aici.
- Bună ziua. Aş dori ca Alex să vină cu mine în sala de sport.
- De ce? Am întrebat confuză.
- Nimic grav. Doar că ora trecută ai uitat ceva în vestiarul fetelor.
- Mă îndoiesc, am zis încruntându-mă puţin. De obicei nu uit lucruri în vestiar. Poate că aparţine altcuiva.
- Eu sunt convins că respectivul obiect îţi aparţine. Are numele tău inscripţionat pe el.
Văzând că nu am de ales şi nevrând să par o ciudată în faţa celorlalţi m-am ridicat din bancă şi l-am urmat.
Ai grijă, am auzit glasul surorii mele. Părea destul de îngrijorată.
Acea înţepătută de care vorbeam mai devreme parcă devenise mai puternică. Şi cu toate acestea eu tot mai încercam sa ma liniştesc singură spunându-mi că nimic rău nu se va întâmpla. Că totul nu era decât o neînţelegere care avea să fie clarificată curând.
După ce am mers o vreme pe holuri, cred că de fapt doar câteva minute, deşi mie mi s-a părut mai mult, am ajuns în sală. Nu se afla nimeni în ea acum. Într-un fel acest detaliu mă speria. Am încercat să alung acest gând.
Până la urmă el nu e decât un simplu profesor, nu-i aşa? Ce ar putea să se întâmple?
Am intrat în vestiar şi m-am uitat de jur împrejur, însă, spre surprinderea mea, acolo nu se afla nimic.
Ce ciudat.
Am ieşit din încăpere total confuză.
- Nu este nimic acolo, am zis, dar cum nu eram atentă am observat prea târziu că se afla chiar în faţa mea şi m-am izbit de el. Mă scuzaţi. Nu eram...
Nu am apucat să termin propoziţia deoarece în momentul imediat următor am simţit o mână strângându-se în jurul gâtului meu şi ridicându-mă de pe sol.
Am încercat să scap însă strâsoare era prea puternică.
- De ce...? am reuşit să îngaim.
- Am ştiut de la bun început că eşti diferită, a zis cu un zâmbet înfricoşător pe faţă. Sora ta e ceva mai dură, dar nu-ţi face griji. Te va urma în curând.
A început să-şi strângă şi mai tare mâna în jurul gâtului meu şi devenea din ce în ce mai greu să respir.
Am încercat să mă gândesc la o vrajă care m-ar fi putut ajuta, dar nu reuşeam să mă concentrez, iar ochii au început să mi se împăiănjenească.
Nu-mi venea să cred. De ce ar face aşa ceva? Ce voia de fapt?
La un moment dat am văzut pe cineva stând în celălalt capăt al sălii, dar nu am reuşit să-mi dau seama cine era. Am auzit-o pe acea persoană strigându-mi numele, însă nu am reuşit să recunosc vocea.
Nu mai puteam să respir...
Dacă aş putea măcar să o avertizez pe Chris!
:| profesor idiot, si ce daca e diferita? ce treaba are el?
:)) ok, ideea e ca mai facut curioasa, adica de ce are el ceva cu ele doar pentru ca sunt vrajitoare?

abia astept sa-i aflu adevarata fata profului, adica cine e el...
nu mi se pare ca seamana cu Wiard of...
adica seamana cat seamana si toate ficurile cu vampiri cu twilight sau vampire diaries
adica noh, ii greu sa vi cu ceva 100% original in momentul de fata, cand exista atatea filme si seriale care au epuizat toate temele posibile :P

deci, e ok... plus ca acuma mi se pare destul de original, capitolul asta ma refer :X

dalogul e bun, ai invatat pe parcursul celor doua ficuri sa-l controlezi destul de bine :P
actiunea, hmmm, poate la sfarsit prea repede a luat-o de gat, aici intra mai multa descriere: soc, teama pentru propria viata, confuzie... putea fi ceva mai amplu, mai ales ca nu-i ceva ce poate fi trecut cu vederea, scena respectiva

descrierea, am scris deja unde mai trebuia insistat pe ea, in rest mi sa parut bine, te mai puteai lungi putin pe ideea cu "sceana de teatru"- adica ideea, comparatia in sine ii foarte buna (ai fost inspirata) dar am impresia ca ai trecut prea repede peste partea aia...

oricum, te descurci din ce in ce mai bine, sunt poate exagerat de dura cu tine dar esti unul dintre putini oameni la care chiar se vede ca se straduiesc si asculta sfaturile incercand sa reduca din partile mai slabute (sincer, nu m-am straduit niciodata atata cat ii evident ca o faci tu)

greseli nu am vazut, cred ca nici una desi scrii cu diacritice, good for you, ai si un stil ordonat, desi mai puteai sa lasu un rand liber intre ce ai scris la inceput si Capitolul 4

atat, sper ca comentariul intreprinde toate conditile promise :D
si... nu cred ca mai ii nevoie sa-ti spun sa ma anunti (evident)

multa inspiratie my dear :* >:D<
Scuze pentru intarziere, dar nu prea am avut inspiratie :P Oricum am reusit sa scriu capitolul cinci care sper ca va aduce cateva lamuriri legate de ce va urma in poveste. Sper sa va placa si astept pareri ;)

Capitolul 5

Primul lucru de care mi-am putut da seama în momentul în care mi-am recăpătat cunoştinţa a fost faptul că aveam o durere de cam destul de serioasă. Simţeam că mai aveam un pic şi-mi exploda capul.
M-am ridicat în capul oaselor încercând să-mi dau seama unde anume mă aflu. Din câte puteam realiza eram într-o cameră ca oricare alta. Lângă pat se afla o fereastră ale cărei jaluzele erau trase. În mod normal m-aş fi uitat afară însă eram prea ocupată cu studiatul camerei. În dreapta am văzut un birou în faţa căruia era aşezat un scaun, iar lipite de peretele opus se aflau trei corpuri de bibliotecă destul de mari care erau pline aproape până la refuz cu fel de fel de cărţi.
Cum ajunsesem aici? M-am concentrat încercând să-mi amintesc tot ceea ce se întâmplase, ceea ce nu mi-a luat mai mult de câteva minute. Cel mai clar îmi aminteam faptul că noul nostru profesor de sport încercase să mă omoare.
Nu mai înţelegeam nimic, iar durerea de cap făcea ca totul să pară şi mai greu de digerat. Oare de ce încercase să mă ucidă? Şi mai mult, se părea că ştia ceva despre mine. Zisese ceva de genul că a ştiut că sunt diferită. Nici nu mai puteam să-mi dau seama care sentiment era mai puternic: cel de confuzie pentru că nu reuşeam să pun lucrurile cap la cap sau cel de teamă pentru ce ar putea acel, aşa zis profesor, să facă data viitoare? Am scuturat destul de tare din cap încercând să alung acel gând. Nici măcar nu voiam să-mi închipui că un incident de genul acesta s-ar putea repeta.
Acum următoarea întrebare ar fi: cine m-a adus aici?
M-am uitat în jur încercând să găsesc un indiciu, cât de mic. Ceva aflat pe unul din rafturile de sus ale bibliotecii mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi mi-am dat seama că acel ceva era de fapt o ramă pentru fotografii. M-am întins după ea sperând că avea şi o poză înăuntru. Din păcate nu reuşeam să ajung la ea. În astfel de momente îmi doream să am mai mult de un metru şi şaizeci şi trei de centimetri înălţime.
Ce tot spun? Sunt vrăjitoare, nu-i aşa?
Mi-am amintit că învăţasem o vrajă pentru levitaţie aşa că am folosit-o, iar cu ajutorul câtorva mişcări ale mâinii am adus-o destul de jos pentru a o putea apuca. În ramă se afla poza unui băiat cam de un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri înălţime, cu părul negru şi ochii căprui închis. Semăna cu băiatul pe care îl văzusem în sala de sport, cel care tocmai fusese transferat. Mi se părea destul de ciudat. Adică de ce se afla o poză cu el aici? Şi ce rol avea el în toate astea? Oare chiar era de partea acelui Andrews?
Gândurile mi-au fost întrerupte în momentul în care am auzit uşa camerei deschizându-se. În prag l-am zărit pe băiatul din poza pe care o ţineam în mână.
L-am studiat cu atenţie. Părea destul de relaxat.
- Bună, a zis pe un ton destul de vesel.
- Unde sunt? Am întrebat pe cel mai calm ton de care eram în stare.
Adică după tot ce mi se întamplase şi după ce că şi aşa nu ştiam ce se întâmplă de fapt, faptul că el era atât de calm şi relaxat, de parcă totul era ok, mă scotea din sărite. Aş fi fost în stare să-l pălmuiesc, indiferent de consecinţe, dar cumva am reuşit să-mi păstrez cât de cât calmul. Cel mai rău mă deranja faptul că se uita la mine cu nişte ochi atât de nevonovaţi.
- Eşti la mine acasă, a răspuns pe acelaşi ton.
- Zău? Şi ce caut aici?
- E o poveste mai lungă. O să ţi-o spun, dar mai întâi aş vrea să ştiu cum te simţi.
- De ce ţi-aş răspunde la întrebări? Am zis săgetându-l cu privirea. Din câte ştiu eu ai putea foarte bine să fii de partea acelui Andrews!
- Nu crezi că sari un pic cam repede la concluzii? Nici măcar nu ştii ce s-a întâmplat. Nu sunt complicele lui.
Tonul lui devenise deodată foarte serios. Dar pe mine nu mă speri, nu cum cel puţin.
- De ce te-aş crede?
- Uite ce e. Poţi să nu ai încredere în mine acum, dar după ce-ţi voi explica totul s-ar putea să-ţi schimbi părerea.
- Ok. Te ascult.
- Bine, dar nu aici. Hai în bucătărie. Am făcut ceai.
Zicând acest lucru a ieşit din cameră şi cum eu sunt foarte curioasă din fire am pus poza pe unul din rafturi şi l-am urmat. Am luat loc pe unul din scaunele din jurul mesei cu mâinile încrucişate la piept şi am aşteptat să înceapă.
Un lucru era clar, nu se grăbea deloc. Iar eu una nu ştiam câtă răbdare mai aveam. Mi-a pus o ceaşcă de ceai în faţă şi s-a aşezat de partea cealaltă a mesei.
- Bun, pentru început ştiu că ai observat acea piatră pe care Andrews a scăpat-o pe jos. Ştii cumva ce este?
I-am răspuns că da şi i-am povestit tot ce ştiu de la mătuşa mea. A părut destul de mulţumit de răspunsul meu.
- Ceea ce ştii este foarte adevărat. Ceea ce tu nu ştii este că acea piatră a fost furată acum câteva zile de sub nasul consiliului.
- Şi cum de ştii acest lucru?
- Ştiu pentru că eu sunt fiul celui care se află în fruntea consiliului, a zis cu cea mai serioasă figură pe care am văzut-o vreodată.
La această afirmaţie mai aveam puţin şi rămâneam cu gura căscată. Nu-mi venea să cred. În mod normal aş fi pus la îndoială spusele lui, dar mă îndoiam că cineva ar fi putut inventa o asemenea poveste. Era mult prea ciudat.
- Acum să-ţi spun de ce ai fost implicată în această poveste. Ei bine, ceilalţi membri ai consiliului a efectuat câteva vrăji pentru a descoperi unde anume se află acea piatră. De fiecare dată se afla în preajma ta şi a surorii tale. Eu am fost trimis pentru a vă duce pe voi două în faţa lor.
- Iar tu ai văzut că piatra este la Andrews. Spune-le celorlalţi şi gata. Problemă rezolvată.
- Mda, nu este chiar atât de simplu. Vezi tu, acel Andrews este un membru al consiliului. Am încercat să-i spun tatei însă nu m-a crezut. Şi apoi, să fim serioşi, nimeni nu ar crede că un membru al consiliului ar fura acea piatră.
- Şi ai vreun plan?
- Mă tot gândesc la asta, dar singurul lucru care se poate face este să dovedim cumva că nu voi două aţi furat acea piatră.
- Eu nu văd altă soluţie decât s-o luăm de la el şi s-o înapoiem consiliului. Ce zici de planul ăsta?
- O singură problemă. Voi două nu ar trebui să vă implicaţi. Este cam periculos. Nici nu-ţi poţi imagina cât de puternică este acea piatră.
- Şi nici nu-mi pasă. O să te ajut fie că-ţi place fie că nu, am zis hotărât.
Nu avea nicio şansă să mă convingă să renunţ. Tipul ăla ne învinovăţise pentru ceva ce nu făcusem. Nu avea să scape atât de uşor. Cred că dacă n-aş fi avut acea durere de cap m-aş fi gândit ceva mai mult la această decizie. Poate şi la faptul că fiind un membru al consiliului era destul de puternic. Însă în acest moment nu puteam. Eram foarte furioasă. Şi chiar nu mă interesau avertismentele lui.
Din păcate pentru mine nici el nu avea de gând să renunţe atât de uşor aşa încât următorea jumătate de oră a fost petrecută discutând în contradictoriu. Încerca de zor să mă convingă să beau acea nenorocită de ceaşcă de ceai. Mda, de parcă eu aş fi chiar atât de proastă. Din anumite motive bănuiam că ar fi pus ceva în acel ceai. Iar eu nu aveam de gând să pic atât de uşor în vreo capcană. Încă nu aveam încredere în el, chiar dacă povestea lui era adevărată.
Într-un fel îmi părea rău pentru el. Părea că îi pasă într-adevăr şi că nu ar vrea să-mi facă vreun rău. Dar avea ghinion deoarece eu eram prost dispusă. Şi pot fi o adevărată pacoste când sunt supărată.
Spre norocul meu la un moment dat a plecat până la toaletă, iar în momentul în care am auzit uşa închizându-se m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă încercând să nu fac niciun zgomot.
Nu mică mi-a fost suprinderea când am văzut cheile în uşă. Într-un fel chestia asta m-a amuzat. Părea destul de ridicol, având în vedere faptul că-mi dăduse de înţeles că nu prea voia să-mi iau tălpăşiţa aşa repede.
Am luat cheile, am ieşit încercând să nu fac niciun zgomot şi am închis uşa închuind-o în urma mea. Nu de alta, dar nu aveam chef să mă urmărească. Am ieşit din bloc şi, spre norocul meu, am găsit destul de repede o staţie de metrou. Mai aveam câţiva bani în buzunarele blugilor, suficienţi pentru a-mi cumpăra o cartelă cu două călătorii.
M-am urcat în metroul care ducea în direcţia blocului meu şi am luat loc pe primul scaun liber pe care l-am zărit.
În toată învălmăşeala poveştii ăsteia uitasem să întreb ce le spusese colegilor, dacă le spusese ceva bineînţeles. Desigur, în acest moment nu prea îmi mai păsa. Nu voiam decât să ajung acasă.
O grămadă de întrebări mi se învârteau în minte. De ce furase acea piatră? De ce, mai ales luând în considerare faptul că făcea parte din consiliu? De ce făcuse în aşa fel încât să ne învinovăţească pe noi? De ce pe noi? În momentul ăsta eram cu mult mai confuză decât fusesem la început. Pur şi simplu nimic nu părea logic. Ce ironic... Sunt vrăjitoare şi totuşi încercam să găsesc o logică în tot ceea ce se întâmpla. Dintre toate persoanele eu ar fi trebuit să ştiu că atunci când vine vorba de magie nimic nu are sens. Absolut nimic.
Oare mă prefăcusem atât de mult timp că am o viaţă normală încât uitasem că de fapt nu este aşa? Oare chiar ajunsesem să gândesc asemănător cu ei? Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranja acest lucru. Doar mă uimea. Nu am crezut vreodată că voi ajunge, câtuşi de puţin, să mă apropii de modul lor de gândire.
Un zâmbet amar mi-a apărut pe buze. Exact acum a trebuit să se întâmple toate astea. Exact când începusem şi eu să mă obişnuiesc cu modul ăsta de viaţă...
Ce ironic... Am gândit cu tristeţe.
Am aterizat si eu aici, in sfarsit. ;).
Ficul este pur si simplu genial :X. N-am mai vazut demult unul cu vrajitoare, deci ideea ma atrage. M-am saturat de vampiri :)).Imi cam place de baiatul asta nou, are el ceva special. De-abia astept sa vad cum le vor demonstra celor din consiliu ca sunt nevinovate. Cat despre Andrews, dupa ce ca da vina pe bietele fete(presupun ca el a fost), mai vrea sa le si omoare. Teribil om(ma rog, vrajitor)! Mi-e mila de Alex, se vede ca vrea sa fie o adolescenta normala si nu poate. Unii ar muri de bucurie sa fie in locul ei, dar nu e asa simplu.
Greseli de tastare n-am vazut, nici nu ma uit dupa asa ceva. Critica nu prea am cum sa fac, nu stiu cum se face plus ca textul are de toate.
Astept next-ul! >:D<
Multumesc pentru comentariu :x
Uitati capitolul sase, sper sa va placa si astept in continuare critici si pareri ;)
Capitolul 6

Eram epuizată. Puştiul ăsta stătea destul de departe de zona unde locuiam eu. A trebuit să schimb vreo trei metrouri până să ajung cât de cât pe aproape. Apoi am fost nevoită să merg pe jos circa patruzeci de minute. În acest moment nu-mi doream decât să mă întind în pat şi să dorm vreo două zile.
Mai aveam cam două sute de metri până să ajung în faţa blocului unde locuiam când am rămas de-a dreptul şocată. Puştiul brunet se afla deja acolo aşteptându-mă probabil. Neştiind ce să fac m-am ascuns după colţ sperând că nu m-a văzut. Am tras cu ochiul să văd dacă se mişcase. Din fericire părea că nu m-a zărit. Stătea acolo cu mâinile pe lângă corp uitându-se de zor dintr-o parte în alta. Am răsuflat uşurată. Nu aveam niciun chef de el, nu acum.
De unde ştie unde locuiesc, pentru numele Lui Dumnezeu!?
Şi, cel mai important, cum ajunsese aici înaintea mea? Doar încuiasem uşa, nu-i aşa? Nu a durat mult până să-mi pice fisa. Fiind fiul celui care se află în fruntea consiliului probabil că ştia mult mai multe vrăji decât mine şi Chris.
Situaţia asta nu-mi plăcea deloc. Cum ar trebui să scap de el? Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta deoarece peste câteva minute am văzut-o pe Chris care se întorcea de la şcoală. Avea ambele ghiozdane, câte unul pe fiecare umăr. Nu-mi putea da seama ce simte după faţa ei, dar o cunoşteam destul de bine şi puteam bănui că unul din sentimentele pe care le avea în acest moment era furia. Mă tot rugam ca acest băiat să nu ne încurce, dar bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa.
Când a văzut-o s-a întors spre ea pronunţând următoarele:
- Ştii, nu a fost prea drăguţ din partea ta să mă încui în casă, Alex.
Chris s-a uitat la el cu privire ce voia să fie surprinsă înainte de a vorbi.
- Pardon? Tocmai mi-ai spus Alex?
- Ups. Cred că am greşit persoana.
În acel moment Chris a lăsat ghiozdanele să cadă pe jos şi a luat poziţia de atac. În acel moment cred că puştiul nostru a înţeles cu cine are de-a face. Nu prea multă lume putea să se pună cu sora mea. A început să atace şi am fost surprinsă de cât de bine se descurca brunetul. Reuşise să evite destul de multe din atacurile lui Chris. Folosea nişte mişcări destul de precise. Aproape că am rămas impresionată. Dar până la urmă a făcut un pas greşit, iar Chris a reuşit să-l pună la pământ şi să-l imobilizeze.
- Acum, ce i-ai făcut surorii mele?
- Să ma gândesc. A da, am salvat-o când Andrews a încercat să o omoare, a zis pe un ton ironic.
Nu-mi venea să cred. Fusese bătut de sora mea şi, cu toate astea, folosea un asemenea ton. Nu părea să se sperie atât de uşor. Trebuie să recunosc, îl respectam pentru curajul de care dădea dovadă.
- De ce te-aş crede?
- Pentru că are dreptate, am spus ieşind de după colţ.
- Eşti bine? M-a întrebat Chris pe un ton îngrijorat.
- Da, sunt ok. N-ai vrea totuşi să-l laşi să se ridice? Am zis uitându-mă la el.
- A, da. Scuze.
După ce l-a ajutat să se ridice, iar el şi-a scuturat hainele de praf, i-am povestit lui Chris prin intermediul gândurilor tot ceea ce se întâmplase. După ce s-a uitat la el încruntată câteva minute a ridicat detaşat din umeri ca şi când această nouă informaţie nu o impresiona deloc.
Dar acum era neapărat nevoie să-i spunem mamei ce se petrece. Totul luase o întorsătură mult prea ciudată, iar eu presupuneam că lucrurile vor deveni din ce în ce mai serioase. Nu puteam lăsa lucrurile aşa. Nu-l puteam lăsa se ne învinovăţească aşa, fără să facem nimic. Trebuia cumva să demonstrăm că noi eram nevinovate, însă nu aveam nnicio idee cum. Adică ştiam. Aşa cum zisese şi el trebuia să recuperăm piatra şi să o dăm înapoi consiliului. Cum aveam să facem acest lucru, ei bine, asta era o cu totul altă discuţie. Îmi dădeam seama că nu va fi uşor. Până la urmă făcea parte din consiliu ceea ce însemna că probabil ştia câteva vrăji destul de complicate şi puternice. De un singur lucru eram, însă, absolut sigură: aveam un drum lung de parcurs.
Însă acum trebuia să mergem acasă şi să vorbim cu mama. După o discuţie destul de lungă în contradictoriu l-am convins să vină cu noi. Am urcat cele două etaje şi am intrat în apartament trântind ghiozdanele pe jos. Mama a venit să ne întâmpine din sufragerie. A rămas destul de surprinsă când a dat cu ochii de noul nostru coleg.
Nu ştiu exact ce slujbă are mama pentru că mai mult stă pe acasă. Foarte rar e chemată şi atunci deoarece are loc vreo urgenţă. Poate dacă m-ar fi interesat mai tare aş fi aflat, dar nu ţineam neapărat să ştiu. Tata nu venea niciodată mai devreme de ora şase seara deci aveam destul timp pentru a discuta în voie.
I-am explicat repede situaţia, apoi am mers cu toţii în sufragerie. Eu şi Chris ne-am aşezat pe una din canapele, colegul nostru pe cealaltă, iar mama pe fotoliu. După câteva minute mama a rupt tăcerea.
- Deci, să văd dacă am înţeles corect. Tu eşti fiul celui care conduce consiliul, iar Andrews, care face, de asemenea, parte din acesta, a furat acea piatră, mai apoi făcând în aşa fel încât fetele mele să fie găsite vinovate.
- Exact, a răspuns el.
- Dar de ce ar face asta?
- Asta încerc şi eu să înţeleg. Dar nu reuşesc. Nu pare că se leagă. Adică ele nu au niciun fel de legătură cu consiliul.
- Poate deoarece... a zis pe un ton jos încruntându-se.
- Poate ce? Am întrebat. Orice fel de presupunere poate ajuta în acest moment.
- Nu era nimic. Uitaţi ce-am spus.
Asta m-a pus pe gânduri. Oare ştia ceva care nouă ne scăpase? Sau într-adevăr nu era nimic interesant? Părea destul de încurcată. Nu o văzusem niciodată aşa, nu faţă de noi cel puţin. De obicei asta se întâmpla când eram mici şi foloseam vrăji aiurea, iar ea încerca să găsească scuze astfel încât tata să nu afle adevărul.
Aoleu, tata! Aproape uitasem de el. Dacă înainte era destul de complicat să ascundem faptul că suntem vrăjitoare acum cu siguranţă va fi şi mai greu. Of, ca şi cum nu aveam deja suficiente probleme...
După încă câteva minute de discuţii tipul s-a scuzat zicând că trebuie neapărat să plece. Eu am fost cea care a sfârşit prin a-l conduce la uşă. Dintr-un anumit motiv nu prea aveam încredere în el. Nu mă înţelegeţi greşit, îl credeam şi îi credeam şi povestea, dar nu aveam de fapt nicio garanţie că era de partea noastră aşa cum zisese.
Mă aşteptasem să plece imediat, însă stătea pur şi simplu în uşă fixându-mă cu privirea. Asta mă făcea să mă simt puţin stingherită.
- Ce? Am întrebat într-un final.
- Cheile, a zis pe un ton sarcastic.
- A, da.
Am băgat mâna în buzunar şi i-am întins cheile. Le-a luat din mâna mea punându-le în buzunarul hanoracului.
- Îmi pare rău că te-am închuiat în casă.
- Scuze acceptate. Ne mai vedem.
Zicând acestea a plecat nu înainte de a-mi mai dărui o ultimă privire. Însă aceasta era diferită. Era o privire îngrijorată şi oarecum plină de afecţiune. Am rămas puţin îngândurată. De ce mă privise aşa? Oare ce voia să spună cu acea privire? Am închis uşa fiind mult prea obosită pentru a-mi mai bate capul şi cu asta.
Am intrat în baie şi am dat drumul apei lăsând cada să se umple. După ce am terminat cu spălatul am mai stat un timp acolo cu ochii închişi. O grămadă de gânduri mi se învârteau în cap. Speram ca această poveste să se termine repede. Poate reuşeam să-i facem o poză cu acea piatră în mână şi să o arătăm consiliului. Până şi mie îmi venea să râd de această idee prosteacă.
Mda, ca şi cum ar fi atât de simplu.
Într-un fel mi-era teamă. Teamă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu reuşeam să ne dovedim nevinovăţia. Teamă deoarece nu ştiam mai nimic despre acest Andrews sau despre motivul pentru care făcuse tot ce făcuse.
După încă vreo cinci minute am ieşit din cadă şi m-am îmbrăcat în pijamale, mai apoi uscându-mi părul cu ajutorul unui prosop.
Probabil ar fi trebuit să mă apuc de temele pentru a doua zi, însă nu aveam chef de ele. Nu aveam nici dispoziţia necesară aşa că am abandonat repede ideea.
Pe la ora şapte seara eu şi Chris am luat cina împreună cu mama. Tata încă nu venise şi bănuiam că asta va fi una din acele zile în care va veni târziu acasă. Nu se întâmpla des, dar din când în când mai apăreau probleme la locul lui de muncă care îl obligau să stea până târziu. În mod normal acest lucru m-ar fi deranjat puţin. Uneori aveam impresia că munceşte prea mult. Dar nu şi în seara asta. De ce? Pentru că eram sigură că ar fi citit ceva pe faţa mea, iar eu nu aveam chef de întrebări. Nu astăzi.
Pe la ora nouă m-am băgat în pat. Eram mult prea obosită. Aş fi vrut ca tot ceea ce se întâmplase să fi fost doar un vis sau o glumă. Desigur, ştiam mult prea bine că nu este aşa. Ştiam mult prea bine că totul fusese real.
În timp ce stăteam întinsă în pat, cu ochii închişi, aşteptând să mă fure somnul, mi-am dat seama. Piesa luase sfârşit o dată cu încercarea acelui Andrews de a mă omorâ. Cortina fusese trasă, iar acum actorii trebuiau să renunţe la rolul pe care s-au chinuit să-l interpreteze cât mai convingător posibil şi să înfrunte din nou realitatea. Să-i ţină piept. Să treacă peste greutăţile fiecărei zile.
Iar acum întrebarea era: oare după toţi aceşti ani mai aveam destulă forţă pentru a înfrunta această, aşa zisă, realitate?
Bun, am ajuns ;).
Mi-a placut foarte mult ca l-a incuiat in casa:)). Cat despre bataia cu Chris, merita mai mult. Adica... prea misterios tipul. Si imi pare ca o cam place pe Alex :>. Oricum, sunt foarte curioasa cum or sa-si dovedeasca nevinovatia, iar ideea cu poza mi s-a parut extraordinara.
Greseli sunt doar vreo 2-3, dintre care pe mine m-a amuzat asta, pentru ca schimba sensul propozitiei:
"Teamă deoarece nu ştiam mai nimic despre acest Andrews sau despre movul pentru care făcuse tot ce făcuse."
Dialogul nu a fost sec, iar intrebarea de la final a dat o aura misterioasa capitolului.
Astept next-ul!>:D<
Capitolul 5

andrutza: pai, cam mult dialog, ai exagerat in unele parti chiar daca putea fi inlocuit cu naratiunea, cel putin acele replici la sfarsitul unei discuti, chiar daca nu sau intamplat exagerat de multe actiunea mi-a parut oarecum grabita, adica mi sa parut ca ea a asimilat prea repede toate acele afirmati fara vreo reactie prea puternica pe moment
oricum, povestea devine interesanta, mai ai mici scapari dar toti le avem indiferent de cat timp scriem, pana la urma nu poate fi fiecare capitol perfect

Capitolul 6

ai mai redus din dialog :P
imi place cum avanseaza povestea desi am impresia ca ai pus mult accent pe ea si ai luat-o mai moale cu privire la celalalte aspecte
intradevar sunt lucruri pe care puteai sa pui mai mult accent dar probabil ca atunci ar fi devenit plictisitor deci e bine asa

am impresia ca puteai mai mult intr-un fel, dar o sa vina cred in continuare niste capitole in care o sa ai ocazia sa ne arati ce poti din plin, ma refer aici la descrierea sentimentelor :D
app, mi-a placut sfarsitul acestui capitol

am atat, te astept cu urmatoarele capitole :P
bye bye
Multumesc mult pentru comentarii :* Am incercat sa corectez capitolul pentru a mai adauga niste descrieri de sentimente. Si am mai incercat sa dau cateva detalii despre personalitatea fetei.
Sper sa va placa.

Capitolul 7


Următoarea dimineaţă totul a decurs cât se poate de normal. M-am pregătit pentru şcoală fără nici un fel de incidente. Fusesem atât de prinsă cu toată povestea de ieri încât nici măcar nu observasem că acel sentiment îngrozitor dispăruse. Dispăruse la fel de brusc cum apăruse. În mod normal m-aş fi simţit uşurată, dar nu aveam cum. Asta deoarece acum ştiam ce însemnase. Probleme. Numai probleme. Îmi doream ca totul să se sfârşească cât mai repede.
Cred că cel mai rău mă deranja faptul că nu ştiam mai nimic, nici despre acel Andrews, nici despre puştiul cel nou. Iar privirea pe care mi-o aruncase ieri... Oare ce-o fi vrut să însemne? Oare a vrut să-mi transmită vreun mesaj sau era doar îngrijorat din cauza situaţiei create?
Mă durea capul de la atâtea întrebări şi incertitudini. Cel mai tare mă speria gândul că noi două ne-am putea pierde puterile din cauza acestei neînţelegeri. Nu că aş fi fost foarte încântată de ideea de a fi vrăjitoare. Aş fi dat orice, mai ales în acest moment, pentru a fi o persoană normală, lipsită de asemenea griji. Dar nici nu-mi convenea ideea de a le pierde pe nedrept. Dacă ar fi fost vreodată să le pierd aş prefera să se întâmple deoarece chiar aş fi vinovată. Nu din cauza cuiva care nu avea nimic mai bun de făcut decât să învinovăţescă alte persoane pentru ceea ce făcuse.
O nouă zi de şcoală nu mă încânta prea tare. Încă nu eram sigură dacă puteam să dau ochii cu acel profesor fără să-i zic vreo două pentru gestul lui miunat. Ştiam că nu era o idee bună, mai ales în faţa colegilor, dar eram destul de furioasă pe el. Adică, mai încercase şi să mă omoare. Asta pe lângă faptul că ne complicase vieţile. Exact ce-mi lipsea. De parcă nu aveam destule probleme din cauza şcolii şi a notelor, acum mai trebuia să mă ocup şi de acest aspect. Îmi venea să-l transform într-o broască râioasă, să-l pun într-un acvariu şi să-l vând sau să-l arunc într-o mlaştină sau orice altceva asemănător.
Am coborât scările blocului mult mai încet decât de obicei. Pur şi simplu nu voiam să cred că tot ceea ce se întâmplase fusese real. Îmi doream ca totul să nu fi fost decât un vis urât. Desigur, nu aveam eu genul ăsta de noroc.
În momentul în care am păşit afară, în aerul răcoros al dimineţii am rămas ca trăsnită. Puştiu cel nou se afla acolo cu faţa spre noi.
Ce caută aici?
Chiar nu puteam sa înţeleg. Şi mai îmi era şi somn pe deasupra. Spre norocul meu Chris a rostit întrebarea din capul meu.
- M-am gândit să vă însoţesc până la şcoală, a fost răspunsul lui.
- De ce? Am întrebat.
- Pentru orice eventualitate, a spus pe un ton indiferent.
Cred că acestul puşti îi plăcea să facă pe misteriosul. Până acum tot ce făcuse era să ne spună despre ceea ce pusese Andrews la cale. În schimb nu ne spusese niciodată nimic despre el. În afară de faptul că e fiul celui care conduce consiliul. Poate era doar impresia mea, dar parcă făcea asta tocmai pentru că voia să ascundă ceva de noi.
- Nu te vom convinge să renunţi la idee, nu-i aşa? A întrebat Chris.
- Nu prea.
- În cazul ăsta să mergem.
Cu un oftat lung am luat-o din loc. El şi Chris mergeau aproape umăr lângă umăr. Eu preferasem să rămân puţin mai în spate, nu cu mult. Eram destul de aproape de ei. Am fost surprinsă să constat că din când în când el îmi mai arunca câte o privire pe furiş. Şi mai uimită am fost de faptul că de câte ori îl surprindeam îşi întorcea repede privirea devenind dintr-o dată foarte serios.
Care o fi problema lui?
Adică, de ce mă privea nu mai pe mine aşa? Mă simţeam ca şi cum se uita să vadă dacă mai sunt acolo sau nu. Devenea enervant. Doar nu ceadea că o să dispar pur şi simplu de acolo? Mi se părea cam nepoliticos holbatul ăsta al lui. Ca să nu mai spun că nu-i vedeam rostul. Nu eram chiar atât de zăpăcită încât să păţesc ceva în mijlocul străzii. Şi nici măcar nu eram atât de departe de ei. Mă cam călca pe nervi tipul ăsta.
Atunci mi-am dat seama de un lucru destul de important: deşi îmi salvase viaţa şi mai ne şi conducea la şcoală şi tot restul, nu ne zisese niciodată numele lui. Iar Andy nu a reuşit să mi-l spună din cauza directorului.
Eu sunt destul de curioasă din fire, aşa că nu m-am putut abţine:
- Aş mai avea o întrebare, am zis grăbind un pic pasul pentru a ajunge lângă el.
- Ce anume ai dori să ştii? A întrebat pe un ton care mie una mi s-a parut mult prea serios.
- Deşi faci toate aceste lucruri pentru a ne ajuta, nu ne-ai spus niciodată numele tău.
- Serios? A spus pe un ton ce se voia a fi surprins. Cred că în toată învălmăşeala am uitat. Numele meu este Ryan.
- Drăguţ nume, am spus.
- Mulţumesc.
La sfârşitul acestui schimb de replici am văzut-o pe Chris dându-şi ochii peste cap.
Care-i problema?Am întrebat uitându-mă la ea nedumerită.
Fraternizezi cu duşmanul...
Nu e duşmanul nostru.
Poate nu încă, dar nu ai de unde să ştii.

Trebuia să recunosc că avea dreptate. Cum am mai spus, nici eu nu aveam completă încredere în el, dar până la urmă el fusese cel care mă salvase atunci când Andrews încercase să mă omoare. Şi trebuia să recunosc că îi eram datoare pentru asta. Chiar dacă nu era complet de partea noastră şi, în cele din urmă, ne-ar fi trădat, nu puteam să trec pur şi simplu cu vederea ceea ce făcuse. Adică, cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acolo.
Peste treizeci de minute ne aflam deja în clădirea şcolii şi ne îndreptam spre sala de clasă. Ziua a decurs cât se poate de normal, chiar monoton de normal. Mă aşteptam ca în orice clipă să se întâmple vreo ciudăţenie, însă nimic.
În cea mai mare parte a timpului nu eram atentă la ce spuneau profesorii. Am încercat la început, dar la un moment dat am renuţat. Nu aveam dispoziţia necesară. Nici măcar nu mă interesa faptul că m-aş putea alege cu încă o notă mică dacă aş fi prinsă.
La sfârşitul zilei Ryan s-a oferit să ne conducă acasă sub acelaşi pretext ca azi dimineaţă. Era destul de evident că nu prea aveam de ales aşa că nu ne-am opus. Nu că am fi avut şi de ce.
După vreo zece minute am auzit pe cineva strigându-ne să aşteptăm. Când m-am uitat în urmă l-am văzut pe Andy care alerga încercând să ne ajungă. Când a ajuns în sfârşit în faţa nostră cam gâfâia.
- V-aţi gândit cumva să mă înlocuiţi sau ce? A spus după ce şi-a mai revenit.
- De ce ai acestă impresie? A întrebat Chris.
- Ştiu şi eu? De când umblaţi voi două cu tipul cel nou?
- Nu de mult timp, am zis eu ironic. Am dat de nişte belele şi...
În acel moment am fost întreruptă de Ryan care a încercat să-l aburească cu o explicaţie care nu avea nicio noimă. Ceva despre nişte probleme de sănătate parcă. Nu am fost foarte atentă pentru că mă cam bufnea râsul. Şi am observat că acelaşi lucru păţise şi Chris. De-abia ne mai puteam abţine să nu începem să râdem de-a binelea. Nici măcar nu mai conta că eram în mijlocul străzii şi că lumea s-ar putea holba la noi ca la nişte ciudate scăpate de la spitalul de nebuni. Tipul ăsta mă amuza atât de tare. De ce se stresa atât de tare? Chiar nu mi se părea că avea de ce. Nu cu Andy cel puţin. Apoi mi-a picat fisa. Desigur, nu era vina lui. Nu avea de unde să ştie că Andy e unul de-al nostru, dacă pot să zic aşa.
Toată scena era de râs. Ryan îi tot servea nişte explicaţii care mai de care mai fanteziste, gesticulând destul de mult, probabil pentru a părea mai credibil, iar el îl privea cu nişte ochi ce deveneau din ce în ce mai confuzi cu fiecare cuvând de-al lui. Eu şi Chris l-am fi oprit, dar era atât de amuzant, iar noi aveam nevoie atât de mult în momentul respectiv să ne distrăm, încât am convenit să-l lăsăm pe băiat să-şi ducă povestea până la sfârşit. Era atât de concentrat pe ceea ce spunea, iar Andy atât de absorbit de vorbele lui, că niciunul nu a observat că noi două mai avem puţin şi începeam să râdem de-a binelea.
După vreo zece minute de explicaţii, timp în care Andy nu spusese niciun cuvânt, Ryan s-a întors spre noi cu o figură serioasă pe faţă şi cu clasica întrebare Nu-i aşa fetelor?
Apoi au observat şi ei, în sfârşit, că noi nu mai puteam de atâta râs. Pe un ton nevinovat şi cu o privire cât se poate de confuză pe faţă ne-a întrebat ce este aşa de amuzant.
- Tu eşti, a zis Chris încă chicotind.
La auzul acestor vorbe băiatul nostru a devenit şi mai confuz. Iar eu, fată simpatică ce sunt, am decis să-l scot din încurcătură.
- El ştie adevărul despre noi.
- Şi, că tot veni vorba, cred că ne-ar putea şi ajuta, a spus Chris.
- Zău? Şi ce poate el să facă, iar noi nu?
După ce am reuşit să-l convingem că este mai bine ca el să zică povestea am plecat toţi patru spre blocul meu şi al lui Chris.
Pe drum am profitat, iar noi două l-am pus pe Andy la curent cu tot ceea ce ni se întâmplase până acum. Cred că a rămas destul de spurprins după ce am terminat, lucru care nu ne mira absolut deloc.
O întrebare pe care ne-a adresat-o m-a pus pe gânduri. Era un aspect la care eu nu mă gândisem prea mult şi căruia nu-i acordasem niciun fel de atenţie până acum.
Dar nu înţeleg. De ce s-ar strădui atât de mult să dea vina pe voi? Adică, dacă aţi fi avut vreo legătură cu acel, aşa numit consiliu, aş fi înţeles. Sau dacă reprezantaţi o ameninţare pentru el. Dar voi sunteţi doar două vrăjitoare cât se poate de obişnuite. Pur şi simplu nu văd legătura.
Asta mi-a amintit de propoziţia neterminată a mamei din ziua precedentă: Poate deoarece...
Oare ce vrusese să spună de fapt? Oare exista o posibilitate, cât de mică, ca ea să fi ştiut ceva şi să nu ne fi spus intenţionat? Dar de ce ar face aşa ceva?
Un lucru era clar: după ce cei doi vor pleca trebuia neapărat să o conving pe mama să-mi spună adevărul despre acea propoziţie lăsată în aer.
bun, ti-am scris la profil ca am uitat ce vroiam sa scriu aici din cauza aiureli mele acute :))
oricum, nu te las fara un comentariu deci ce-mi mai amintesc
nu ai folosit mult dialog, desi in unele parti parca lasa un pic de dorit, adica in unele capitole mai anterioare il stapaneai mai bine parca :|
se infiripa o poveste de iubire sau doar visez eu? ;;) :))
sper ca da, adica ce poveste ii aia fara un pic de romance :D
povestea e interesanta, faci cititorul mai curios cu fiecare capitol, cred ca ti-am mai spus asta si inainte :P
actiunea decurge lent, nu grabesti actiunea desi aduci ceva nou in fiecare capitol
greseli, doar cateva, nimic grav...
cam atat, multa inspiratie scumpo :*
Scuze scuze scuze scuze ca nu am dat comm mai devreme ^:)^.
Imi place mult capitolul! :X Ai spus cam tot ce se poate spune, nu ai grabit actiunea. Doar ca ai sarit pur si simplu peste partea cu scoala. Puteai sa mentionezi daca Alex s-a intalnit cu Andrews. Daca eram in locul ei, nu rezistam tentatiei sa-i dau una :)). Mi se pare mie sau Chris incearca sa fie mai buna ca baietii, in sensul sa nu fie fata tipica ce vrea sa fie protejata si alte prostii de genul asta?
Cred ca Ryan( dragut nume) e mort dupa eroina noastra, ceea ce e bine. M-a amuzat teribil cum incerca sa-i explice lui Andy situatia. Apropo, sper ca intr-un capitol viitor vei mentiona cum a aflat Andy despre secretul fetelor, m-a izbit curiozitatea. Cat despre propozitia lasata in aer a mamei, as cam avea o idee despre ce e vorba.
Greseli n-am vazut, ceea ce e bine.
Scuze daca n-am zis cine stie ce dar sunt cu capul in nori azi :">.
Astept next-ul!
Multumesc pentru comentarii :x Ma bucur ca va place.
Uitati capitolul opt, sper sa va placa.

Capitolul 8


Am ajuns destul de repede. Mai repede decât de obicei. Am urcat scările până la etajul al doilea, iar când am vrut să intru în apartament am rămas destul de surprinsă. Nu era nimeni acasă. Am dedus că mama probabil fusese chemată pentru vreo urgenţă sau ceva de genul. Nu că ar fi fost asta o problemă. Poate că era mai bine aşa. Putem să discutăm în linişte.
Am luat toţi loc în sufragerie, iar Chris a adus răcoritoare pentru toată lumea. Apoi a luat loc lângă Andy. Ryan stătea pe cealaltă canapea, iar eu pe fotoliu.
Un timp a fost linişte. Ryan se uita insistent la Andy, aşteptând ca acesta să înceapă. Pe de altă parte Andy nu părea că s-ar grăbi să spună ceva.
Cred că în cele din urmă Ryan şi-a pierdut răbdarea, pentru că el a fost cel care a spart tăcerea.
- Deci, să auzim.
- De unde să încep? Păi, în primul rând, eu nu sunt vrăjitor şi nu pot să fac nimic din ceea ce ele două pot să facă. Deşi a fost o vreme când eram la fel ca ele. Le cunosc de când eram doar un copil şi obişnuiam să ne jucăm des împreună, iar după ce am aflat de faptul că putem să facem anumite lucruri mai speciale, dacă pot să zic aşa, obişnuiam să facem tot felul de prostii. Chestia e că eu eram cel care ieşea cu răni de obicei. Aveam eu un talent de a mă răni. Şi încă destul de rău. Nu de puţine ori mi-am pus viaţa în pericol. Într-o zi am reuşit să mă lovesc mai rău ca oricând. Atât de rău încât nimeni nu-mi mai dădea nicio şansă. Părinţii mei au fost destul de disperaţi pe atunci şi erau gata să facă orice pentru a mă salva. Din câte mi-ai spus la un moment dat au ajuns la o înţelegere cu un vrăjitor destul de puternic. Se pare că pentru a-mi salva viaţa au trebuit să ia o decizie destul de drastică. A trebuit să se renunţe la puterile mele de vrăjitor. Iar în schimb acel vrăjitor mi-a salvat viaţa. Iar pentru ca astfel de probleme să nu mai apară se pare că au fost aplicate câteva vrăji care aveau ca rezultat întărirea oaselor astfel încât ele să fie greu, aproape imposibil, de rupt. Părea destul de convenabil pentru părinţii mei. Aşa că n-au avut nimic împotrivă. Apoi, la câteva săptămâni după aceea, am constatat că pot de asemenea să imit orice voce pe care o auzeam. Era destul de amuzant.
Când a terminat de vorbit m-am uitat spre Ryan. Figura lui trăda uimirea. Multă uimire.
Nu părea prea convins de ceea ce auzise aşa că i-a cerut să demonstreze ceea ce spusese depsre imitarea vocilor. În acel moment Andy a început să zâmbească. Îl cunoşteam destul de bine şi ştiam că adora acest, aşa numit, talent al lui. Nu ştiam dacă mai există persoane care să poată face ceea ce el poate, dar dacă mai existau cu siguranţă nu erau prea multe.
După câteva minute de gândire a început să rostescă discursul lui Andrews din prima zi în care venise pentru a ne fi profesor. Eu şi Chris ne-am distrat de minune deoarece Ryam avea o faţă... Părea de-a dreptul şocat. Se uita la prietenul nostru de parcă tocmai văzuse cel mai incredibil lucru de pe pământ.
Când a vorbit până şi vocea îi trăda uimirea.
- Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător.
- Nu-i aşa că-i super? A zis Chris.
- Este... interesant. Într-adevăr ar putea să ne fie de ajutor. O ultimă întrebare: ce le vei spune părinţilor tăi?
- Găsesc eu ceva. Nu cred că le voi spune chiar tot adevărul pentru că nu m-ar mai lăsa să ajut. Dar nu-ţi face griji. Îi aburesc eu cumva, a zis cu zâmbetul pe buze.
Ryan nu părea a fi foarte bucuros de ideea de a fi implicate şi mai multe persoane. Cred că dacă ar fi fost după el ar fi făcut singur toată treaba. Dar nu aveam noi să-l lăsăm să facă asta de unul singur. Mai ales că pe mine şi pe Chris ne privea direct toată tărăşenia.
- Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg. Am înţeles de ce ele două au insistat să se implice în toată nebunia asta. Dar tu? De ce?
- Pentru că sunt prietenele mele şi sunt singurele cu care pot împărtăşi acest secret. În afară de părinţi, bienînţeles. Şi nu mi-ar plăcea să li se întâmple ceva.
Zisese toate acestea pe un ton cât se poate de ferm şi de serios. Nu avea de gând să fie dat la o parte atât de uşor. Pe Ryan părea totuşi că prezenţa lui îl deranjează. Nu puteam să înţeleg de ce. Nu voia decât să ne ajute. Iar după părerea mea, cu cât mai multe persoane ne ajutau, cu atât mai bine.
După încă vreo zece minute Andy a fost sunat de părinţi şi a fost nevoit să plece. Iar noi trei am rămas singuri în sufragerie. Îmi venea să-i dau palme puştiului ăstuia. Pur şi simplu nu înţelegeam ce-l deranja atât de tare. Iar chestia asta mă enerva la culme. Ca şi privirile pe care mi le tot arunca.
La un moment dat s-a ridicat pentru a pleca.
În sfârşit.
Amândouă l-am condus la uşă. Şi-a luat ghiozdanul şi tocmai dădea să plece când Chris i-a adresat o întrebare care a părut că l-a pus în încurcătură.
- De unde ai ştiut că Andrews va încerca să-i facă ceva surorii mele?
Vreo cinci minute nu a făcut altceva decât să se uite cu nişte ochi uimiţi la sora mea, care îl privea cu cei mai serioşi ochi posibili. Părea că pur şi simplu se blocase.
Mi s-a părut uimit şi contrariat deopotrivă. Parcă nu ştia ce să-i răspundă. Iar ea nu-l slăbea din ochi.
- Ce vrei să insinuezi?
- La vreo două minute după ce Alex a plecat cu acel profesor, tu ai ieşit din clasă sub pretextul că mergi până la toaletă, dar în loc de asta te-ai dus în sala de sport. Cumva ai ştiut că nu va fi bine.
Totul a fost zis pe un ton pe atât de serios pe atât de tăios. O clipă Ryan a privit-o uimit. Se vedea de la o poştă că nu se aşteptase la asta. Apoi privirea i s-a întunecat, iar când a vorbit era mai serios decât Chris.
- Nu sunt complicele lui. Dacă aş fi fost într-adevăr atunci ce motive aveam să o salvez?
Acestea fiind spuse a ieşit pe uşă fără să mai aştepte răspunsul lui Chris. Am încercat să o îmbunez, dar nu am reuşit. Era împotriva lui. Nu-l credea nici pe el, nici povestea lui. Într-o anume măsură avea dreptate, dar totuşi şi el avea. Nu reuşeam să înţeleg nimic. Nu mai voiam să am incertitudini. Voiam să am încredere în cineva. Voiam să am încredere în el, deşi nici eu nu reuşeam acest lucru în totalitate.
Nu mai ştiam ce să cred.
Peste aproximativ două ore, când a ajuns mama acasă, eu îmi terminasem deja temele. Iar eu niciodată nu-mi terminam temele atât de repede. Dar astăzi avusesem nevoie de ceva care să-mi distragă gândurile.
Dintr-un anumit motiv voiam să cred că ceea ce ne spusese era adevărat şi că era de partea noastră. Că voia într-adevăr să ne ajute.
Mama a sesizat că ceva nu e în regulă cu mine aşa că i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat. A chemat-o şi pe Chris şi ne-a spus că un lucru ştie sigur. Şi anume că Ryan nu ne minţise în legătură cu tatăl lui. Se pare că ştia cu siguranţă că acea parte era adevărată.
Chris s-a mai calmat după aceea cu menţiunea că, deşi acea parte era adevărată, noi nu aveamn nicio garanţie că era într-adevăr de partea noastră. Şi-a întărit afirmaţia folosindu-l drept exemplu pe Andrews care, deşi făcea parte din consiliu, făcuse ceva groaznic. Aici mama nu a putut să o mai contrazică aşa că a lăsat-o baltă.
După cină, care a fost destul de tăcută din cauza încordării noastre, m-am dus direct în camera mea. Tata a fost puţin nedumerit de comportamentul nostru, dar am dat vina, eu şi Chris, pe şcoală, iar mama pe urgenţa care apăruse astăzi la locul de muncă şi care necesitase destul de mult efort intelectual.
Mi-am tras pijamalele pe mine, după obişnuita rutină de seară, şi m-am băgat în pat. Dar, oricât aş fi încercat, nu reuşeam să adorm.
Vorbele lui Chris mi se învârteau întruna în minte. Ea a fost întotdeauna cea care era cu picioarele pe pământ. Ea a fost întotdeauna cea care lua lucrurile şi le analiza pe toate feţele. Eu, pe de altă parte, am preferat întotdeauna să iau lucrurile aşa cum sunt, fără să-mi pun prea multe întrebări. Mai existau momente când mă gândeam mai mult timp la un anumit lucru înainte de a lua o decizie, dar chiar şi atunci rămâneam, în cele din urmă, tot la prima părere pe care o avusesem.
Apoi m-am gândit la povestea pe care Andy i-o zisese lui Ryan. O parte era adevărată, însă nu-i spusese chiar tot. E adevărat că eram prieteni încă de mici, dar noi ne întâlnisem cu el după ce avusese acel accident.
Un sentiment de melancolie a pus stăpânire pe mine în timp ce-mi aminteam circumstanţele în care ne-am întâlnit.
Era primăvară, iar noi eram în clasa a treia. Tot auzeam voci ciudate strigându-mi numele, dar când mă întorceam nu vedeam pe nimeni în spatele meu. Eram destul de fricoasă pe atunci, aşa că acest lucru m-a înspăimântat destul de rău. Îi tot povesteam lui Chris care încerca de fiecare dată să mă calmeze zicându-mi că probabil doar mi se pare. Dar eu continuam să le aud aşa că într-o zi am rugat-o pe Chris să mă ajute să identific sursa vocilor. Apoi, în timp ce vocile se tot auzeau, Chris le-a identificat ca fiind a anumitor profesori. Acest lucru ne-a nedumerit şi mai mult. Mi-a spus să stau pe loc şi cu paşi lenţi, aproape imperceptibili, s-a îndreptat încet spre locul de unde i se părea că vin acele voci. Asta se întâmpla după un colţ. Când a ajuns lângă acel colţ a tras aer adânc în piept şi i-a tras un pumn zdravăn celui care se ascundea acolo. Şi anume un băieţel şaten din clasa noastră. Părea destul de speriat sărăcuţul. Chris l-a luat la întrebări moment în care s-a panicat neştiind ce explicaţie ar putea să ne dea. Până la urmă niciun om normal nu ar fi putut să imite atât de bine atâtea voci diferite una după alta.
A sfârşit spunându-ne adevărul, moment în care eu am fost foarte încântată. De ce? Pentru că acum aveam un prieten cu care puteam împărtăşi toate lucrurile pe care nu puteam să le spun altcuiva.
Când a auzit că suntem văjitoare a răsuflat uşurat deoarece ştia că nu o dăduse în bară. Am devenit prieteni apropiaţi toţi trei. Dar el nu renunţat la obiceiul de a imita voci în spatele nostru. Iar de câte ori făcea asta se alegea cu câte o lovitură din partea lui Chris. Cu cât avansa mai mult la lecţiile de carate cu atât loviturile deveneau mai complicate. În momentul de faţă cred că el a învăţat cum să se ferească de loviturile ei. Asta când nu se apucă să execute mai multe lovituri una după alta. În astfel de momente el nu mai face faţă.
Oricum Chris nu-l mai loveşte atât de tare ca la început. Acum mai mult se preface că o să-o facă. Iar când el nu se prinde ea râde de el zicându-i că după atâta timp ar fi trebuit să se prindă că nu o va face. Săracul de el. Cred că ar avea multe probleme dacă nu ar avea oasele atât de puternice.
Mi se părea aşa de ciudat. Unde dispăruseră vremurile când îmi plăcea faptul că eram vrăjitoare? Părea atât de simplu pe atunci... Când obişnuiam să facem tot felul de prostii cu ajutorul magiei. Nu de puţine ori îl folosisem pe Andy pe post de cobai, nu că pe el l-ar fi deranjat vreun pic. Părea că îi place chiar dacă în cele din urmă nu o sfârşea prea bine. Asta deoarece noi, ca două fete cuminţi ce eram, obişnuiam să luăm cărţile cu vrăji ale mamei şi să încercăm cam toate vrăjile care ni se păreau interesante. Asta până când ne-a prins, bineînţeles. A fost vai şi amar atunci. Cred că am fost pedepsite vreo câteva săptămâni pentru asta. Nu că asta ne-ar fi afectat pe noi cine ştie cum. Ceea ce într-adevăr ne-a durut a fost că a ascuns cărţile cu vrăji. Acum, stând şi gândindu-mă la asta, cred că am meritat-o din plin. La vremea respectivă însă, nu mi se păruse deloc corect. Un zâmbet mi-a părut pe faţă.
Ce vremuri frumoase...
Am căscat. Eram atât de obosită. Cred că toată povestea asta mă epuizase.
Nu mi se părea că Ryan ar fi personajul negativ sau cel puţin nu voiam sa cred acest lucru. Adică, dacă era de aceeaşi parte cu Andrews nu ştiam cum am mai putea să o scoatem la capăt. Dar nu puteam să nu mă întreb cum de ştiuse că Andrews va încerca să-mi facă ceva. Deşi nu prea îmi păsa. Până la urmă dacă nu ar fi ştiut acest lucru poate că nici nu aş mai fi fost aici. Gândul ăsta mi-a dat fiori pe şira spinării. Cum de puteam să mă gândesc la aşa ceva?
M-am întors pe o parte încercând să dorm deoarece mâine mă aştepta o nouă zi de şcoală. Mă bucuram că azi nu-l văzusem pe Andrews nicăieri. Nu aveam chef de el.
Am adormit cu gândul la mătuşa mea, sperând că se va întoarce curând. Acum, mai mult ca oricând, aveam nevoie de ajutorul ei.
Buna!>:D< Merci ca m-ai anuntat.
Mi-a placut mult capitolul asta, mai ales ca am aflat toata povestea lui Andy. E trista pe de o parte, dar are happy end(nu moare baiatul, pentru mine asta chiar e happy end :X). Mi se pare extraordinara abilitatea lui de a imita vocile diferitelor persoane.
Ryan e putin gelos, din cate vad eu. Nu ca ar avea dreptul, nu e ca si cum Andy ar sari pe Alex sa o sarute :)). Intrebarea lui Chris merita un Nobel pentru perspicacitate. Chiar l-a pus in incurcatura pe bietul baiat. Presupun ca are si el vreo abilitate de a vedea viitorul sau, stiu eu, de a simti cand persoana draga e in pericol(ceea ce ar fi atat de dulce :>). Eu una nu cred ca e rau.
Greseli nu am vazut, va admir pe toti care scrieti cu diacritice, nu as avea rabdarea asta.
Sper sa se clarifice lucrurile cat mai repede, ti-am mai zis, ma omoara suspansul! :D
Astept next-ul :*.
hmmm, deci Ryan inca mai ascunde cate ceva... interesant
totusi, cred ca el a castigat simpatia cititorilor, poate chiar mai mult, intr-un fel prin personalitatea lui cred, de altfel e atat de evident ca-si face griji pentru Alex...
actiunea nu a fost grabita, desi nu stiu daca mai are rost sa-ti spun chestia asta la fiecare capitol in parte
descrierea a fost buna iar dialogul, aici ma bucur ca ti-ai revenit ca la capitolele trecute o luasesi unpic pe aratura :D
greseli nu am vazut decat cateva, tu faci intr-un capitol cam cate greseli fac eu intr-un comentariu cred :))
si cum zicea si Black_Tear, e de apreciat ca scrii cu diacritice :P
in fine, aici ma opresc, deja nu mai stiu ce sa-ti comentez la fiecare capitol, bine ca vorbesc eu mult in general ca altfel as incheia intr-un rand :D

oricum, din nou, spor la scris :P

@Blac_Tear: Ai o imaginaţie foarte bogată, ţi-am mai spus. Îm plac ideile tale pentru Ryan, dar nu va fi nevoie de astfel de talente, cel puţin nu la cum mi-am imginat eu povestea. O să explic la un moment dat de ce a ştiut el acel lucru.
@andrra: Pe Ryan am încercat să-l conturez astfel încât să inspire încredere prin personalitatea lui. Cred că mi-a reuşit din câte îmi spui tu. Până acum e bine.
Aşa cum se poate observa am schimbat iar titlul. Motivul: ăsta mi se pare mai potrivit. Sper să vă placă şi vouă noul tiltu:x Hai că nu mă mai lungesc, uitaţi capitolul, sper să vă placă ;)
Capitolul 9


Restul săptămânii lucrurile au decurs cât de poate de normal. Asta dacă facem abstracţie de Ryan care ne însoţea în fiecare zi până la şcoală şi înapoi. Într-un fel acest lucru mă enerva deoarece îmi dădea impresia că nu ar crede că ne-am putea purta singure de grijă. Ei bine, probabil că nu ne-am fi putut pune niciodată cu Andrews, dar, chiar şi aşa, tot mă simţeam prost. Mă simţeam ca vedetele alea care nici nu pot ieşi până la magazinul din colţ fără bodyguard. Nu-mi plăcea deloc această comparaţie. Încă de mică am fost obişnuită să merg de colo colo făr să-mi fac griji că aş putea păţi ceva. Iar acum trebuia să suport asta.
Nu-l văzusem pe Andrews toată săptămâna, ceea ce chiar îmi convenea. La un moment dat începusem să mă gândesc că poate, deşi realizam că era puţin probabil, îşi dăduse seama că ce făcea era groaznic şi înapoiase piatra.
Toate speranţele mele au fost năruite vineri când în sala de sport a intrat Andrews purtându-se cât se poate de firesc. Asta dacă nu pun la socoteală privirea plină de subînţeles pe care mi-a aruncat-o imediat ce a intrat.
Nici măcar nu mă mai obosisem să mă schimb pentru oră. Şi aşa nu aveam eu chef de sport în general. Nu mă interesa nici măcar dacă mă sancţiona pentru chestia asta. În momentul de faţă, la ce situaţie şcolară aveam, un avertisment putea trece neobservat.
Spre norocul meu nu a spus nimic, dar a avut un zâmbet de satisfaţie pe faţă aproape toată ora. Nu de puţine ori am vrut să-i vrăjesc şireturile pentru a se lega unele de altele. Ar fi fost foarte distractiv să-l văd căzând în nas. Cu toate acestea am reuşit să mă stăpânesc. Până şi eu realizam că ideea era prostească. Ca să nu mai spun că nu m-ar fi ajutat cu absolut nimic, ci mi-ar fi adus şi mai multe probleme.
Cu douăzeci de minute înainte de încheierea orei domnul profesor ne-a anunţat că are o problemă importantă de rezolvat, motiv pentru care va pleca mai devreme.
A ieşit repede din sală, iar în momentul în care uşa s-a închis în urma lui i-am auzit vocea lui Ryan în minte. O voce cât se poate de serioasă.
Asta e şansa noastră. Trebuie să-l urmărim.
Să înţeleg că ai un plan?
A întrebat Chris.
Exact.
S-au schimbat repede, iar după vreo cinci minute şi cu puţin ajutor din partea lui Andy, care se oferise să găsească o scuză pentru noi trei cât lipseam, am reuşit să ieşim din şcoală tocmai la timp pentru a-l vedea pe Andrews dispărând după colţ.
Mă întrebam ce punea la cale. Şi, cel mai important, de ce insistase Ryan să îl urmărim? În orice caz, speram să merite efortul.
***

Mergeam de aproximativ douăzeci de minute pe străzile pline de oameni. Planul lui Ryan era destul de simplu, dar, aşa cum zisese Chris, putea fi foarte eficient. Deci, sora mea mergea cu cinsprezece paşi în urma lui Andrews, deoarece ea şti cum să urmărească pe cineva fără să fie observată, iar eu şi Ryan mergeam cu douăzeci de paşi în urma ei. Doar pentru a fi siguri. Şi, bineînţeles, păstram legătura prin intermediul gândurilor.
Oamenii care treceau pe lângă noi păreau destul de ocupaţi. Spun asta deoarece fie erau cu telefonul la ureche, fie scriau mesaje. Aveam nororc că nimeni nu se ciocnise de noi până acum.
Nici măcar nu înţelegeam de ce îl urmăream. Iar băiatul nostru nu ne dăduse nicio explicaţie. Şi mai era ceva. Chris zisese de atâtea ori că nu are încredere în el, dar, cu toate acestea, acceptase propunerea lui fără să se opună câtuşi de puţin. Nu o mai înţelegeam.
Tot mai încercam să-mi dau seama de ce făcuse Andrews tot ce făcuse. Poate că o făcea pentru putere, dar atunci nu vedeam ce rost ar avea să ne dea pe noi două vinovate. Chiar dacă am fi ajuns în situaţia de a fi puse în faţa consiliului până la urmă s-ar fi descoperit că acea piatră nu se afla la noi. Sau cel puţin aşa speram. Dar nu voiam să ajung să aflu acest lucru.
De câteva ori m-am uitat pe furiş la Ryan. Părea mult prea serios şi mult prea concetrat. Oare ce spera să afle? De ce era atât de sigur că a-l urmări era o idee atât de bună?
După încă vreo zece minute am văzut-o pe Chris stând cu spatele sprijinit de o clădire ce părea destul de veche. Am grăbit pasul pentru a ajunge lângă ea fiind curioasă ce aflase. Dacă aflase ceva.
Deci? A întrebat Ryan.
A intrat în clădirea aceea, a zis arătându-ne clădirea ce se afla după colţ
Era o clădire veche de patru etaje. Vopseaua de pe ea începuse să se cojească din cauza vechimii. Uitându-mă cu atenţie mi se părea că era un loc destul de potrivit pentru cineva ca el. Arăta puţin înfricoşător.
După un scurt schimb de replici Chris şi Ryan au ajuns la concluzia că Andrews ar putea ascunde piatra în acea clădire sau ar putea să o ţină în preajma sa tot timpul. Credeau că, dacă aveam puţin noroc şi eram atenţi, am putea să-i luăm piatra de sub nas fără ca el să-şi dea seama.
Eu însă aveam sentimentul că nu va fi nici pe departe atât de uşor precum sperau ei.
Nu aveam nicio idee despre cum am putea să procedăm, iar uneori aveam impresia că nu vom reuşi niciodată să demonstrăm că nu suntem vinovate.
Mi se părea de-a dreptul trist. Dintre toate vrăjitoarele de pe acest pământ tocmai pe noi găsise să ne învinovăţească. Uitându-mă la acea clădire, care mai avea puţin şi ar fi părut părăsită, mi se părea că exact asta exprimă: faptul că noi nu aveam cum să reuşim. Faptul că vom eşua. Iar el ne va râde în nas, fericit de reuşita sa.
Hei, nu te descuraja. Sunt sigur că totul va fi bine.
M-am uitat la el şi am văzut că avea pe faţă un zâmbet înţelegător. Mama îmi spusese o dată că toate sentimentele mi se pot citi pe faţă. Toţi pot şti cum mă simt doar uitându-se la mine.
Are dreptate, surioară. Sunt sigură, a zis Chris punându-şi un braţ peste umerii mei.
Voiam să-i cred, chiar voiam. Dar uneori părea cam greu de crezut.
Nemaiavând ce să facem acolo ne-am întors la şcoală. Când am ajuns acolo am constatat că ora de matematică tocmai se sfârşise. Când am ajuns în dreptul clasei am constatat că uşa era larg deschisă semn că profesoara tocami plecase.
Ei bine, măcar scăpasem de o durere de cap. Nu o prea aveam la suflet pe această profesoară.
Am intrat în clasă şi m-am dus direct la locul meu. Imediat s-a afişat Andy cu un zâmbet imens pe faţă. La cât de descurajată eram nu mai aveam nevoie şi de alte enigme, aşa că l-am întrebat de ce zâmbeşte. Pe un ton destul de vesel mi-a spus că avusesem noroc. Profa nu se arătase aşa că toată ora stătuseră la taclale.
Măcar aveam şi noi o veste bună pe ziua de azi.
Apoi pe un ton jos m-a întrebat dacă aflasem ceva. Folosind magia i-am povestit tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat părea puţin dezamăgit. Probabil sperase la mai mult. Şi nu era singurul.
Restul zilei a decurs normal. Eu eram atentă la ore suficient pentru a nu mă alege cu vreo notă mică, nu că ar mai fi contat.
Următorul lucru interesant care s-a petrecut, dacă pot să zic aşa, a avut loc la sfârşitul zilei după ce am părăsit clădirea şcolii. Ryan ne-a zis pe un ton cât se poate de serios că este ceva despre care vrea să ne vorbească.
- Zău? Şi despre ce e vorba? A întrebat Chris pe un ton neîncrezător.
- Credeam că ai trecut peste partea cu neîncrederea.
- Nu tocmai. Mai ai de lucru. Deci, despre ce e vorba?
- E ceva ce ne-ar putea ajuta în această situaţie, a fost tot ce a spus.
Chris l-a privit cu nişte ochi ce trădau nedumerire, dar şi scepticism.
Evident, Andy nu voia să se lase dat deoparte deci a insistat să fie şi el implicat. Asta a părut să-l deranjeze serios pe Ryan. Nu părea că l-ar fi inclus şi pe Andy în planul său. A încercat să-l convingă că nu este atât de important pentru a partcipa şi el, dar Andy nu a vrut să se lase atât de uşor. Asta m-a cam enervat. Nu înţelegeam ce avea împotriva lui.
Toată discuţia a durat până când i-a ţipat Chris puţin în minte. Ştiu că a făcut acest lucru pentru că s-a încruntat, iar apoi am văzut expresia feţei lui Ryan schimbându-se. Chris l-a fixat cu o privire serioasă, iar în cele din urmă a trebuit să cedeze.
Aşa că ne-am îndreptat toţi spre blocul nostru unde urma să discutăm pe îndelete.
Tot drumul a fost petrecut într-o linişte desăvârşită. Ryan părea destul de încurcat de întreaga situaţie.
La un moment dat Andy m-a bătut pe umăr pentru a-mi atrage atenţia. L-am privit şi am văzut că făcea un semn cu mâna spre capul lui. Ăsta era semnul inventat de noi trei pentru momentele în care el voia să ne spună ceva fără ca cei din jur să audă.
Am presupus că vrea să vorbească cu amândouă deci i-am atras atenţia şi lui Chris.
Tipul ăsta nu prea pare că mă place.
Ei bine, tipul ăsta e puţin ciudat
, a zis Chris.
Apropo de asta, cum se face că ai acceptat planul lui? Parcă nu aveai încredere în el, am spus eu.
Câştigă puncte în faţa mea. Dar să nu-i spui. Să vedem ce idee are. Dacă e una inteligentă s-ar putea să-mi revizuiesc comportamentul.
Mi-am dat ochii peste cap. Aşa şmecheră putea să fie uneori. Cred că Ryn mi-a văzut expresia feţei pentru că s-a uitat puţin ciudat la mine. Dar nu-mi păsa.
În momentul ăsta voiam doar să ajungem mai repede şi să auzim planul lui Ryan. Speram să fie bun, aşa cum zisese Chris.
Am ajuns. Multumesc de anunt! >:D<
Capitolul mi-a placut la nebunie, ca si noul titlu, care surprinde exact ideea povestii. Cred ca daca vedeam cladirea aia fugeam de nu ma intrecea nici o masina de curse :)). Oricum, daca acolo locuieste, lasa mult de dorit. Adica... nu e chiar genul de ascunatoare malefica pentru eroul negativ, dar s-a mai modernizat lumea, deh. Alex mi se pare pesimismul in carne si oase, nu vede nimic pozitiv, saraca.
Incep sa nu-l mai suport pe Ryan. E prea misterios. De-abia astept sa vad planul si ce are cu bietul Andy. Nu inteleg in schimb un lucru: Ai zis ca Andy trebuie sa renunte la puterile de vrajitor, dar inca poate vorbi in gand. Era o renuntare partiala sau ceva gen?
Greseli nu am vazut nici macar una mica, si crede-ma am cascat ochii cat se poate :D.
In concluzie, povestea ta imi place din ce in ce mai mult. Pupici si astept next-ul! :*
Cum ti-am spus deja, imi place noul titlu, parca se potriveste mai mult cu poveste :P
Descrierea din capitolul asta a fost buna, parca mai mergea in unele cazuri, cand ea era nesigura, dar e bine si asa, tinde sa fie mai buna ca in alte capitole :)
actiunea, la parte asta nu am niciodata ce comenta la tine, nu-i grabita si ca mereu reusesti sa o faci interesanta
greseli, ai avut una parca chiar pe la inceput dar nu o mai gasesc, nimic grav, capitolele tale sunt in general impecabile :P
As vrea sa-i inteleg mai bine sentimentele lui Ryan, ele sunt inca o enigma pentru mine si relatia lui cu Alex nu pare sa se schimbe in vreun fel, totusi ai lasat impresia in ambele capitole ca el ar fi gelos pe Andy... hmmm, poate analizez lucrurile prea in detaliu...
oricum, faci niste capitole frumoase :*
spor la scris :D
Ma bucur ca va place noul titlu :x Cat despre Andy se pare c anu am facut lucrurile atat de evidente pe cat as fi vrut, asa ca am explicat cum de poate face acest lucru in acest capitol.
Astept parerile voastre :P

Capitolul 10


Ajunşi acasă ne-am făcut comozi în sufragerie profitând de faptul că eram din nou singuri. Ori mama chiar avea treabă ori pleca intenţionat de acasă pentru că ştia cumva că aveam multe de discutat şi ne era mai simplu dacă eram singuri. În orice caz, mie îmi convenea.
Eu şi Chris stăteam împreună pe canapea, iar băieţii separat. Andy îi arunca priviri urâte lui Ryan din când în când. Părea supărat, iar eu nu-l învinovăţeam. Ryan nu se purtase tocmai frumos cu el.
Andy a făcut din nou semn spre capul lui, iar eu l-am întrebat în gând ce mai era. Îmi plăcea că deşi nu mai era vrăjitor dacă cineva stabilea contactul mental cu el puteam discuta fără probleme. Singurul inconvenient era că uneori se întâmpla să aud anumite gânduri de-ale lui pe care el nu voise să le aud. Pentru mine era amuzant, dar lui nu-i plăcea întotdeauna.
Poţi să-l vrăjeşti pentru mine, te rog?
Nici nu mă gândesc. Nu ar fi frumos din partea mea.
Nici modul în care mă tratează el nu e prea frumos. Tu de partea cui eşti?

Părea destul de supărat.
Evident că sunt de partea ta. Dar să fim serioşi, ştim amândoi că el e singurul care ne poate ajuta să ieşim din încurcătura asta. Hai să ne purtăm frumos.
Nu că ar merita-o. E atât de misterios şi îi place să pară că ştie totul. Cine se crede? Fiul vreunui tip important?

Când a realizat ce prostie tocmai zisese era cam târziu. Ne-a bufnit pe amândoi râsul. Am încercat să mă abţin, dar nu prea reuşeam.
Asta ne-a atras privirile nedumerite ale lui Ryan şi Chris.
- Mă bucur să văd că vă distraţi şi pe mine mă lăsaţi pe dinafară, a zis Chris pe un ton ce se voia a fi supărat.
- Scuze surioară, am zis încă chicotind.
Ryan ne privea pe toţi trei nedumerit. Asta mi-a plăcut foarte tare. Ce credea, că numai el poate să fie misterios? Poate că nu eram cea mai indicată persoană care să se creadă misterioasă, dar în momentul acela nu conta.
Ryan tocmai voia să ne spună care era planul lui când mi-a sunat telefonul. Mi-am cerut scuze şi m-am dus în camera mea pentru a răspunde. Apelul era de la mătuşa mea, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la faptul că poate mă suna pentru a-mi spune că tocmai se întorsese. Ar fi fost o veste minunată în momentul acesta.
Elanul mi-a dispărut când am aflat că de fapt mă sunase pentru a-mi spune contrariul. Se pare că în locul unde se afla ea aveau loc nişte furtuni destul de puternice şi niciun avion nu putea părăsi solul. M-am simţit descurajată cu adevărat. Mă bazasem mult pe faptul că ea se va întoarce curând şi că ne va putea ajuta. Mi-a sesizat tonul dezamăgit şi m-a întrebat ce se întâmplase. I-am povestit totul până în cele mai mici detalii. Când am terminat la telefon nu am mai putut auzi decât o mare linişte. Oare la ce se gândea?
Cum liniştea părea că nu se mai sfârşeşte am decis să o rup eu.
- Mătuşă, ştii ceva despre toate acestea care ne-ar putea ajuta?
- Nu... nimic. Aveţi grijă, bine? Ar putea deveni periculos.
I-am spus că vom avea după care am încheiat conversaţia. Tonul cu care îmi zisese să am grijă era unul extrem de îngrijorat. Nu o mai auzisem niciodată vorbind aşa. Mi se părea foarte ciudată toată situaţia, dar cum nu mai aveam ce să fac m-am întors în sufragerie unde ceilalţi mă aşteptau. Le-am dat vestea după care am luat loc.
Eram destul de descurajată acum. Până la urmă noi nu eram decât nişte copii. Cum puteam noi să venim cu un plan destul de bun pentru a-l opri pe Andrews? În momentul ăsta mi se părea imposibil. Îmi pierdusem până şi ultima fărâmă de speranţă rămasă.
- Despre ce voiai să ne vorbeşti? A întrebat Andy.
- Este vorba despre o vrajă. Este ceva ce n-ar putea ajuta să ne dăm seama când unul din noi se află în pericol. Chiar dacă distanţa dintre noi este foarte mare.
- Asta ai folosit tu în ziua în care ai salvat-o pe Alex? A întrebat Chris.
- Nu. În ziua aceea am ştiut pur şi simplu.
- Ştii, eu cred că ar trebui şi noi să aflăm cum de ai ştiut. Dacă tot vrei să avem încredere în tine nu ar trebui să ai astfel de secrete. Sau ai ceva de ascuns? a spus pe un ton tăios.
- Dacă asta va ajuta, cu toată plăcerea.
Mă aşteptam să continue imediat însă nu a făcut-o. Un timp a tăcut pur şi simplu. M-am gândit că poate se gândea cum să ne spună. Poate îşi căuta cuvintele. Când în sfârşit a vorbit vocea îi era puţin nesigură. Asta m-a surprins. Nu am crezut că ar putea fi vreodată nesigur.
- Am ştiut că va încerca să-i facă ceva deoarece... ei bine, cam ştiu cum gândeşte. Şi acest lucru se datorează faptului că, până de curând, el a fost cel care m-a învăţat cam tot ce ştiu.
Când a terminat de vorbit Chris a sărit ca arsă în picioare, moment în care am realizat că ce va urma nu va fi de bine. A ţipat la el întrebându-l cum de credea că am putea avea încredere în el acum că ştiam acest lucru. Teoria ei era destul de simplă: cum să ai încredere în ucenicul celui care ne băgase în toată povestea? De mult nu am mai văzut-o atât de furioasă. Ryan încerca să o îmbuneze asigurând-o că nu ar putea fi niciodată de partea lui, pe un ton cât se poate de calm, dar Chris nu e genul care să se lase convinsă prea uşor.
La un moment dat cred că l-a scos şi pe el din sărite pentru că s-a ridicat la rândul lui de pe canapea şi a întrebat-o pe un ton mai ridicat ce ar trebui să facă pentru a o convinge că e de partea noastră.
Asta cred că a luat-o prin surprindere. Spun asta deorece a tăcut brusc, parcă neştiind cum să continue. Momentul nu a durat mult deoarece a început să-i spună tot felul de chestii pentru a-i demonstra că putea fi de partea acelui Andrews.
Curând eu nu am mai putut să suport toate ţipetele şi acuzaţiile. M-am ridicat şi eu în picioare atrăgându-i atenţia surorii mele.
- M-am săturat! Ce crezi că vei rezolva cu toată această neîncredere? Din câte ştiu eu el ar putea fi singurul care ne-ar putea ajuta. El mi-a salvat viaţa din câte îmi pot aminti. Eu una vreau să îl cred. Vreau să cred că e aici pentru a ne ajuta. Poate că ai motivele tale să crezi contrariu, dar, sincer, deja exagerezi! Nu mai suport chestia asta!
Zicând acestea am plecat de acolo şi m-am dus direct în camera mea trântind uşa după mine.
M-am aşezat pe jos sprijinindu-mi spatele de tăblia patului şi mi-am înconjurat genunchii cu braţele. Şimţeam că mai am puţin şi-mi dau lacrimile. Nu mi se întâmpla foarte des să răbufnesc aşa. Dar pur şi simplu simţeam că nu mai pot să suport toate acestea.
Îmi doream doar o viaţă normală. Atât. Oare chiar ceream prea mult? Aş fi zis adio atât de uşor acestor puteri în momentul ăsta. Nu aş fi regretat absolut deloc. Nu mai voiam să am toate aceste griji şi probleme. Mi-aş fi dorit să pot şterge tot ceea ce se petrecuse cu un burete şi să mă prefac că nimic nu se întâmplase cu adevărat. Că totul nu fusese decât în mintea mea.
Dacă aş putea... Am gândit cu tristeţe.
M-am frecat puţin la ochi deoarece începuseră să mă înţepe.
Am auzit uşa camerei deschizându-se, dar nu m-am uitat să văd cine e. Ştiam mult prea bine. Chris s-a aşezat lângă mine şi şi-a pus braţul în jurul umerilor mei. Nu m-am uitat la ea, eram încă supărată.
- Chiar atât de mult contează pentru tine să ai încredere în el? M-a întrebat pe un ton jos.
Am dat din cap în semn că da. M-am uitat la ea şi am văzut că se gândea intens la ceva anume. Apoi mi-a spus că dacă eu am încredere în el atunci va încerca şi ea să aibă. S-a ridicat în picioare aşteptând ca eu să fac acelaşi lucru.
Nu mai înţelegeam. Acum câteva minute ţipase la Ryan şi îi spusese că nu se poate încrede în el. Iar acum îmi zicea că va încerca să-şi schimbe comportamentul?
Am întrebat-o de ce, eram complet derutată. Răspunsul ei m-a surprins, dar în acelaşi timp m-a făcut să mă simt mai bine.
- Am încredere în intuiţia ta.
Acestea fiind spuse ne-am îndreptat amândouă spre sufragerie. Mă simţeam destul de prost acum pentru scena creată mai devreme, dar era cam târziu să dau înapoi acum. Cel mai simplu lucru pe care puteam să-l fac acum era să merg înainte.
Am fost surprinsă să constat că uşa de la sufragerie era aproape închisă. M-am uitat la Chris, iar ea a dat din umeri. Deci nu ea fusese cea care închisese uşa.
Curioasă fiind m-am apropiat de uşă încetişor încercând să nu fac prea mult zgomot.
Chris m-a bătut la mine şi m-a privit cu nişte ochi dezaprobatori. Mi-am dat ochii peste cap. Ştiam că nu e tocmai frumos să ascult pe furiş pe la uşi, dar, aşa cum am mai spus, sunt o fire foarte curioasă. Şi apoi chiar ea zisese că nu ar trebui să existe secrete între noi.
Am mai deschis uşa puţin pentru a fi sigură că-i pot auzi. La început nu s-a auzit foarte bine, vorbeau în şoaptă. Cât de enervant putea să fie. Evident, Andy mă cunoştea mult prea bine.
M-am uitat la Chris care avea un zâmbet plin de satisfancţie pe faţă. De când tot încerca să mă dezveţe de această curiozitate. Dar nu aveam eu să mă las atât de uşor.
Din nefericire pentru mine peste zece minute mă aflam în acelaşi loc fără să fi fost în stare să aud nimic. Tocmai voiam să mă las păgubaşă, spre amuzamentul surorii mele, când, deodată, am auzit ceva. Părea a fi vocea lui Ryan.
- Crezi că va fi bine? După tot ce s-a întâmplat, vreau să spun, crezi că va rezista până la sfârşit?
Am fost suprinsă de tonul cu care o zisese. Părea sincer îngrijorat şi chiar părea că-i pasă. M-am întrebat despre cine vorbeau oare. Am primit răspunsul când i-am auzit voce lui Andy.
- Nu ştii despre cine vorbeşti. Poate părea foarte vulnerabilă uneori, dar e mult mai puternică decât crezi. Nu-ţi face o părere despre ea doar din cauza scenei de azi. Vei vedea. Va fi bine, sint sigur.
Deci vorbeau despre mine. Modul în care îi vorbise Andy despre mine, m-am simţit bine să ştiu că cineva are totuşi încredere că pot să fac faţă.
Dar Ryan mă deruta tot mai mult. Păruse sincer îngrijorat, iar eu mă întrebam de ce. Aş fi zis că se datorează faptului că era responsabil pentru noi de când ne lăsase să ne implicăm în toată povestea, dar ceva îmi spunea că nu era asta. Că era ceva mai mult de atât.
Mi-aş fi pus mai multe întrebări, dar Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor. A deschis uşa şi a intrat în sufragerie. Am urmat-o şi am constatat că băieţii stăteau în aceleaşi poziţii în care îi lăsasem. Dacă nu aş fi auzit acel schimb de cuvinte nici nu mi-aş fi dat seama că discutaseră vreun pic.
Când ne-a văzut Andy s-a ridicat în picioare şi ne-a anunţat că el trebuie să plece. Când ne-a văzut privirile nedumerite a zis că Ryan îi povestise despre ce vrajă e vorba şi că avusese dreptate să nu vrea să-l implice şi pe el. Şi-a cerut scuze pentru tot deranjul şi s-a îndreptat spre uşă. Nu-mi venea să cred. Atât se luptase să nu fie dat la o parte, iar acum pleca pur şi simplu. După ce am auzit uşa închizându-se m-am uitat la Ryan şi, pe un ton cât se poate de hotărât, l-am întrebat ce-i făcuse săracului băiat de se răzgândise atât de brusc.
- O să afli după ce vă voi spune despre ce vrajă e vorba.
Acesta a fost singurul lui răspuns. Mai nedumerite ca niciodată am luat loc aşteptând ca Ryan să ne lumineze şi pe noi.
Multumesc ca m-ai anuntat! :*
Capitolul asta m-a lasat masca. A fost genial! :X In primul rand mi-a placut mult de tot cum i-ai descris sentimentele lui Alex. Biata fata, mi-e mila rau de tot de ea. Dupa ce am citit capitolul asta am inceput sa ma gandesc serios daca mi-ar placea sa fiu vrajitoare:)).
Ryan a fost socant de mai multe ori. Intai, cand a zis ca Andrews l-a invatat tot ce stie, ceea ce m-a facut sa trec de partea lui Chris, apoi cand a vorbit cu Andy, de unde am dedus iar cat o place pe fata noastra. Tipul ma innebuneste. E cand dragut, cand misterios, cand nesimtit.
De-abia astept ce fel de vraja are in plan, ca sa inteleg de ce a renuntat Andy asa usor. A, si multumesc mult pentru lamurirea legata de puterile lui, a priceput si creierasul meu despre ce e vorba, in sfarsit :D.
Greseli nu am vazut decat vreo doua, nimic batator la ochi. Cum am zis, in capitolul asta parca ai descris ce simte Alex mai bine ca niciodata.
Spor la scris si nu uita sa ma anunti cand postezi next-ul! >:D<